- "Prietene, nu m-ai strigat?De ce sunt treaz?
Nu m-ai zgâlţâit? De ce sunt tulburat?
N-a contenit ploaia > ?De ce mi-e carnea vlăguită?Prietene, mi s-a arătat un al treilea vis,şi visul ce mi s-a arătat era înspăimântător.
Cerul striga, vuia pământul:încremenise lumina zilei, se lăsase întunericul,scapără un fulger, se-ncinse un foc:norii se îndesiră:ploua cu moarte!
Apoi roşieticele vâlvătăi mai răbufniră o dată şi foculse stinse,ceea ce căzuse din cer se prefăcu în cenuşă. Să coborâm la câmp, vom putea chibzuimai bine." Când Enkidu auzi visul pe careă-l ceruse pentru el,îi spuse lui Ghilgameş:
Urmarea nu mai există. Cu toată ameninţarea de moarte pe care visul acesta o face să apese pe capul lui Enkidu, cei doi viteji nu se lasă de ceea ce şi-au pus în gând. O traducere hittită spune că ei s-au apucat să taie cedri în pădure:
Ghilgameş luă securea în mân
....şi dobod cedri.
Când auzi Humbaba vuietul pe care-l făceau, l-Mai
Poate fi înţeles şi în sensul de: "a trecut vreun zeu?"
79
se înfurie şi strigă: - "Cine-i acela care a venitsă-mi vateme copacii din munţii mei,
şi cedrii să mi-i taie ?"Dar, din înaltul cerului,cerescul Şamaş le vorbi: - "Mergeţi înaintefără teamă, înfruntaţi-l pe Humbaba,mergeţi până îl veţi ajunge:
el nu se va mai întoarce în lăcaşul lui."
Povestirea luptei n-a mai ajuns până la noi. Dar putem să ne închipuim că biruinţa n-a fost la început de partea celor doi viteji, căci un alt fragment hittit urmează în felul următor:
Lacrimile-i curgeau şiroaie,şi Ghilgameş îi spuse cerescului Şamaş:
(două versuri cu neputinţă de folosit)
- "Am ascultat totuşi de cerescul Şamaş şi-am urmat calea pe care mi-o hotărâse!" Cerescul Şamaş auzi ruga lui Ghilgameş, şi iată că împotriva lui Humbaba se stârniră vijelii puternice: vântul cel mare, vântul de la miazănoapte, uraganul, vântul cu nisip, vântul furtunilor, vântul îngheţat, vijelia, vântul fierbinte: opt vânturi se stârniră împotriva lui şi-l izbiră în ochi pe Humbaba. Nu mai putea să meargă nici înainte, nu mai putea nici să dea înapoi.
80
Atunci Humbaba se supuseşi iată-l că-i spune lui Ghilgameş:
. "O, Ghilgameş, dăruieşte-mi iertarea: vei fi stăpânul meu,
eu robul tău voi fi. Şi printre copaciipe care i-am crescut, voi alege pentru tinepe cei mai puternici şi pe cei mai frumoşi,îi voi tăia şi din ei îţi voi dura case."DarEnkidu îi spuse lui Ghilgameş:
- "Nu căta la vorbele pe care ţi le spune Humbaba, Humbaba nu trebuie să rămână în viaţă!"
Urmează o lacună în care se povestea moartea lui Humbaba şi, fără îndoială, întoarcerea ni Uruk a celor doi prieteni biruitori. Pesemne că izvorul celei dintâi dintre aceste două întâmplări e într-o veche povestire babiloniană, din care a mai rămas o frântură şi care înfăţişa cam aşa sfârşitul dihaniei (numit aici Huwawa): Ghilgameş u spuse lui Enkidu:
- "Dacă nu punem mâna pe el pe neaşteptate, scânteierea razelor sale va pieri în în vălmăşeală, razele lui vor pieri, strălucirea sa se va întuneca!" Enkidu îi spuse lui Ghilgameş:
- "Prietene, prinde mai întâi pasărea, ce se va alege apoi de puii ei?
Vom căuta după aceea scâteierile razelor sale,ca nişte pui vor alerga încolo şi-ncoaceprin iarbă.Loveşte în el cu îndoite puteri! După el, omoară-i sluga!"Ghilgameş luă aminte la vorbele tovarăşului său.Apucă pe dată securea,
trase din teacă sabia de la cingătoare.
81
Ghilgameş îl lovi pe Huwawa în beregată, prietenul său Enkidu îl prinse; la cea de a treia lovitură, Huwawa se prăbuşi: strigătele sale nedesluşite se stinseră în moarte, îl aruncară la pământ, mort, pe Huwawa, paznicul: la două îndoite leghe jur împrejur gemură cedrii! împreună cu el, Enkidu îl omorâse pe Huwawa.Enkidu îl omorâse pe paznicul pădurii,la poruncile căruia se cutremuraseră Hermonul şi Libanul''El lovi pe... al cedrilor...După ce lovi în şapte rânduri,plasa... şi sabia care atârnau opt talanţi,le luă cu el, povară de opt talanţi,şi se afundă în pădure.
Deschise lăcaşul tainic alAnunnakilor^.
Ghilgameş doborî copacii, Enkidu...Enkidu îi spuse lui Ghilgameş:
- "Ghilgameş, doboară cedrii!"
Apoi se întoarseră pe drumul Eufratului.
Şi tableta ninivită se sfârşea, pare-se, cu aceste versuri:
Şi dinaintea marii-porţi a Urukului, Ghilgameş trase în ţeapă capul lui Humbaba.
TABLETA A ŞASEA
O dată terminată lupta, Ghilgameş se spală, se piaptănă şi se găteşte. Dar iată că-l vede zeiţa Iştar. Uluită de frumuseţea lui, zeiţa îi cere s-o ia de soţie şi-l îmbie înşirându-i darurile şi măririle de care-ar avea parte alături de ea. Ghilgameş însă nu se învoieşte, ba o şi dojeneşte pentru numeroşii iubiţi pe care i-a avut şi pe care i-a nenorocit după ce s-a săturat de ei. Furioasă, zeiţa urcă în ceruri şi se plânge tatălui ei, zeului Anu. Iştar îi cere acestuia să plăsmuiască Taurul Ceresc, care să-l omoare pe cel ce-a îndrăznit să-şi bată joc de ea. Anu se învoieşte, dar cere în schimb ca fiica sa, zeiţa rodniciei, să dea timp de şapte ani belşug de recolte şi de vite, ca să cumpănească pagubele pe care le va pricinui taurul. Sute şi sute de oameni încearcă să se împotrivească dihaniei, dar el îi împrăştie dintr-o suflare. Numai Enkidu îi vine de hac: îl înşfacă de coarne şi-l doboară. Pe zidul împrejmuitor al Urukului, Iştar se tânguie împreună cu alaiul curtezanelor care o urmează. Enkidu smulge atunci bucăţi din taurul ucis şi le aruncă în capul zeiţei, batjocorind-o. Ghilgameş adună cei mai iscusiţi meşteşugari şi din coarnele taurului porunceşte să facă vase în care să se toarne oloiuri, în cinstea zeului Lugalbanda. După care, Ghilgameş se făleşte în faţa Bătrânilor Cetăţii şi cei doi prieteni se întorc la palat pentru o binemeritată odihnă.
1 Munţi din Siria în regiunea Libanului.
2 Nume pe care îl dădeau sumerienii şi, după ei, babilonienii spiritelor cereşti.
