Taurul Ceresc>> o altă făptură fabuloasă a epopeii, monstrul care nimiceşte totul în calea lui, e asemuitor balaurului cu şapte capete din basmele noastre.
Sonoritatea însăşi şi plasticitatea sugerată de epitetele alăturate numelor tuturor acestor eroi contribuie, de asemenea, la caracterizarea lor.
Născută din eterna frământare a omului, stăpânit de teama morţii, i dornic de a-i desluşi înspăimântătoarea taină şi de a găsi un mijloc să o biruie - descoperind astfel cheia ce deschide poarta nemuririi - acţiunea epopeii nu / reuşeşte să fie până la urmă decât o teribilă dovadă a zădărniciei acestei căutări.
Locuitorii Urukului, năpăstuiţi de asuprirea despotică a lui Ghilgameş, au socotit, dimpreună cu zeii, că pentru îmblânzirea firii lui Ghilgameş nu se află decât un singur leac: prietenia, căci numai ea poate îndulci relaţiile dintre oameni. Dar făptura menită să împlinească acest rol, făptura creată după ] chipul şi asemănarea eroului principal, nu e la început decât un sălbatic. Ce-l j va putea ajuta să ajungă la înţelegerea vieţii, devenind asemenea celor ce au | lepădat haina sălbăticiei? De bună seamă numai dragostea. Femeia, j chintesenţă a frumosului, a blândeţii şi a sociabilităţii, va fi aceea care îl va \ transforma pe Enkidu şi va face dintr-un animal cu chip de om tovarăşul de ] lupte şi de izbânzi al celui mai caracteristic exponent al umanităţii acelor vremi. încăierarea dintre Ghilgameş şi Enkidu nu-i decât un mijloc de cunoaştere spre a-şi preţui reciproc forţa şi îndemânarea. Şi fiindcă regele Urukului e obsedat de ideea «de a-şi dobândi faima» printr-o faptă vitejească, care să fie pomenită de «fiii fiilor lui», noul său prieten îl va întovărăşi în toate primejdiile, aşa cum voinicii folclorului nostru se întovărăşeau, legându-se fraţi de cruce. Ei pătrund în înfricoşata Pădure a Cedrilor şi-i omoară stăpânul, p*5 nebiruitul Humbaba, iar când zeiţa Iştar va stârni împotriva lor Taurul Ceresc, îl vor ucide şi pe acesta.
Ghilgameş a ajuns să dobândească faima atât de mult visată, dar ea nu încununează acţiunea epopeii, ci înseamnă abia începutul unor noi frământări. îndrăzneala, atunci când ea înfruntă divinitatea, se pedepseşte cu moartea.
Dar nu Ghilgameş va muri, căci el e carne din carnea zeilor, ci
12
13
Enkidu. Reacţia lui Ghilgameş la moartea lui Enkidu va fi teribilă: el plânge,, geme şi fuge în pustiu; dar aici nui numai durerea acestei pierderi, ci mai cu seamă .groaza de propriul lui sfârşit. Ca să mai poată cunoaşte vreodată liniştea, pleacă în căutarea nemuririi, trecând peste munţi, peste ape şi văi, j urmând calea Soarelui, pentru a ajunge la Uta-napiştim, singurul care îi cunoaşte taina. în calea lui cere ajutor tuturor acelora pe care-i întâlneşte! Oamenilor-Scorpii, hangiţei Siduri, lui Urşanabi-corăbierul.
La capătul drumului, istovit, Ghilgameş va afla de la străbunul; supravieţuitor al Potopului că strădania i-a fost de prisos, fiindcă nimănui nu-r va mai fi dat să capete nemurirea Dar prea mult a pătimit Ghilgameş şi truda' lui merită ov răsplată. Uta-napiştim se-ndură să-i mai încredinţeze o taină: să-ncerce Ghilgameş să smulgă de pe fundul apei buruiana care dă tinereţea; veşnică. Şi pe această ultimă ispravă regele rătăcitor, căruia spaima sfârşitului nu-i dă astâmpăr, o va duce până la capăt.
Dar ce folos? Nici când ai atins cu mâna ta ţinta mult râvnită nu te poţi bucura de izbândă, fiindcă din umbră te pândeşte întotdeauna cineva dornic să ţi-o smulgă. Şarpele - simbol al perfidiei - se strecoară şi-i fură ultima nădejde de a învinge moartea. Ghilgameş va mai căuta să ispitească duhul lui Enkidu, care-şi are acum lăcaşul în Infern, să ştie cel puţin ce se întâmplă dincolo de pragul vieţii, dar nu află mare lucru.
Eroul se întoarce în Urukul-cel-împrejmuit să îmbătrânească şi să-şi dea sfârşitul, aşa cum cere legea tuturor muritorilor. Un văl de melancolie se lasă peste sfârşitul epopeii, care nu dă, în definitiv, decât un răspuns chinului uman de totdeauna: resemnarea.
Acţiunea e presărată apoi cu povestirea viselor celor doi eroi principali. Ele alcătuiesc puntea care leagă pe om de divinitate, mijlocul de comunicare cu zeii. Visele nu constituie un procedeu artificial al epopeii, ci J se ţes firesc în urzeala acţiunii, fiindcă pentru asiro-babilonieni ele constituie I o realitate. De altfel, potrivit
«panbabilonismului», care consideră Babilonul cea mai de seamă şcoală a umanităţii, iar mitologia astrală a M sopotamiei cheia însăşi a civilizaţiei (la temelia literaturii şi a religiei lor stă concepţia că orice întâmplare de pe pământ e de mai înainte prefigurată în cer), poemul lui Ghilgameş a fost-socotit un mit al soarelui. într-adevăr, numărul tabletelor echivalează cu cel al lunilor anului, iar cela şapte pâini pe care le pregăteşte soţia lui Utanapiştim pentru drum eroului coincid cu cele şapte vârste ale vieţii - după credinţa mesopotamiană.
14
Opera anonimă şi colectivă a mai multor veacuri, epopeea lui rhil«ame§ n-a dăinuit numai fiindcă răspundea unei necesităţi populare, ci şi d torită valorii ei artistice. Descrierea meterezelor cetăţii, a frumuseţilor ădurii de cedri, a grădinii minunate unde cresc arbori cu flori şi fructe de pietre nestemate sunt tablouri puternic evocatoare. Povestirea luptei cu Humbaba - în care elementele naturii vin în ajutorul eroilor - a urgiilor pe care le dezlănţuie Taurul coborât din cer, ca şi episodul uciderii lui, a străbaterii întunericului cumplit prevestit de Oamenii-Scorpii, a trecerii apelor morţii şi, în sfârşit, tragica desfăşurare a Potopului - toate acestea au o putere descriptivă şi dramatică cu adevărat măreaţă, de o plasticitate viguroasă pentru o operă zămislită în această îndepărtată epocă a istoriei. Valoarea artistică a operei se datorează apoi - în bună parte - stilului unitar, de o fermecătoare simplicitate, ca de pildă cel ilustrat prin următorul fragment de la începutul celei de a cincea tablete:
"Pe povârnişul Muntelui, cedrii îşi înalţă ramurile îmbelşugate;plăcutăe umbra şi plină de miresme.
Acolo se împletesc măceşii, acolo se încâlceşte pădurea;ramurile cedrilor se-mpletesc cu nuielele cele frumos mirositoare." Sau prin puternica descriere a dezlănţuirii Potopului:
"Când se iviră ceh dintâi licăriri ale zorilor,iată că din adâncurile cerului s-a ivit o pâclă neagră,dinlăuntru! căreia Adadnu înceta să bubuie.Dintâi se a van tară zeii Sullat şi Haniş,
crainicii divini se avântară peste munţi şi câmpii;Irragal smulse bârnele stăvilarelor cereşti,şi pomi Ninurta, la a cărui poruncă se sparse cu zgomot şi se rostogolizidul de apă al oceanului.
Anunnakii învârteau torţe deasupra capuluişi cu flăcările lor dădeau foc ţării!
înspăimântătoarea amorţeală a lui Adad cuprinse cu încetul cerurileşipreschimbă-n beznă tot ce era lumină.
Temeliile ţării se sfărmară ca un vas."
"Şase zile şi şapte nopţi
a bătut vântul, potopul vijelios a culcat totul la pământ." Ce zguduitor tablou s-ar putea aşterne cu astfel de imagini pe o pânză wiaşă de către penelul unul mare meşter!
15
Repetarea în manieră arhaică a epitetelor, cum sunt: "Urukul-cel împrejmuit", "Urukul-cel-cu-Marea-Piaţă",
"divinul Ghilgameş" sau "Enl cel Viteaz", "Ninsun atotştiutoarea, înţeleaptă", dă textului un farme pregnant. ;
Revenirea anumitor pasaje, ca în incantaţii, reluarea aceloraşi fragmente, spuse însă de personaje diferite, sau felul în care zeul ţine să-j înştiinţeze pe Uta-napiştim de dezlănţuirea Potopului:
"- Gard de trestie, gard de trestie, perete subţire, perete subţire, gard de ascultă, perete subţire, ia aminte!" toate acestea creează un ritm interior poemului sumci.au, îmbogăţindu-i plasticitatea. Pe de altă parte, naturalismul cu care suntj descrise anumite întâmplări, ca ademenirea lui Enkidu de către curtezană, sau] înşiruirea succesivelor iubiri ale zeiţei Iştar, împrumută poemului note de mare autenticitate şi primară vitalitate.
De altfel, stilul epopeii se caracterizează, în general, printr-o perpetuă! tendinţă spre concret, spre imagini şi fapte, menite să ilustreze mereu nu[ numai acţiuni, ci şi trăsături de caracter sau sentimente. Frumuseţea lui
Ghilgameş nu e descrisă direct, ci reiese din asaltul eroti zeiţa Iştar asupra lui. Răutatea şi cruzimea acesteia hotărârea ei de a trimite împotriva lui Ghilgameş pe Ceresc. în întreaga poezie a acestei epoci, ca î creaţia primitivă, setea de concret domină descriptive cât şi în cele narative.
Numeroasele relatări care apar mereu şi în toate epopeile de mai târziu, exprimă şi ele - prin dramatic - aceeaşi tendinţă spre evocare vie şi autentică.
Caracteristice din punct de vedere artistic sunt şi alte procedee ale artei narative, pe care ne propunem a le sublinia aici.
Desfăşurarea epică a epopeii lui Ghilgameş coincide cu respiraţia largă ce învăluie acţiunea, conducând-o până la sfârşitul ei. Ritmul nu se vădeşte totuşi a fi totdeauna acelaşi. Povestitorul ştie să-l încetinească sau să-l grăbească, cu o artă care dezvăluie un anume rafinament oriental. Tehnica naraţiunii în ritardando o ilustrează îndeosebi călătoria lui Ghilgameş la Uta-napiştim, descrisă cu o mare pricepere, mai întâi în mod grăbit până în preajma ţelului, apoi, pe măsură ce acesta se apropie, ritmul se încetineşte treptat, până în momentul culminant, când povestirea insistă asupra
^ C?ncretlzează în "co§ătorul Ta f
i, atât în momentelej
lucrării, ca de altfel j lor retoric şi j ectelor celor mai interesante ale acţiunii. De multe ori repetiţiile, prin care enere se fixează mai stăruitor atenţia ascultătorilor şi cititorilor şi care firipă un fel de refren muzical, îşi asumă şi ele funcţia întârzierii, ceea ce -" eunâ cu celelalte procedee mai sus-amintite - incită şi mai mult Curiozitatea şi interesul.
Tendinţa fantastică o domină, desigur, pe cea istorică, epopeea plutind cu preferinţă - în lumea basmului. După cum am arătat, numeroase jnaje fabuloase - demoni, zei, Oameni-Scorpii, Taurul ceresc etc. - apar ie pretutindeni în operă. Nu mai puţin fabuloase sunt şi locurile: apa morţii, sfârşitul pământului şi al lumii, împărăţia negurilor, Infernul, adâncul Dceanului etc. Şi totuşi, în chiar descrierea acestora, arta scriitorului anonim e sobră, precisă, expresie permanentă a unui simţ al observaţiei realiste ce nu loate fi contestat. S-a vorbit - de pildă - în legătură cu extraordinarele ovestiri ale lui Hoffmann sau cu naraţiunea călătoriilor lui Gulliver, Idepănate de Swift, de un realism ai fantasticului. Fără îndoială, ceva asemănător se iveşte şi în cazul "Epopeii lui Ghilgameş". Oscilaţia între basm şi legendă, discutată insistent de analiştii poemului, se soluţionează - după părerea noastră - prin înclinarea către legendă. Basmul e, fără îndoială, mult mai inventiv, mai fabulos şi contingentele lui cu realitatea mai precare, în timp ce legenda nu părăseşte niciodată substratul istoric. Acesta stăruie într-adevăr, după cum am arătat şi în cazul "Epopeii lui Ghilgameş", şi realismul însuşi de care vorbeam îl presupune la tot pasul.
Arta poemului se reazimă însă şi pe unitatea lui, mai cu seamă dacă nu ne referim şi la tableta a douăsprezecea.
