292

GORGIAS

,; r

de ce-ţi zic: ascultă-mă şi pune odată capăt argumentaţiei abstracte: dă-ţi osteneala pentru o mai bună administrare a afacerilor; pune-te pe lucru să descoperi din care parte îţi va veni faima de om cuminte şi lasă altora strălucirile acestea — fie că trebuie să le zicem nebuni , fie că flecari — de pe urma cărora însă vei locui în case goale; imită nu pe bărbaţi ce se pierd în discutarea nimicurilor şi mărunţişurilor, ci pe d aceia cărora le aparţine şi viaţa şi renumele şi nenumărate alte bunuri.

Socrate îl felicită pe Kallikles

SOCRATE: De m-aş fi născut cu o inimă de aur, îţi închipui tu, Kal ikles, ce bucuros m-aş simţi acum, că am dat peste una din acele pietre cu care oameni încearcă aurul? S-o găsesc pe cea mai preţioasă şi să ştiu de-acum înainte cu siguranţă că, dacă-mi apropi sufletul de ea şi-mi spune că-i frumos dezvoltat şi instruit, eu am destul şi nu mai este nevoie de nici o altă probă!

KALLIKLES: Unde vrei s-ajungi cu această vorbă, Socrate? e SOCRATE: Să-ţi spun unde. Sunt încredinţat că întâlnindu-te pe tine am şi găsit o astfel de piatră

tălmăcitoare.

KALLIKLES: Cum asta?

SOCRATE: Că pot şti bine un lucru: orice-mi vei încuviinţa tu, din cele ce sufletul meu gândeşte şi exprimă, acela este adevărul adevărat. Şi mă gândesc că oricine vrea să pună la încercare un suflet şi să izbutească a afla dacă trăieşte corect ori ba, are nevoie de trei însuşiri: 487a şti nţă, gândire aleasă

şi sinceritate în vorbire; tu le ai pe toate trei. Este adevărat că eu mă întâlnesc cu multă lume care nu se simte în stare a mă supune cercetări , uni pentru că nu sunt învăţaţi ca tine; alţi , e adevărat că nu-s lipsiţi de învăţătură, însă nu vor să-mi spună adevărul, fi ndcă nu-şi bat capul cu mine aşa cum îţi baţi tu; cât priveşte, în fine, pe aceşti doi străini de aici, pe Gorgias şi Polos, ei sunt şi învăţaţi şi prieteni cu mine, sunt însă lipsiţi de o anumită libertate a limbi şi se b ruşinează ceva mai mult decât trebuie. De ce n-aş spune-o? Au ajuns la aşa grad de sfială, că din cauza acestui sentiment fiecare dintre ei îşi ia curajul să vorbească, de faţă cu lume multă, tocmai contrariul de ce gândeşte — şi asta în problemele cele mai mari. Dar tu... tu ai toate însuşirile pe care nu le au ceilalţi! De învăţat, eşti destul de învăţat; jnulţi dintre atenieni ar putea-o mărturisi; apoi faţă de mine eşti 293

PLATON

GORGIAS

binevoitor. De care dovadă să mă folosesc întâi? Să-ţi spun una. Eu ştiu că voi sunteţi patru, care studiaţi împreună filosofia: tu, Tisandru din

c Afidna, Andron al lui Androtion şi Nausikide Colargeianul. Şi v-am auzit o dată discutând întrebarea: până unde trebuie împinse exerciţi le filosofice? Ştiu că a biruit atunci între voi părerea de a nu intra prea adânc în studiul filosofiei; ştiu că v-aţi îndemnat uni pe alţi să vă feriţi d de a deveni peste măsură de învăţaţi, nu cumva să cădeţi în greşeala de a vă perverti. Şi, întrucât acum te aud dându-mi aceleaşi sfaturi ca şi celor mai buni prieteni ai tăi, am dovada mulţumitoare că-mi eşti binevoitor cu adevărat. Cât despre faptul că poţi vorbi cu toată sinceritatea şi fără nici o sfială, asta o spui şi tu, dar o arată mai ales discuţia ce-ai susţinut tu însuţi, puţin mai înainte. Deocamdată s-a făcut

e lumină asupra valori judecăţilor ce formulez; când una din părerile mele este întărită de tine, nu va mai fi nevoie să ne ducem la o altă cercetare: ea va fi îndeajuns de probată şi de mine şi de tine. Că

doar n-o să fi de părerea mea din neşti nţă, nici din prea multă delicateţe!. Cum, iarăşi, nu pot crede că ai s-o faci cu intenţia de a mă înşela, îmi eşti prieten şi singur o spui. în realitate, deci, potrivirea mea cu tine asupra unui punct va însemna atingerea adevărului asupra acelui punct. Cea mai frumoasă din toate cercetările, Kal ikles, se întâmplă că e

488a tocmai cea pentru care m-aţi ţinut de rău: cum trebuie să fie omul, cu ce să se îndeletnicească, până la ce grad când e bătrân, până la care cât este tânăr. Eu, de fac o greşeală în viaţa personală, poţi fi sigur că nu păcătuiesc cu voie, ci numai din propria mea neşti nţă. Tu, fi ndcă ai început să-mi dai sfaturi, n-ar trebui să mă laşi în drum, ci să mă călăuzeşti mai departe spunându-mi ce îndeletnicire mi s-ar potrivi şi în ce chip sâ mi-o însuşesc. Şi dacă mă prinzi acum de acord cu tine, mai pe urmă lucrând împotriva acordului nostru, socoteşte-mă fricosul

b fricoşilor şi nu-mi mai da nici o îndrumare, ca unuia ce nu-s vrednic de nimic.

„A fi puternic" înseamnă a fi superior şi capabil după natură

Ia-o acum de la capăt şi spune-mi cum zici tu şi Pindar că este dreptul natural? Poate cel puternic să

despoaie cu forţa pe cei mai slabi ca dânsul, cel capabil să domine pe cei mai puţin nepricepuţi şi cel 294

destoinic să aibă mai mult decât bicisnicul? Este exactă amintirea mea, ori alta-i cumva concepţia ta despre dreptate?

KALLIKLES: Ba eu asta am spus-o atunci, asta o spun şi-acum. SOCRATE: Pe cine numeşti tu mai priceput şi pe cine superior în putere? Nu cumva pe unul şi acelaşi? Căci eu nici înainte nu m-am putut c dumiri de la tine ce voiai să spui. Pe cei puternici i-am numit superiori şi se cuvine deci ca slabi să fie supuşi celor tari, după cum ai arătat, dacă nu mă înşel, tu însuţi atunci când spuneai că

statele mari se năpustesc asupra celor mici pe temeiul dreptului natural, fi ndcă le sunt superioare şi au mai multă putere. Aceasta — întrucât „ a fi superior", „mai puternic" şi „mai capabil" — este una şi aceeaşi. Sau este cuiva cu putinţă să fie mai capabil, însă inferior şi fără putere, ori să fie superior, însă bicisnic? Sau nu cumva „a fi capabil" este una şi aceeaşi d cu „a fi bun"? Defineşte-mi clar cum e în sine acest fapt? „A fi superior", „a fi capabil" şi „a fi puternic" este una şi aceeaşi sau fiecare este altceva?

KALLIKLES: îţi spun neted: e una şi aceeaşi. SOCRATE: Sunt deci mulţimile superioare individului prin natură, ele care-şi alcătuiesc legile menite, de altfel, a sta deasupra fiecăruia din noi, aşa cum tu însuţi ai spus-o adineauri? KALLIKLES: De ce n-ar fi?

SOCRATE: Prin urmare măsurile luate prin legile făurite de cei mulţi sunt în realitate ale unor superiori? KALLIKLES: Se-nţelege.

SOCRATE: Atunci şi ale celor capabili? Căci, după socoteala ta, e cei numiţi superiori sunt capabili într-o măsură mult mai largă. KALLIKLES: Da.

SOCRATE: Şi orânduirile legale făurite de aceştia sunt deci frumoase după natură? KALLIKLES: Sunt.

SOCRATE: Dar atunci, nu cumva mulţimile socotesc, cum ziceai înainte, că dreptatea stă în păstrarea egalităţi şi că-i mai mare necinste să săvârşeşti decât să suferi nedreptatea? Este sau nu adevărat?

Aici nu 489a te da prins în laţul sentimentului de ruşine. Este sau nu marea mulţime aceea care crede că dreptatea stă în a nu avea nimic mai mult decât ceilalţi şi în păstrarea egalităţi şi în faptul că-i mai mare necinstea de a săvârşi decât de a suferi nedreptatea? Nu pregeta, Kal ikles, să-mi dai 295

PLATON

GORGIAS

un răspuns; că de vei fi în acest punct la un gând cu mine voi avea întărirea ce-o aştept din parte-ţi, ca de la un bărbat capabil să pătrundă adevărul când şi-a spus cuvântul.

KALLIKLES: Da, aşa gândesc mulţimile.

SOCRATE: Nu numai legea, prin urmare, ci şi natura se rosteşte în sensul că-i mai multă necinste să

săvârşeşti decât să-nduri o nedreptate. Judecând astfel, se pare că nu spuneai adevărul mai adineauri: că n-ai avut dreptate să mă învinuieşti şi sa spui că legea şi natura se bat cap în cap, nici că eu mă slujesc cu şti nţă de această opoziţie pentru a susţine o discuţie cu rea-credinţă, punându-mă în punctul de vedere al legi când se vorbeşte de natură şi în al naturi când se vorbeşte de lege.

KALLIKLES: Omul ăsta nu se mai poate opri din flecărie! Ia spune-mi, Socrate, nu-ţi este ruşine la etatea ta să faci o adevărată vânătoare de vorbe, pentru ca, de greşeşte unul un cuvânt, tu să-ţi socoteşti îndată câştigul? Nu cumva crezi că prin „superiori" înţeleg altceva decât pe cei capabili? Nu-ţi spun eu de atâta vreme că „superior" este una şi aceeaşi cu capabil? Sau crezi să fi zis că, de s-ar aduna pleava sclavilor şi a oamenilor de tot soiul, adică fără vreo valoare, afară poate de valoarea puteri trupului lor, şi de ar pune o regulă, aceasta-i legea, după părerea mea?

SOCRATE: Bine, preaînţeleptule Kal ikles, aşa grăieşti?

KALLIKLES: Negreşit.

SOCRATE: Ci eu, divinule prieten, de mult am bănuit că aşa ceva înţelegi prin cuvântul „superior". Şi fi ndcă doresc să ştiu clar ce spui, reiau întrebările. Nu-i aşa că tu nu socoteşti mai capabili nişte oameni fi ndcă sunt doi la număr, decât este unul singur? Nici că sclavii tăi sunt mai capabili decât tine, fi ndcă sunt mai puternici? Ia-o dar dintru început şi spune-mi: pe cine-i numeşti „capabili" dacă

nu-i vorba de cei puternici? Şi fi mai îngăduitor când mă înveţi, minunate prieten, ca să nu fiu silit să

plec.

KALLIKLES: îţi baţi joc de mine, Socrate.

SOCRATE: Deloc, Kal ikles, şi îţi jur pe Zethos, de care te-ai folosit mai înainte pentru a-ţi bate joc de mine aşa de tare! Mai bine spune-mi care-s „capabili " tăi?

KALLIKLES: Ai mei? Sunt cei destoinici.

296

SOCRATE: Vezi că şi tu acum baţi câmpi şi nu arăţi nimic? De ce nu spui dacă socoti capabili şi

superiori pe cei inteligenţi, ori vreo altă categorie de oameni?

KALLIKLES: Ei da, pe Zeus, de aceştia: nici o îndoială că de ei vorbesc!