Ajunge la poalele muntelui Maşu, care-i păzit de Oamenii-Scorpii, ce stau de veghe în Calea Soarelui.

Ghilgameş le destăinuie ţinta către care a pornit. După ce-i arată toate primejdiile ce-l aşteaptă dacă-şi va urma calea, Oamenii-Scorpii îi dau sfaturi.

Şi iată-l pe viteazul Ghilgameş ajungând - după ce a străbătut un drum nesfârşit prin bezna cea mai cumplită - în Grădina minunată unde creşte un copac fermecat, cu frunzişul şi fructele numai şi numai din aur şi pietre preţioase.

109

După înmormântarea cu mare pompă a prietenului său, Ghilgameş pleacă în pustiu. Chinuit de teama morţii, se gândeşte să se ducă şi să ceară secretul vieţii veşnice singurului om căruia zeii i-au dăruit vreodată nemurirea, lui Uta-napiştim, unicul supravieţuitor al Potopului.

Ghilgameş, plângându-şi amarnic prietenul, pe Enkidu, rătăceşte prin pustiu:

- "Muri-voi oare şi eu? Oare nu mă aşteaptă aceeaşi soartăca şi pe Enkidu? Spaima mi s-a cuibărit în inimă: înspăimântat de moarte, rătăcesc prin pustiu. Pentru a mă întâlni cu Uta-napiştim, fiul lui Ubar-Tutu, am pornit la drum şi merg cu toată graba. Iată că s-a lăsat noaptea, şi am ajuns la cheile munţilor; am văzut lei, şi eu, Ghilgameş, m-am temut; am ridicat capul; mă rog fierbinte zeului Sin'. Către Iştar², cea slăvită, se înalţă rugile mele smerite. O, zei ai nopţii, ţineţi-mă teafăr!" Ghilgameş adormi, dar fu înspăimântat de un vis: se făcea cala lumina lunii, făpturi omeneşti se bucuraude viaţă;

1 - Zeul-lună.

2 - Aici, Luceafărul.

111

învârti securea cu mâna deasupra capului, scoase sabia din teacă, de la cingătoare, şi ca un fulger se repezi printre ei; îi izbi şi-i făcu să se împrăştie în ţăndări >.

Restul coloanei nu poate fi folosit. La începutul coloanei următoare, Ghilgameş, care o pornise mai departe, ajunge la poalele muntelui magic, pe care soarele-l străbate în timpul nopţii:

■

                     _■        TT

Numele acestui munte este Maşu*.

când Ghilgameş ajunse la muntele Maşu,care veghează zilnic răsăritul şi apusul Soarelui,a cărui creastă ajunge până la povârnişul cerurilorşi ale cărui poale, jos, ating Infernul,văzu că poarta muntelui o păzeau Oamenii-Scorpii.

înfăţişarea loratâta-i de cumplită că cine-i vede moaie;străfulgerarea lor în veşnică mişcare învăluie munţii.La răsărit şi la apus, ei veghează înaintea lui Şamaş.Când Ghilgameş le zări chipurile înspăimântătoare

şi cumplita lor măreţie, îşi acoperi faţa;apoi, recăpătând curaj, se apropie de ei.

Omul-Scorpie u strigă nevestei sale:

1 -Aceeaşi relatare o regăsim şi în coloana a doua a tabletei a zecea.

2 - Numele înseamnă "Geamăn".

112

- "Trupul celui care vine către noi e carne din carnea zeilor". Femeia îi răspunde Omului-Scorpie:

- "Două treimi din el sunt divine, dar o treime este omenească."

Omul-Scorpie, bărbatul, îl cheamă atunci şi-i spune acestevorbe vlăstarului de zei:

- "De ce-ai pornit pe un drum atât de lung şi mi te-ai înfăţişat dinainte,

după ce-ai trecut peste mări' atât de greu de străbătut? Destăinuie-mi ţinta călătoriei tale."

(vreo 30 de versuri sfărâmate sau distruse)

III

Ghilgameş îi spune Omului-Scorpie:

- "Pomit-am pe un drum lung, ca să ajung la Uta-napiştim, străbunul meu, cel care a izbutit să fie de faţă la Sfatul zeilor; ' i vreau să-l iscodesc despre Moarte şi Viaţă!" ^%

Omul-Scorpie, deschizând gura, vorbeşte şi-i spune lui Ghilgameş:

■■ ,;,< ve

- "Nimeni, Ghilgameş, n-a mai făcut aceasta; ^k*^fe^ nimeni n-a străbătut muntele; A«i calea se afundă în inima lui, pe douăsprezece îndoiWleghe:

■ - Sau "ţinuturi". ■■ • ', v ..■■- ■. -'..'^;, ,n V;±._t&\>. .A • ■--■;. :■■% \

113

atât de deasă-i bezna acolo, că nu mai răzbeşte nici stropde lumină."

Atât sfârşitul acestei coloane, cât şi începutul celei care urmează sunt sfărâmate şi nu pot fi folosite.

IV

Ghilgameş îi spune Omului-Scorpie:

...........................................................•..............................

- "Fiindcămi-e teamă de moarte, am rătăcit prin pustiu.

Am umblat cu spaima-n inimă; faţa mi-e arsă de ploi şi de vânt; gemând am făcut această lungă călătorie. Dar acum mi-ai arătat calea muntelui". Omul-Scorpie, deschizând gura, vorbeşte şi-i spune lui Ghilgameş:

- "Du-te, Ghilgameş: nu-ţi mai fie teamă, ţi-am arătat cum să treci de muntele Maşu: străbate fără fricămunţii, toate şirurile de munţi. Teafăr, să te duca paşii până la ţintă:

poarta muntelui deschisă e dinaintea ta."Ghilgameş, auzind aceste vorbe,ascultă îndrumările Omului-Scorpieşi ia calea pe care o străbate Soarele în timpul nopţii.La capătul primei îndoite leghe,atât de deasă-i bezna, că nu mai e strop de lumină:

114 nu-i mai e dat să vadă nici înaintea, nici în urma lui. La capătul celei de a doua îndoite leghe,

(o spărtură de vreo douăzeci de rânduri)

La capătul celei de a patra îndoite leghe,atât de deasă-i bezna, că nu mai e strop de lumină:nu-i mai e dat să vadă nici înaintea, nici în urma luiLa capătul celei de a cincea îndoite leghe,atât de deasă-i bezna, că nu mai e strop de lumină:nu-i mai e dat să vadă nici înaintea, nici în urma lui.La capătul celei de a şasea îndoite leghe,atât de deasă-i bezna, că nu mai e strop de lumină:nu-i mai e dat să vadă nici înaintea, nici în urma lui.La capătul celei de a şaptea îndoite leghe,atât de deasă-i bezna, că nu mai e strop de lumină:nu-i mai e dat să vadă nici înaintea, nici în urma lui.La a opta îndoită leghe îi e frică şi începe să strige,atât de deasă-i bezna, că nu mai e strop de lumină:nu-i mai e dat să vadă nici înaintea, nici în urma lui.La a noua îndoită leghe, îl întâmpină vântul de miază-noapte,îi simte suflarea pe faţă:tot atât de deasă-i bezna şi nu-i strop de lumină:nu-i mai e dat să vadă nici înaintea, nici în urma lui.La capătul celei de a zecea îndoite leghe,

răsăritul soarelui se apropie, dar e încă beznă pe întinsul

115