479a cele mai urâte fapte, trăind în cea mai neagră nedreptate, izbuteşte totuşi să scape de sancţiuni, de pedepse, de ispăşirea păcatelor, aşa cum ziceai că a izbutit şi Arhelau şi toţi tirani şi oratori , şi cei mai puternici oameni de stat?

POLOS: Se prea poate.

SOCRATE: Când bag de seamă sfârşitul la care au ajuns asemenea oameni, îmi vine să-i pun alături de bolnavul care suferind nenumărate boli serioase ajunge de nu mai putea da seamă medicilor asupra suferinţelor propri şi înlătură astfel orice putinţă de lecuire, temându-se b ca un copil fie de fierul, fie de focul curei impuse, fi ndcă acestea îi produc durere. Nu găseşti că-i aşa?

POLOS: Găsesc.

SOCRATE: Este desigur la mijloc necunoaşterea faptului cât e de preţioasă sănătatea şi prosperitatea corpului. în adevăr, din ce am convenit împreună, mi-e teamă că aidoma fac şi cei ce fug de dreptate, cei ce se uită numai la aspectul dureros al pedepsei. Ei sunt orbi faţă de folosul ce rezultă dintr-însa şi nu ştiu că-i mai mare nenorocire să n-ai sufletul sănătos, ci şubred, nedrept şi păcătos, decât să

trăieşti cu un c corp bolnav. Din această pricină recurg, bieţi , la toate mijloacele, 284

GORGIAS

numai şi numai să nu îndure pedepsele, numai să scape de „cel mai rău". Şi-şi adună bani, îşi fac prieteni şi-şi dau osteneala să se exprime într-o vorbire cât mai convingătoare. Polos, dacă am convenit asupra acestui adevăr, îţi dai tu acum seama ce urmează din discuţia noastră? Sau vrei să

ne socotim împreună?

POLOS: Dacă găseşti de cuviinţă...

SOCRATE: Urmează mai întâi că nedreptatea şi săvârşirea ei sunt cele mai mari dintre nefericiri.

POLOS: Cel puţin asta se vede.

SOCRATE: S-a mai văzut şi că pedeapsa este singura scăpare de d o asemenea nenorocire.

POLOS: Mi-i teama că şi aici ai dreptate!

SOCRATE: Şi ce-i alta ispăşirea, decât o stăruinţă în rău?

POLOS: Aşa e.

SOCRATE: A săvârşi nedreptatea nu-i decât al doilea rău în ordinea mărimi . A stărui însă într-însa, a stărui fără ispăşire, iată cel dintâi şi cel mai mare dintre păcate.

POLOS: Aşa caută să fie.

SOCRATE: Şi acum, care era neînţelegerea iscată în discuţia dintre noi? A fost vorba de Arhelau. Tu-1 fericeai zicând că, deşi săvârşise cele mai mari păcate, a putut scăpa de orice pedeapsă. Eu, dimpotrivă, e credeam că Arhelau,ca orice alt muritor, de nu-i supus la ispăşirea păcatelor, prin chiar acest fapt a primit osânda celui mai nefericit dintre oameni. în sfârşit, că vinovatul este pururea mai nefericit decât victima sa, iar vinovatul nepedepsit e şi mai nefericit decât vinovatul ce-şi ispăşeşte păcatul. N-au fost astea părerile susţinute de mine?

POLOS: Da.

SOCRATE: Şi nu s-a făcut dovada adevărului susţinut de mine?

POLOS: Pare că da.

Care-i adevăratul folos al retoricii?

SOCRATE: Toate bune, Polos, dar dacă astea sunt adevărate, 480a atunci unde-i nevoia cea mare de retorică? Că dacă ne ţinem de cele convenite ar trebui fiecine să se ferească singur şi cât mai mult de săvârşirea nedreptăţi , băgând de seamă să nu-şi atragă din asta destul rău. Nu-i aşa?

285

PLATON

POLOS: Tocmai.

SOCRATE: Iar dacă face unul din întâmplare o nedreptate — el sau cineva dintre cei la care ţine —

trebuie de bunăvoie, el singur, să se ducă la judecător spre a-şi ispăşi acolo pedeapsa; şi să meargă

cât mai repede, pentru a nu se învechi într-însul boala nedreptăţi şi a nu pricinui b sufletului său o rană fără vindecare. Ce spunem, Polos, dacă rămân bune cele convenite mai înainte? Nu crezi că şi acestea trebuie să fie astfel de acord cu celelalte? Nu crezi că în alt chip nu pot sta alăturea unele de altele?

POLOS: In adevăr, Socrate, ce putem spune altceva?

SOCRATE: Ca să sărim în apărarea nedreptăţi , oricine ar face-o — tu, părinţi , prieteni , copi i, patria nevinovată —, retorica nu poate fi de nici un folos. Doar dacă am pune cazul potrivnic, Polos, că

cineva ar trebui, de pildă, să se învinuiască singur, sau pe o rudă sau pe alţi apropiaţi, pe măsură ce cade fiecare în greşeală, şi, departe a-şi ascunde c păcatul, îl dă în vileag, îl ispăşeşte şi devine astfel sănătos! Sau dacă ar trebui poate să se constrângă pe sine sau pe alţi spre a nu se înfricoşa înaintea judecătorului, ci să se înfăţişeze cu îndrăzneală, cu ochi închişi, ca în faţa unui doctor, spre a fi tăiat sau ars şi urmărind numai binele şi frumosul, fără a ţine seama de durere! Şi astfel, dacă a săvârşit fapte vrednice de bătaie, să se lase lovit: dacă de lanţuri, să se lase legat; dacă d de amendă, să

plătească; dacă de surghiun, să plece; iar dacă de moarte, să moară şi să se facă astfel judecătorul său propriu sau alor săi. Numai în asemenea împrejurări se poate folosi retorica, în scopul ca, odată

faptele rele date pe faţă, făptaşul să poată scăpa de nedreptatea săvârşită, care este cel mai mare rău. Susţinem, Polos, această părere? Ori nu?

POLOS: Ciudate mi se par lucrurile ce spui, Socrate! Se potrivesc e totuşi cu ce convenisem mai înainte.

SOCRATE: Recunoşti prin urmare că sau le înlăturăm şi pe acelea sau le admitem pe acestea?

POLOS: Da, aşa stau lucrurile.

SOCRATE: Dimpotrivă, trebuie să schimbăm rolurile, dacă-i vorba să facem cuiva — vrăjmaş sau altul

— un rău. O singură grijă vom avea: să nu-1 faci victima unui duşman. Trebuie să ne dăm toată 481a osteneala în acest caz, cu fapta şi cuvântul, ca el să n-ajungă pentru ispăşire în faţa judecătorului, iar dacă ajunge să i se facă toate înlesnirile spre a scăpa de pedeapsă. Astfel, dacă el a furat, de pildă, cine ştie ce

286

GORGIAS

sume mari de bani, să nu le înapoieze, ci să le păstreze şi să le cheltuiască pentru sine şi ai săi, în mod nedrept şi fără de lege. Tot aşa, dacă prin fapte criminale ar merita moartea, ar trebui, pe cât cu putinţă, să nu moară, ci să trăiască mereu cu păcatele sale, sau cel puţin să trăiască cât mai mult în aceeaşi stare.

Iată, Polos. singura cale pe care retorica ne poate fi cu adevărat de folos. Cât priveşte însă pe omul căruia nu-i e aminte la nedreptăţi, eu unul nu văd, chiar dacă ar fi cazul, unde-i marea lui nevoie de retorică. De altminteri, cum ne-am înţeles mai înainte, acest interes nu apare în nici un caz.

între iubitorul demosului şi cel al filosofiei

KALLIKLES: Spune-mi, Cherefon, vorbeşte Socrate serios ori numai în glumă?

CHEREFON: Mie-mi pare că-i foarte serios, Kal ikles. De altfel, nu-i nimic mai simplu decât sa-1

întrebi pe dânsul.

KALLIKLES: Doar asta-i, pe zei, şi dorinţa mea! Spune-mi ce să credem de tine, Socrate? Vorbeşti serios ori glumeşti? De eşti serios şi-s adevărate cele ce-ai rostit, viaţa noastră, a omeniri , nu-i întoarsă pe dos? Nu facem noi toate, pe cât se pare, altcum decât trebuie?

SOCRATE: Kal ikles, dacă simţămintele noastre n-ar avea, în varietatea lor, nimic comun între ele, şi dacă fiecare dintre noi ar veni cu păreri originale şi fără nici o asemănare cu ale celorlalţi, n-ar fi uşor ca cineva să dea altuia a înţelege ce se petrece în propriu-i suflet. Bag de seamă însă şi afirm că atât eu cât şi tu trecem din întâmplare prin aceleaşi stări sufleteşti: amândoi suntem înamoraţi, dar fiecare de altceva: eu de Alcibiade al lui Clinias şi de filosofic; tu de demosul atenienilor şi de Demos, fiul lui Pyrilamp. Şi simt cu fiece clipă că orice ţi-ar spune aceşti favoriţi şi oricum ţi le-ar dezvolta, cât eşti tu de tare, nu vei putea să te împotriveşti; din contră, te laşi purtat de dânşii în sus şi în jos. în adevăr, dacă-ţi spui părerea într-o adunare, iar demosul atenian nu zice ca tine, tu îndată te schimbi şi începi a susţine ce vrea el. Acelaşi lucru ţi se întâmplă şi cu acest frumos tânăr, cu Demos al lui Pyrilamp. De ce? Fiindcă n-ai tăria să te împotriveşti dorinţelor şi susţinerilor ce-ţi vin de la favoriţi Astfel, dacă