Dar ce folos? Nici când ai atins cu mâna ta ţinta mult râvnită nu te poţi bucura de izbândă, fiindcă din umbră te pândeşte întotdeauna cineva dornic să ţi-o smulgă. Şarpele - simbol al perfidiei - se strecoară şi-i fură ultima nădejde de a învinge moartea. Ghilgameş va mai căuta să ispitească duhul lui Enkidu, care-şi are acum lăcaşul în Infern, să ştie cel puţin ce se întâmplă dincolo de pragul vieţii, dar nu află mare lucru.

Eroul se întoarce în Urukul-cel-împrejmuit să îmbătrânească şi să-şi dea sfârşitul, aşa cum cere legea tuturor muritorilor. Un văl de melancolie se lasă peste sfârşitul epopeii, care nu dă, în definitiv, decât un răspuns chinului uman de totdeauna: resemnarea.

Acţiunea e presărată apoi cu povestirea viselor celor doi eroi principali. Ele alcătuiesc puntea care leagă pe om de divinitate, mijlocul de comunicare cu zeii. Visele nu constituie un procedeu artificial al epopeii, ci J se ţes firesc în urzeala acţiunii, fiindcă pentru asiro-babilonieni ele constituie I o realitate. De altfel, potrivit

«panbabilonismului», care consideră Babilonul cea mai de seamă şcoală a umanităţii, iar mitologia astrală a M sopotamiei cheia însăşi a civilizaţiei (la temelia literaturii şi a religiei lor stă concepţia că orice întâmplare de pe pământ e de mai înainte prefigurată în cer), poemul lui Ghilgameş a fost-socotit un mit al soarelui. într-adevăr, numărul tabletelor echivalează cu cel al lunilor anului, iar cela şapte pâini pe care le pregăteşte soţia lui Utanapiştim pentru drum eroului coincid cu cele şapte vârste ale vieţii - după credinţa mesopotamiană.

14

Opera anonimă şi colectivă a mai multor veacuri, epopeea lui rhil«am^e§ n-a dăinuit numai fiindcă răspundea unei necesităţi populare, ci şi d torită valorii ei artistice. Descrierea meterezelor cetăţii, a frumuseţilor ădurii de cedri, a grădinii minunate unde cresc arbori cu flori şi fructe de pietre nestemate sunt tablouri puternic evocatoare. Povestirea luptei cu Humbaba - în care elementele naturii vin în ajutorul eroilor - a urgiilor pe care le dezlănţuie Taurul coborât din cer, ca şi episodul uciderii lui, a străbaterii întunericului cumplit prevestit de Oamenii-Scorpii, a trecerii apelor morţii şi, în sfârşit, tragica desfăşurare a Potopului - toate acestea au o putere descriptivă şi dramatică cu adevărat măreaţă, de o plasticitate viguroasă pentru o operă zămislită în această îndepărtată epocă a istoriei. Valoarea artistică a operei se datorează apoi - în bună parte - stilului unitar, de o fermecătoare simplicitate, ca de pildă cel ilustrat prin următorul fragment de la începutul celei de a cincea tablete:

"Pe povârnişul Muntelui, cedrii îşi înalţă ramurile îmbelşugate;plăcutăe umbra şi plină de miresme.

Acolo se împletesc măceşii, acolo se încâlceşte pădurea;ramurile cedrilor se-mpletesc cu nuielele cele frumos mirositoare." Sau prin puternica descriere a dezlănţuirii Potopului:

"Când se iviră ceh dintâi licăriri ale zorilor,iată că din adâncurile cerului s-a ivit o pâclă neagră,dinlăuntru! căreia Adadnu înceta să bubuie.Dintâi se a van tară zeii Sullat şi Haniş,

crainicii divini se avântară peste munţi şi câmpii;Irragal smulse bârnele stăvilarelor cereşti,şi pomi Ninurta, la a cărui poruncă se sparse cu zgomot şi se rostogolizidul de apă al oceanului.

Anunnakii învârteau torţe deasupra capuluişi cu flăcările lor dădeau foc ţării!

înspăimântătoarea amorţeală a lui Adad cuprinse cu încetul cerurileşipreschimbă-n beznă tot ce era lumină.

Temeliile ţării se sfărmară ca un vas."

"Şase zile şi şapte nopţi

a bătut vântul, potopul vijelios a culcat totul la pământ." Ce zguduitor tablou s-ar putea aşterne cu astfel de imagini pe o pânză wiaşă de către penelul unul mare meşter!

15

Repetarea în manieră arhaică a epitetelor, cum sunt: "Urukul-cel împrejmuit", "Urukul-cel-cu-Marea-Piaţă",

"divinul Ghilgameş" sau "Enl cel Viteaz", "Ninsun atotştiutoarea, înţeleaptă", dă textului un farme pregnant. ;

Revenirea anumitor pasaje, ca în incantaţii, reluarea aceloraşi fragmente, spuse însă de personaje diferite, sau felul în care zeul ţine să-j înştiinţeze pe Uta-napiştim de dezlănţuirea Potopului:

"- Gard de trestie, gard de trestie, perete subţire, perete subţire, gard de ascultă, perete subţire, ia aminte!" toate acestea creează un ritm interior poemului sumci.au, îmbogăţindu-i plasticitatea. Pe de altă parte, naturalismul cu care suntj descrise anumite întâmplări, ca ademenirea lui Enkidu de către curtezană, sau] înşiruirea succesivelor iubiri ale zeiţei Iştar, împrumută poemului note de mare autenticitate şi primară vitalitate.

De altfel, stilul epopeii se caracterizează, în general, printr-o perpetuă! tendinţă spre concret, spre imagini şi fapte, menite să ilustreze mereu nu[ numai acţiuni, ci şi trăsături de caracter sau sentimente. Frumuseţea lui

Ghilgameş nu e descrisă direct, ci reiese din asaltul eroti zeiţa Iştar asupra lui. Răutatea şi cruzimea acesteia hotărârea ei de a trimite împotriva lui Ghilgameş pe Ceresc. în întreaga poezie a acestei epoci, ca î creaţia primitivă, setea de concret domină descriptive cât şi în cele narative.

Numeroasele relatări care apar mereu şi în toate epopeile de mai târziu, exprimă şi ele - prin dramatic - aceeaşi tendinţă spre evocare vie şi autentică.

Caracteristice din punct de vedere artistic sunt şi alte procedee ale artei narative, pe care ne propunem a le sublinia aici.

Desfăşurarea epică a epopeii lui Ghilgameş coincide cu respiraţia largă ce învăluie acţiunea, conducând-o până la sfârşitul ei. Ritmul nu se vădeşte totuşi a fi totdeauna acelaşi. Povestitorul ştie să-l încetinească sau să-l grăbească, cu o artă care dezvăluie un anume rafinament oriental. Tehnica naraţiunii în ritardando o ilustrează îndeosebi călătoria lui Ghilgameş la Uta-napiştim, descrisă cu o mare pricepere, mai întâi în mod grăbit până în preajma ţelului, apoi, pe măsură ce acesta se apropie, ritmul se încetineşte treptat, până în momentul culminant, când povestirea insistă asupra

^ C?ncretlzează în "co§ătorul Ta f

i, atât în momentelej

lucrării, ca de altfel j lor retoric şi j ectelor celor mai interesante ale acţiunii. De multe ori repetiţiile, prin care enere se fixează mai stăruitor atenţia ascultătorilor şi cititorilor şi care firipă un fel de refren muzical, îşi asumă şi ele funcţia întârzierii, ceea ce -" eunâ cu celelalte procedee mai sus-amintite - incită şi mai mult Curiozitatea şi interesul.

Tendinţa fantastică o domină, desigur, pe cea istorică, epopeea plutind cu preferinţă - în lumea basmului. După cum am arătat, numeroase jnaje fabuloase - demoni, zei, Oameni-Scorpii, Taurul ceresc etc. - apar ie pretutindeni în operă. Nu mai puţin fabuloase sunt şi locurile: apa morţii, sfârşitul pământului şi al lumii, împărăţia negurilor, Infernul, adâncul Dceanului etc. Şi totuşi, în chiar descrierea acestora, arta scriitorului anonim e sobră, precisă, expresie permanentă a unui simţ al observaţiei realiste ce nu loate fi contestat. S-a vorbit - de pildă - în legătură cu extraordinarele ovestiri ale lui Hoffmann sau cu naraţiunea călătoriilor lui Gulliver, Idepănate de Swift, de un realism ai fantasticului. Fără îndoială, ceva asemănător se iveşte şi în cazul "Epopeii lui Ghilgameş". Oscilaţia între basm şi legendă, discutată insistent de analiştii poemului, se soluţionează - după părerea noastră - prin înclinarea către legendă. Basmul e, fără îndoială, mult mai inventiv, mai fabulos şi contingentele lui cu realitatea mai precare, în timp ce legenda nu părăseşte niciodată substratul istoric. Acesta stăruie într-adevăr, după cum am arătat şi în cazul "Epopeii lui Ghilgameş", şi realismul însuşi de care vorbeam îl presupune la tot pasul.

Arta poemului se reazimă însă şi pe unitatea lui, mai cu seamă dacă nu ne referim şi la tableta a douăsprezecea.

Deşi închegată din aluviunile mai multor poeme anterioare, epopeea. ş_ra Qristalijtat în jurul unui nucleu central:

etema

tragedie umană provocată de groaza morţii şi apriga năzuinţă de a o birui, străvechi teme ale folclorului

universal (motivul "tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte") şi ale atâtor capodopere ale literaturii universale, de tip faustian. Subiectul epopeii noastre nu se dezvoltă din această matcă numai după moartea lui Enkidu, când Ghilgameş trăieşte din plin drama neputinţei de a învinge moartea, ci e pregătit mai dinainte de întreaga fire a eroului, care caută fericirea prin glorie sau prietenie, ca şi prin numeroase acţiuni anterioare. Tristul deznodământ al epopeii, în ciuda marilor eforturi ale eroilor principali, coboară un văl sumbru asupra întregului poem, ca de altfel ^asupra tuturor basmelor, romanelor sau lucrărilor dramatice ce dezvoltă ^aceeaşitemă.

Importanţa epopeii lui Ghilgameş este strâns împletită cu însemnata) întregii literaturi sumeriene, în contextul literaturii universale. Numere motive apărute aici pentru prima oară vor fi reluate de-a lungul veacurilor.' Cele dintâi ecouri vor răsuna în Biblia ebraică şi se explică p: influenţa pe care au exercitat-o sumerienii asupra canaaniţilor, precurs evreilor în Palestina. Vechile "dispute" sumeriene pe diferite teme n alcătuiesc oare o îndepărtată imagine a celei ce-şi va găsi un desăvârşi tragism în cearta dintre Cain şi Abel? Poemul mitic sumerian "Enki Ninhursag" anticipă tema "paradisului" biblic, grădina viitorului Eden fii la ei ţinutul Dilmun.

Aici o găsim citată pe zeiţa Minţi - nume ce înseamnă limba sumeriană "Doamna vieţii" sau "Doamna Coastei" -; or, Iehova di Vechiul Testament o va crea pe Eva din coasta lui Adam, iar cele patru hra] ale fluviului care udau grădina Paradisului, ni se spune în "Cartea Facerii' erau: Fison, Gihon, Tigrul şi Eufratul. Enki, eroul poemului, mănâncă o plante interzise de zeiţa Ninhursag, aşa cum mai târziu Adam şi Eva v< mânca din pomul cunoaşterii. Descoperirea celei de a unsprezecea tablete epopeii lui Ghilgameş a dat în vileag un nou fapt extrem de interesant, 5 anume că potopul biblic nu e o creaţie ebraică, ci un mit de origine sumerian preluat apoi de babilonieni. într-adevăr, Uta-napiştim este cel dintâi Noe al literaturii universale, iar muntele Nitsir, la nord-est de Tigru, va anticipa] viitorul Araraat pe care se va opri legendara arcă. Uta-napiştim, regel evlavios din Şuruppak, ales de zei să supravieţuiască cumplitului înec ; om*" "tii, se numea la sumerieni Ziusudra. Un vechi mit sumerian dezvolţi apoi tema "flagelului sângelui", reluată în Cartea Exodului din Biblie. Untj dintre cele mai însemnate poeme mitice vorbeşte despre crearea omuluj "plămădit din lut pentru a-i sluji pe zei". în epopeea lui Ghilgameş, zeiţi Aruru îl făureşte de asemenea pe Enkidu din lut şi-i dă suflare din propria-^ respiraţie. Oare nu la fel a fost creat Adam, în cea de-a şasea zi a facerii lumii, în Vechiul Testament? Şi mult mai târziu, la fel va proceda şij

1 Multe din aceste paralelisme au fost relevate sau subliniate de S. N. Kramer în "Istoria începe la Sumer" (Ed. Ştiinţifică - 1962). Problema raporturilor "Epopeii lui Ghilgameş" cu alte opere ale literaturii universale l-aJ preocupat şi pe mult regretatul profesor şi învăţat român Aram M. Frenkian, care a publicat înl 1950 un studiu cu privire la relaţiile operei cu poemele homerice, conchizând însă negativ (în "Studii şi cercetări de istorie veche, an I, nr. 1, pag. 265-276). alion pentru a crea o făptură desăvârşită, cerând zeiţei Venus s-o fsufleţeascăpeGalateea.

Din spaţiul gol ce despărţea pământul de Marea primordială, erienii făcuseră locul de adunare al umbrelor celor morţi. Acolo găsim _crjerea Hadesului grecesc de mai târziu şi a Şeolului ebraic. Sufletul liungea acolo trecând tot cu luntrea un "fluviu mistuitor", călăuzit de "omul L ". Iată deci cea dintâi formă a Styxului şi pe strămoşul lui Caron.

Rhilgameş însuşi, legendarul erou al epopeii noastre, ajunge după moarte un judecător al Infernului", şi un foarte vechi text sumerian ne spune cum un lege coborât în Infern este întâmpinat acolo de Ghilgameş, care îi npărtăşeşte legile lăcaşului unde va rămâne pentru veşnicie. în prima carte a ii Samuel din Biblie se povesteşte că regele Saul a rechemat din Şeol umbra >fetului - dar un astfel de fapt a fost descris cu mult înainte, în tableta a sprezecea a epopeii, şi anume în episodul revenirii duhului lui Enkidu lin Infern la chemarea lui Ghilgameş, care vrea să afle ce se petrece în iţia morţii, motiv ce nu lipseşte nici Odiseei, de pildă. Mai mult decât it, însăşi tema învierii din morţi, a învierii lui Lazăr, mai apoi a lui Isus din loul Testament, este expusă pentru prima dată în poemul "Coborârea tnannei în Infern". Zeiţa dragostei, înarma (Iştar la babilonieni), este omorâtă sora ei, zeiţa Ereşkigal, regina Infernului, iar cadavrul ei este agăţat într-un lig. Ninşugur, sfetnicul credincios al Inannei, va aduce însă de la zeul nţelepciunii, Enki, "hrana vieţii" şi "licoarea vieţii", le va împrăştia peste ipul neînsufleţit şi Inanna va învia. Cât despre Ereşkigal, înainte de a fi gina Infernului, a fost şi ea furată din cer, aşa cum va fi răpită mai tKKÎu serpina de către Hades.

Mitul omorârii balaurului, dezvoltat în mitologia celor mai multe Ipopoare, e ilustrat de eroi celebri ca Heracles şi Perseu, creştinii cântându-l Ide asemenea în legenda Sfântului Gheorghe. Dar iată că micile tăbliţe de argilă dezgropate în Mesopotamia ne dovedesc că unul din strămoşii acestor neîntrecuţi viteji este însuşi Ghilgameş. Legenda sumeriană, unde găsim consemnarea acestui fapt, este cea citată de noi în capul listei poemelor sumeriene care au servit ca motiv de inspiraţie epopeii babiloniene. E vorba ^de Ghilgameş şi Ţara celor vii", în care apare sămânţa fkului epic al ^ePopeii, tema groazei omului în faţa morţii şi dorinţa de a o înfrânge prin glorie nepieritoare, tema fundamentală din care se ţese întreaga acţiune.

în prologul poemului sumerian, lupta s-a dat îndată după ce cerul a fost despărţit de pământ, iar balaurul învins aici de Enki - un fel de zeu al Mării - pare să fi fost Demonul Apelor. Balaurul, monstrul doborât de Ghilgameş, este însă Huwawa, stăpânul Pădurii Cedrilor, şi episodul va fi reluat şi amplificat în tableta a cincea a epopeii lui Ghilgameş. Putem merge şi mai departe şi să vorbim de o îndepărtată înrudire tipologică a lui Hercule şi Samson cu acelaşi străvechi Ghilgameş, fără ca păţaniile lor să fie totuşi similare. Legendara prietenie dintre Ghilgameş şi Enkidu va apărea la diferite răstimpuri, întrupată în eroi cu alte chipuri şi alte nume ca: Oreste şi Pilade, Castor şi Pollux, sau Ahile şi Patroclu.

S-a vorbit foarte mult şi despre înrâurirea epopeii lui Ghilgameş asupra romanului lui Alexandru Machedon. Legendele înfiripate în jurul personalităţii marelui Alexandru, consemnate de către scriitorii sirieni, rabinici şi greci - şi risipite în întregul Orient - au fost adunate de Pseudo-Calistene, scriitor grec din veacul al III-lea al erei noastre, care a trăit în Egipt. Iulius Valerius (sec. al IV-lea) le-a tradus în latineşte, versiune din care le vor fi cunoscut poeţii evului mediu, şi astfel au apărut şi povestirile unora dintre "isprăvile" lui Alexandru. Ca şi Ghilgameş, Alexandru rătăceşte de asemenea printr-un ţinut al întunericului şi groazei, în căutarea "apei dătătoare de viaţă". Şi el caută în ţara sciţilor nemurirea, şi el ajunge la un munte, la Musas sau Masis, care ne duce cu gândul la muntele Maşu citat în epopeea noastră, iar făpturile ciudate pe care le întâlneşte pe drum ne amintesc de Oamenii-Scorpii. Peregrinările lui Alexandru sfârşesc, ca şi cele ale eroului babilonian, fără ca taina vieţii veşnice să fi fost dezlegată. Astfel, în coloana a patra a tabletei a şaptea din epopeea noastră, în pasajul în care Enkidu îi povesteşte lui Ghilgameş un vis pe care l-a avut, apare un grifon care:

"Mă apucă şi mă duse spre casa întunericului, lăcaş al lui Irkalla, spre casa de unde nu mai iese nimeni, spre calea fără întoarcere."

Nu-i oare semnificativ că, după mii de ani, deasupra celuilalt Infern, al Infernului Renaşterii, Dante Alighieri a scris cuvinte similare: "Lasciate ogni speranza voi eh' entrate". (Părăsiţi orice nădejde, voi care intraţi aci?) Dar, fireşte, motivele şi temele mai sus enumerate nu epuizează paralelismele posibile cu încă alte opere ale literaturii universale. Am înfăţişat aici doar pe cele mai pregnante şi mai frecvent citate.

în ce priveşte explicaţia dăinuirii în timp şi spaţiu a operei, ea poate fi uşor întrevăzută din consideraţiile noastre anterioare.

Ceea ce a impresionat mai cu seamă a fost, desigur, universalitatea temei, tablou succint şi esenţial al bucuriilor şi suferinţelor omeneşti, în care s-au recunoscut totdeauna ascultătorii şi cititorii tuturor timpurilor. Resemnarea însăşi, care coboară tonusul operei, nu e decât şi ea - la rându-i -expresia aceleiaşi profunde umanităţi. De peste patru milenii, şi dintr-un îndepărtat colţ al pământului, acoperit azi de nisipuri, bate încă - până la noi -inima unui om şi a unui popor.

Faptul n-ar fi fost, totuşi, cu putinţă, dacă un necunoscut cântăreţ, ce pare să fi trăit în al Xll-lea secol î.e.n., n-ar fi izbutit să închege unitatea epopeii din poemele şi baladele păstrate şi trecute din veac în veac de către scribii Sumeriei şi ai Babilonului şi de faurii graiurilor săpate cu migală în vechea cărămidă arsă.

Cu mijloacele timpului, care n-au fost totdeauna stângace în ce priveşte arta povestirii şi a caracterizării imagiste, bardul popular a intonat în cinstea Omului cel mai vechi imn cunoscut până astăzi. Transpunerea lui în limba noastră, încercată o dată acum aproape o jumătate de veac¹ - după izvoare care de atunci au fost completate prin numeroase descoperiri arheologice - umple o veche lacună a culturii naţionale şi îmbogăţeşte moştenirea ei universală cu una din capodoperele cele mai caracteristice ale antichităţii orientale şi ale culturii universale în genere.

AL.DJMA

1 Ne referim la traducerea prof. I. Mihălcescu, de la Facultatea de Teologie din Bucureşti: "Epopeea lui Ghilgameş" - Casa Şcoalelor, 1920,123 pag.