Există oare şi gene ale religiozităţii care prescriu o mediere neuronală şi biochimică similară cu a muzicii? Da, după cum arată dovezile oferite de o disciplină relativ nouă, neuroştiinţa religiei. Metodele sale de investigare includ studii ale gemenilor care măsoară rolul variaţiei genetice şi studii ale drogurilor halucinogene care imită experienţa religioasă. Mai sunt folosite şi date despre impactul religiozităţii asupra leziunilor cerebrale şi a altor afecţiuni şi, nu în ultimul rând, traiectoria directă a evenimentelor neuronale urmărite prin imagistica creierului. Luate împreună, toate rezultatele de până acum ale neuroştiinţei religiei sugerează cu tărie că instinctul religios există.
Desigur, religia înseamnă mult mai mult decât originea ei biologică.
Istoria sa e la fel de veche sau aproape la fel de veche ca istoria umanităţii înseşi. Încercarea de a-i descifra misterele stă la baza filozofiei. În forma cea mai pură şi mai generală, religia îşi află expresia în teologie, întrebările ei centrale fiind existenţa lui Dumnezeu şi relaţia personală dintre Dumnezeu şi om. Oamenii profund religioşi vor să găsească o cale de a se
apropia de divinitate, dacă nu pentru a-i atinge literalmente trupul şi sângele transsubstanţiate în sens catolic, măcar pentru a primi îndrumare şi binefacere. Mulţi speră şi în viaţa de după moarte, în trecerea într-o lume astrală unde se vor alătura fericiţilor care au plecat înainte. Pe scurt, spiritualitatea teologică caută puntea dintre real şi supranatural. Visează la împărăţia lui Dumnezeu, unde sufletele morţilor pământeni trăiesc în continuare împreună pacea eternităţii.
Creierul e făcut pentru religie şi religia pentru creierul uman. În fiece clipă a vieţii conştiente a evlaviosului, credinţa joacă roluri multiple, majoritatea având un aport spiritual. Adepţii se contopesc într-o vastă
familie, o adunare metaforică de fraţi şi surori în care se pot încrede, care ascultă de o singură lege supremă şi cărora participarea le garantează
nemurirea.
Divinitatea se află deasupra profeţilor, preoţilor, imamilor, misticilor, liderilor de cult, preşedinţilor, împăraţilor, dictatorilor şi gloatei de muritori.
Zeul este un suprem şi veşnic mascul alfa, iar zeiţele femele alfa. Fiind supranaturală şi atotputernică, divinitatea poate săvârşi minuni ce depăşesc puterea de înţelegere a omului. De-a lungul preistoriei şi a celei mai mari părţi a istoriei, oamenii au avut nevoie de religie ca să-şi explice fenomenele din jurul lor. Ploile torenţiale şi inundaţiile, fulgerele care brăzdează cerul, moartea subită a unui copil – toate sunt provocate de zeitate. Zeul sau zeiţa reprezenta cauza în lanţul cauză–efect necesar pentru a rămâne întreg la minte. Iar căile zeului, deşi pline de înţeles pentru vieţile noastre, sunt un mister. Odată cu apariţia ştiinţei, tot mai multe fenomene naturale au început să fie înţelese ca efecte ale altor fenomene analizabile, iar explicaţiile supranaturale de tip cauză–efect au suferit un recul. Dar adânca, instinctiva chemare a religiei şi a ideologiilor de tip religios a rămas.
Marile religii sunt inspirate de credinţa într-o divinitate incoruptibilă, sau mai multe tipuri de zeităţi, care formează şi ele o familie atotputernică.
Serviciile pe care le aduc civilizaţiei sunt inestimabile. Preoţii conferă
solemnitate ritualurilor de trecere prin ciclul vieţii şi al morţii. Ei sacralizează doctrinele de bază ale legii civile şi morale, îi alină pe cei suferinzi şi au grijă de săracii deznădăjduiţi. Inspiraţi de exemplul lor, adepţii se străduiesc să fie drepţi în faţa oamenilor şi a lui Dumnezeu.
Bisericile pe care le conduc sunt centre ale vieţii comunitare. Când totul eşuează, aceste locuri sacre, unde Dumnezeu îşi are sălaşul pe Pământ,
devin refugii ultime împotriva nedreptăţilor şi tragediilor din viaţa seculară.
Bisericile şi preoţii lor fac tirania, războiul, foametea şi cele mai cumplite catastrofe naturale mai uşor de îndurat.
Marile religii sunt în mod tragic şi sursa unor suferinţe neîncetate şi inutile. Sunt obstacole în calea înţelegerii realităţii, indispensabile pentru a rezolva majoritatea problemelor sociale din lumea reală. Defectul lor profund omenesc e tribalismul. În geneza religiozităţii, forţa instinctivă a tribalismului e mult mai puternică decât dorinţa de spiritualitate. Oamenii au o nevoie profundă de a aparţine unui grup, fie el religios sau secular. O
viaţă de experienţe emoţionale i-a învăţat că, pentru a fi fericiţi, chiar şi numai pentru a supravieţui, au nevoie să formeze legături cu alţii, cu care au în comun ceva din configuraţia lor genetică, limba, convingerile morale, amplasarea geografică, ambiţiile sociale şi stilul de îmbrăcăminte, de preferat toate împreună, sau măcar două, trei dintre ele. Tribalismul îi face pe oamenii buni să comită fapte rele, nu doctrinele morale şi idealul umanitar al religiei pure.
Din păcate, orice grup religios se defineşte în primul rând prin istoria creaţiei sale, mitul supranatural care explică cum au apărut oamenii. Iar acest mit se află şi în centrul tribalismului. Indiferent cât de blând, idealist sau subtil explicat este miezul credinţei, el îi asigură pe membrii săi că
Dumnezeu îi favorizează mai mult decât pe alţii. Îi învaţă că membrii altor religii venerează divinităţi greşite, folosesc ritualuri eronate, urmează falşi profeţi şi cred în istorii născocite ale creaţiei. Nu putem ignora discriminarea cruntă, dar care unge sufletele, pe care religiile constituite o practică între ele prin definiţie. Mă îndoiesc că există vreun imam care să le sugereze adepţilor lui să încerce romano-catolicismul sau vreun preot care să-şi îndemne enoriaşii să facă invers.
Acceptarea unei anumite istorii a creaţiei şi a descrierilor miracolelor admise de ea se numeşte credinţa evlaviosului. Din punct de vedere biologic, credinţa poate fi văzută ca instrument darwinian de supravieţuire şi de reproducere sporită. Ea este produsul succesului înregistrat de trib, unit cu ajutorul ei când rivalizează cu alte triburi, dar şi al succesului obţinut în trib de membrii capabili să manipuleze credinţa pentru a obţine sprijin în interior. Conflictele nesfârşite generate de această practică socială
redutabilă au fost foarte răspândite în epoca paleolitică şi continuă
nestăvilite până în ziua de azi. În societăţile seculare, credinţa tinde să
treacă spre ideologii politice asemănătoare cu religia. Câteodată cele două
mari categorii se combină. De aici şi ideea că „Dumnezeu favorizează
principiile mele politice, nu şi pe ale tale, iar principiile mele, nu ale tale, îl favorizează pe Dumnezeu“.
Credinţa religioasă oferă credincioşilor beneficii psihologice uriaşe. Le oferă o explicaţie pentru existenţa lor. Îi face să se simtă iubiţi şi apăraţi mai mult decât membrii oricărui alt grup tribal. Preţul impus de zei şi de preoţii lor în societăţile mai primitive este credinţa şi supunerea necondiţionată.
De-a lungul întregii evoluţii, acest târg cu sufletul omului era unica legătură
capabilă să menţină unitatea tribului în timp de pace sau război. Le oferea membrilor o identitate de care să fie mândri, legitima regulile de conduită şi explica ciclul misterios al vieţii şi morţii.
Secole de-a rândul nici un trib n-ar fi putut supravieţui dacă sensul existenţei sale n-ar fi fost definit de un mit al creaţiei. Preţul pierderii credinţei a fost o pierdere a devotamentului, o slăbire şi o risipire a ţelurilor comune. În istoria timpurie a fiecărui trib – epoca târzie a fierului pentru iudeo-creştini, secolul al VII-lea pentru Islam – mitul trebuia să fie bătut în cuie pentru a avea efect. Odată bătut în cuie, nici o parte a lui nu putea fi înlăturată. Nici o îndoială nu trebuia exprimată în cadrul tribului. Singura soluţie pentru o dogmă depăşită era rafinarea sau, în mod convenabil, uitarea ei. Sau, in extremis, croirea unei dogme rivale noi.
Evident, două mituri ale creaţiei nu pot fi simultan adevărate. Toate cele inventate de cele câteva mii de religii şi secte cunoscute sunt cu siguranţă
false. Mulţi cetăţeni educaţi îşi dau seama că propriile lor credinţe sunt de fapt false, sau cel puţin conţin detalii discutabile. Dar înţeleg regula atribuită filozofului stoic roman Seneca cel Tânăr: oamenii de rând iau religia drept adevăr, înţelepţii drept neadevăr, iar conducătorii drept ceva util.
Prin natura lor, savanţii au tendinţa să fie precauţi când vorbesc despre religie, chiar atunci când sunt sceptici. Întrebat ce crede despre declaraţia ex cathedra (adică infailibilă) din 1950 a papei Pius XII despre înălţarea cu trupul la cer a Fecioarei Maria, se spune că distinsul fiziolog Anton (Ajax) J. Carlson a răspuns că n-are cum să fie sigur, fiindcă n-a fost de faţă, dar ştie cu certitudine că şi-a pierdut cunoştinţa când a trecut de 9 000 de metri.
N-ar fi însă mai bine să lăsăm deoparte acest subiect supărător? Nu să-l negăm, ci doar să uităm de el. La urma urmelor, marea majoritate a oamenilor de pe glob se înţeleg cât de cât între ei. Dar neglijarea subiectului e periculoasă pe termen scurt, ca şi pe termen lung. Poate că războaiele
dintre naţiuni s-au mai potolit, evident de teama consecinţelor catastrofale.
Dar insurgenţele, războaiele civile şi terorismul continuă. Principala forţă
motrice a crimelor în masă comise în aceste războaie este tribalismul, iar principala raţiune de a fi a tribalismului letal este religia sectară, şi mai ales conflictul dintre cei care cred în mituri diferite. La momentul când scriu, lumea civilizată se înfioară în faţa luptelor brutale dintre şiiţi şi suniţi, a uciderii musulmanilor Ahmadi din oraşele pakistaneze de către alţi musulmani, şi a omorârii musulmanilor de către „extremişti“ conduşi de budişti în Myanmar. Chiar şi interzicerea de către evreii ultraortodocşi a prezenţei femeilor evreice liberale lângă zidul de vest este un simptom ameninţător care anunţă aceeaşi patologie socială.
Războinicii religioşi nu sunt o anomalie. E greşit să-i clasificăm pe credincioşii anumitor ideologii religioase sau dogme similare unor religii în două grupuri, moderaţi şi extremişti. Adevărata cauză a urii şi violenţei e lupta dintre credinţe, expresie exterioară a instinctului străvechi al tribalismului. Credinţa e singurul lucru care-i face pe oamenii altfel buni să
comită fapte rele. Oamenii nu tolerează nicăieri atacuri îndreptate împotriva propriei persoane, a familiei, ţării sau mitului lor al creaţiei. De exemplu, aproape oriunde în America se pot dezbate deschis opinii diferite despre spiritualitatea religioasă, inclusiv natura şi chiar existenţa lui Dumnezeu, câtă vreme se rămâne în cadrul teologiei şi filozofiei. Dar e interzis să fie pus la îndoială mitul creaţiei, credinţa unei persoane sau a unui grup, indiferent cât de absurde ar fi. Denigrarea mitului sacru al creaţiei în care crede cineva este „bigotism religios“ şi e echivalentă cu un atac la persoană.
Un alt mod de a descrie istoria religiilor este acela potrivit căruia credinţa a deturnat spiritualitatea religioasă. Profeţii şi liderii religiilor constituite au pus, conştient sau nu, spiritualitatea în slujba unor grupuri definite de miturile lor de creaţie. Ceremonii uluitoare, ritualuri şi rituri sacre sunt oferite divinităţii în schimbul securităţii lumeşti şi al făgăduinţei nemuririi.
Ca parte a tranzacţiei, divinitatea trebuie să ia decizii morale corecte. În credinţa creştină, în majoritatea triburilor confesionale, Dumnezeu e obligat să fie împotriva următoarelor „păcate“: homosexualitatea, contracepţia artificială, episcopii-femei şi evoluţia.
