considerată adevărată din punct de vedere logic, urmată de o explicaţie de sus în jos şi de o listă de dovezi bine alese în sprijinul ei. Fanaticii şi dictatorii ar vedea cum puterea lor scade dacă li s-ar cere să-şi explice prezumţiile („vorbiţi limpede, vă rog“) şi să demonstreze miezul credinţei lor.

Printre cele mai virulente echivalente culturale ale paraziţilor se numără

negarea evoluţiei organice de către religie. Aproape jumătate dintre americani (46% în 2013, în creştere de la 44% în 1980), cei mai mulţi creştini evanghelici, alături de un procent similar de musulmani din întreaga lume, cred că acest proces n-a existat niciodată. Creaţioniştii insistă că

Dumnezeu a creat omenirea şi tot restul formelor de viaţă din câteva mişcări magice de amploare. Minţile lor sunt complet încuiate în faţa dovezilor faptice copleşitoare ale evoluţiei, care se întrepătrund la toate nivelurile de organizare biologică, de la molecule până la ecosistemul şi geografia biodiversităţii. Ei ignoră, sau mai exact li se pare o virtute să

rămână ignoranţi în faţa dovezilor evoluţiei găsite pe teren şi chiar urmărite până la nivel de gene. Noile specii create în laborator sunt şi ele ignorate.

Pentru creaţionişti, evoluţia este cel mult o teorie nedemonstrată. Pentru câţiva dintre ei, este o idee inventată de Satana şi transmisă prin Darwin şi alţi savanţi pentru a duce omenirea pe căi greşite. Când eram copil încă şi mergeam la o biserică evanghelică din Florida am fost învăţat că agenţii mireni ai Satanei sunt foarte deştepţi şi decişi, dar sunt toţi nişte mincinoşi,

fie ei bărbaţi sau femei. Indiferent ce auzeam trebuia să-mi astup urechile şi să-mi păstrez credinţa cea adevărată.

Într-o democraţie toţi suntem liberi să credem ce dorim, prin urmare de ce am spune că o opinie precum creaţionismul este echivalentul unui parazit cultural? Pentru că reprezintă un triumf al credinţei religioase oarbe în faţa unui fapt dovedit. Nu este o concepţie despre realitate făurită pe bază de dovezi şi raţionamente logice. Face în schimb parte din preţul plătit pentru a intra într-un trib religios. Credinţa este dovada de supunere a persoanei faţă

de o divinitate anume, şi nici măcar direct faţă de divinitate, ci faţă de alţi oameni care pretind că o reprezintă.

Preţul plătit de societate în ansamblu pentru capetele plecate este enorm.

Evoluţia este un proces fundamental al universului, nu doar pentru organismele vii, ci pretutindeni, la fiecare nivel. Analiza ei este vitală

pentru biologie, inclusiv pentru medicină, microbiologie şi agronomie. Mai mult, psihologia, antropologia şi chiar istoria religiilor sunt de neînţeles fără

evoluţie. Ea este componenta-cheie ce poate fi urmărită în timp. Negarea explicită a evoluţiei, ca parte a „ştiinţei creaţiei“, este o falsificare evidentă, echivalentul adult al astupării urechilor şi o pierdere pentru orice societate care consimte să aleagă astfel o credinţă fundamentalistă.

Indiscutabil există şi consecinţe pozitive ale credinţei oarbe. Ea întăreşte legăturile în grup şi-i consolează pe membri la nevoie. Promovează

caritatea şi comportamentul în respectul legii. E posibil ca aceste servicii să

facă încărcarea cu dogme mai suportabilă. Însă forţa supremă care mână

credinţa oarbă nu este inspiraţia divină. Este certificarea apartenenţei la grup. Bunăstarea grupului şi apărarea teritoriului au o origine biologică, nu supranaturală. Cu excepţia societăţilor represive din punct de vedere teologic, s-a dovedit că pentru indivizi e uşor să treacă la altă religie, să se căsătorească cu cineva de altă credinţă şi chiar să renunţe la religie fără să-şi piardă moralitatea sau, la fel de important, capacitatea de a se minuna.

Există, în afara religiei, şi alte concepţii arhaice greşite, care au slăbit cultura, deşi cu o justificare mai logică şi mai onorabilă. Cea mai importantă este convingerea că cele două mari ramuri ale cunoaşterii, ştiinţa şi disciplinele umaniste, sunt independente una de cealaltă. Şi cu cât sunt ţinute mai la distanţă, cu atât mai bine.

Am susţinut aici că, deşi cunoaşterea ştiinţifică şi tehnologia vor continua să crească exponenţial, dublându-se la fiecare deceniu sau două decenii, în funcţie de disciplină, rata creşterii va scădea inevitabil. Descoperirile

originale, care au generat o cunoaştere vastă, se vor rări şi vor fi tot mai puţine. În câteva decenii, cunoaşterea din domeniul tehnologiei şi ştiinţei va fi desigur enormă comparativ cu cea prezentă, dar va fi uniformă peste tot în lume. Ceea ce va continua să se dezvolte şi să se diversifice la infinit sunt disciplinele umaniste. Dacă se poate spune că specia noastră are suflet, el sălăşluieşte în disciplinele umaniste.

Cu toate astea, această ramură a cunoaşterii, inclusiv artele creatoare şi critica lor erudită, este încă ţinută în loc de limitările severe şi în mare măsură subapreciate ale lumii senzoriale în care există mintea omului. Noi suntem în primul rând audiovizuali şi nu ştim nimic despre lumea gustului şi mirosului în care trăiesc majoritatea milioanelor de alte specii. Suntem absolut insensibili la câmpurile electrice şi magnetice folosite de multe animale pentru orientare şi comunicare. Chiar şi în propria noastră lume a văzului şi auzului suntem aproape orbi şi surzi, căci suntem în stare să

percepem direct doar mici segmente din spectrul electromagnetic şi gama de frecvenţe care trec pe lângă noi prin sol, aer şi apă.

Şi acesta e numai începutul. Deşi detaliile artelor creative au un potenţial infinit, arhetipurile şi instinctele pe care sunt menite să le exemplifice sunt de fapt foarte puţine. Ansamblul de emoţii care le produc, chiar şi cele mai puternice, sunt puţine, mai reduse ca număr decât, să zicem, instrumentele dintr-o orchestră completă. Artiştii şi savanţii disciplinelor umaniste în general înţeleg foarte puţin din imensul continuum spaţio-temporal de pe Terra, atât din partea lui însufleţită, cât şi din cea neînsufleţită, dar încă şi mai puţin din sistemul solar şi universul de dincolo de el. Ei înţeleg corect că Homo sapiens este o specie deosebită, dar nu se întreabă aproape deloc ce înseamnă asta sau de ce este aşa.

E adevărat că ştiinţa şi disciplinele umaniste se deosebesc fundamental prin ce spun şi ce fac. Dar sunt complementare la origine şi au apărut în urma aceloraşi procese creative din creierul uman. Dacă puterea euristică şi analitică a ştiinţei va putea fi îmbinată cu creativitatea introspectivă a disciplinelor umaniste, existenţa umană va căpăta un sens mult mai rodnic şi interesant.

Anexă

LIMITELE POTENŢIALULUI

DE REPRODUCERE INCLUZIV

Datorită importanţei teoriei genetice folosite pentru a explica originea biologică a altruismului şi a organizării sociale avansate, precum şi recentei controverse mult mediatizate din jurul ei, am inclus aici o analiză recentă a teoriei potenţialului de reproducere incluziv şi a motivelor pentru care ea ar trebui înlocuită cu genetica populaţiilor bazată pe date. Materialul prezentat face parte dintr-un raport de cercetare publicat anterior, dar fără analizele matematice şi referinţele aferente. Înainte de publicare, articolul a fost intens analizat de experţi în domeniu.

Articolul, avându-i ca autori pe Benjamin Allen, Martin A. Nowak, şi Edward O. Wilson, se intitula „Limitations of inclusive fitness“ şi a apărut în Proceedings of the National Academy of Sciences USA, vol. 110, nr. 50, 2013, pp. 20135–20139.

SEMNIFICAŢIE

Ideea teoriei potenţialului de reproducere incluziv este că succesul unei caracteristici în cadrul evoluţiei poate fi calculat ca sumă a efectelor selecţiei înmulţită cu coeficienţii de rudenie. În pofida analizelor matematice recente care demonstrează limitele metodei, adepţii ei susţin că

are o aplicabilitate la fel de generală ca şi teoria selecţiei naturale înseşi.

Aserţiunea se bazează pe folosirea regresiei liniare pentru divizarea potenţialului de reproducere individual în componente personale şi componente ce ţin de alte persoane. Vom arăta că această metodă de regresie este inutilă în cazul predicţiilor sau interpretărilor proceselor de evoluţie. În particular, ea nu reuşeşte să facă diferenţa între corelaţie şi cauzalitate, ducând astfel la interpretări greşite în cazul unor scenarii simple. Punctele slabe ale metodei regresiei subliniază limitele teoriei potenţialului de reproducere incluziv în general.

Până de curând, analiza potenţialului de reproducere incluziv a fost larg acceptată ca metodă generală de explicare a evoluţiei comportamentului social. Reluând şi dezvoltând critici anterioare, demonstrăm că respectiva analiză are un concept limitat, valabil doar pentru o mică parte a proceselor de evoluţie. Potenţialul de reproducere incluziv presupune că potenţialul individual este suma componentelor generate de acţiunile individuale.

Presupunerea nu e valabilă pentru majoritatea proceselor sau scenariilor de evoluţie. Pentru a evita această limitare, teoreticienii săi au propus metoda regresiei liniare. Pe baza acestei metode, se pretinde că teoria potenţialului de reproducere incluziv (i) prezice direcţia schimbărilor de frecvenţă a alelelor, (ii) dezvăluie motivele acestor schimbări, (iii) e la fel de generală

ca selecţia naturală şi (iv) furnizează evoluţiei o schemă de principiu universală. În lucrarea de faţă vom evalua aceste afirmaţii, arătând că sunt neîntemeiate. Când urmărim să stabilim dacă selecţia naturală favorizează

sau se opune mutaţiilor ce modifică comportamentul social, nu e nevoie de nici un aspect al teoriei potenţialului de reproducere incluziv.

Teoria potenţialului de reproducere incluziv este o abordare care încearcă

să dea seama de efectele selecţiei asupra evoluţiei sociale. Ea a fost introdusă în 1964 de W.D. Hamilton, care a arătat că, în anumite condiţii, evoluţia selectează organismele cu cel mai mare potenţial de reproducere incluziv. Rezultatele au fost interpretate ca o schemă de principiu: organismele evoluate par să-şi maximizeze potenţialul de reproducere incluziv.

Iată cum a definit Hamilton potenţialul de reproducere incluziv: Potenţialul de reproducere incluziv poate fi imaginat ca potenţial de reproducere individual exprimat de un individ prin producerea de urmaşi adulţi aşa cum se dezvoltă ea în urma scăderii mai întâi şi apoi a sporirii într-un anumit mod. Se scad toate componentele datorate mediului social al individului, rămânând potenţialul pe care l-ar exprima dacă n-ar fi expus daunelor sau beneficiilor mediului respectiv. Această valoare este înmulţită apoi cu fracţii reprezentând valoarea daunelor şi beneficiilor pe care individul însuşi le-a provocat potenţialului de reproducere al vecinilor săi. Fracţiile în cauză sunt pur şi simplu coeficienţii de relaţie proprii pentru vecinii pe care-i afectează: unu pentru indivizi clonali, o jumătate pentru fraţi, un sfert pentru fraţi vitregi, o optime pentru veri… şi, în sfârşit, zero pentru toţi vecinii cu care relaţia poate fi socotită neglijabilă.

Deşi formulările moderne ale teoriei folosesc coeficienţi de rudenie diferiţi, toate celelalte aspecte ale definiţiei lui Hamilton rămân intacte.

Punctul crucial este presupunerea că potenţialul de reproducere individual poate fi subdivizat în componente aditive generate de acţiuni individuale. Potenţialul de reproducere al unui individ luat în calcul este redus scăzându-se toate componentele datorate „mediului social“. Asta înseamnă că trebuie să scădem din potenţialul de reproducere al fiecărui individ efectul altor indivizi asupra lui. Apoi trebuie să calculăm cum afectează individul luat în calcul potenţialul de reproducere individual al celorlalţi indivizi din cadrul populaţiei. În ambele cazuri trebuie presupus că

potenţialul individual poate fi exprimat ca o sumă a componentelor generate de acţiuni individuale. Potenţialul individual este efectul acţiunii asupra actantului plus efectele acţiunii asupra celorlalţi înmulţite în fiecare caz cu coeficientul de rudenie dintre actant şi ceilalţi.

Este evident că ipoteza aditivităţii, esenţială pentru conceptul potenţialului de reproducere incluziv, nu e obligatoriu valabilă în general.

De exemplu, potenţialul de reproducere al unui individ poate fi o funcţie neliniară a acţiunilor altora. Sau supravieţuirea unui individ poate să

necesite acţiunea simultană a altor indivizi: de exemplu, succesul reproductiv al unei furnici regină ar putea necesita o acţiune coordonată din partea unor grupuri de furnici lucrătoare specializate. Experimentele au demonstrat că efectele pe care comportamentele de cooperare la microbi le au asupra potenţialului de reproducere nu sunt aditive. E limpede că, în general, aceste efecte nu pot fi considerate aditive.

DOUĂ ABORDĂRI ALE POTENŢIALULUI

DE REPRODUCERE INCLUZIV

În cadrul literaturii despre potenţialul de reproducere incluziv există două

metode de abordare a limitelor aditivităţii. Prima abordare este mărginirea atenţiei la modele simplificate în care aditivitatea e valabilă. De exemplu, formularea iniţială a teoriei potenţialului de reproducere incluziv expusă de William D. Hamilton include aditivitatea ca ipoteză. Aditivitatea porneşte de la presupoziţia că mutaţiile au numai un efect redus asupra fenotipurilor şi că adaptarea variază lin odată cu fenotipurile.