Terry Brooks
AMENINŢAREA FANTOMEI
După un scenariu de George Lucas
Terry Brooks
The Phantom Menace
1999
Terry Brooks
Născut în 1944, Terry Brooks este un autor american de ficţiune fantastică. De-a lungul carierei sale, a scris 23 de cărţi considerate bestseller de New York Times. Are peste 21 milioane de cărţi vândute în întreaga lume. Este unul dintre scriitorii în viaţă cu cele mai mari vânzări de cărţi de literatură fantastică.
Acţiunea din „Ameninţarea Fantomei” se petrece imediat după cea din „Darth Maul – Vânătorul din Umbră”.
Pentru Lisa, Amanda şi Alex, copiii care au crescut cu basmul pentru Hunter, primul din generaţia următoare.
…cu mult timp în urmă, într-o galaxie foarte, foarte îndepărtată:
1.
Tatooine
Sorii dogoreau pe cerul albastru, lipsit de nori, învăluind deşerturile vaste ale planetei într-o lumină albă, strălucitoare. Reflectate de sol, razele se ridicau de pe terenul nisipos şi plat într-un val tremurător de căldură pârjolitoare, acoperind spaţiile dintre versanţii muntoşi masivi şi formaţiunile stâncoase solitare – singura caracteristică distinctivă a planetei. Monoliţii brăzdaţi adânc se ridicau ca nişte santinele ce vegheau în pâclă.
Când concurenţii ţâşniră, cu motoarele mugind ambalate la maxim, căldura şi lumina părură că se sparg şi munţii înşişi se cutremurară.
Anakin Skywalker pătrunse în curba care-l purta pe sub arcul de piatră care marca intrarea în Canionul Cerşetorilor, în primul tur al cursei, şi împinse puţin manetele, alimentând motoarele cu combustibil.
Reactoarele vuiră, cel din dreapta mai tare decât celălalt, aplecând puternic spre stânga ataşul în care stătea băiatul. Anakin corectă prompt direcţia şi redresă vehiculul, apoi apăsă din nou manetele, ţâşnind pe sub stâncă. Tulburat de jeturile reactoarelor, nisipul fin se ridică în văzduh, în vârtejuri ce dansau printre valurile de căldură. Anakin năvăli în canion ca o nălucă, cu degetele jucându-i mereu peste comenzi, ţinând ferm direcţia.
Totul se derula rapid, practic instantaneu. O singură greşeală, o singură eroare ar fi fost de-ajuns să l scoată din cursă. Şi ar fi avut mare noroc dacă rămânea în viaţă. Asta îl şi atrăgea; puterea aceea, viteza ameţitoare – totul depindea de mâinile sale şi nu avea voie să greşească. Două turbine enorme trăgeau ataşul fragil peste întinderile nisipoase, ocolind crestele zimţate, coborând depresiunile adumbrite şi râpele ameţitoare, în viraje întortocheate şi salturi bruşte, cu cea mai mare viteză pe care o putea atinge pilotul. Cablurile de control plecau din ataş spre motoare, iar cuplajele energetice conectau motoarele între ele. Dacă oricare dintre cele trei componente s-ar fi lovit de o stâncă, întregul ansamblu ar fi colapsat într-un potop de schije metalice şi o cascadă arzătoare de combustibil. Dacă oricare dintre componente s-ar fi desprins, totul s-ar fi sfârşit.
Un zâmbet de satisfacţie apăru pe chipul lui Anakin, în timp ce împinse şi mai mult manetele.
În faţă, canionul se îngusta, iar umbrele sporeau. Anakin coborî spre fanta de lumină ce ajungea pe fund, rămânând cât mai aproape de sol, unde deschiderea era mai largă. Dacă stătea prea sus, risca să atingă stâncile care străjuiau ambele părţi ale defileului. Asta i se întâmplase lui Regga, într-o cursă de luna trecută, şi încă nu reuşiseră să-i adune toate bucăţelele.
El însă n-avea să păţească aşa ceva.
Împinse din nou manetele şi ţâşni prin capătul canionului, cu motoarele urlând deasupra întinderii de nisip.
În ataş, cu mâinile pe comenzi, Anakin putea simţi vibraţia motoarelor urcând prin cablurile conectoare şi umplându-l cu muzica lor. Îmbrăcat în combinezonul improvizat, cu cască de protecţie, ochelari şi mănuşi, era atât de adâncit în scaun, încât percepea curentul de aer care gonea nebuneşte pe sub el. Atunci când participa la curse, nu era niciodată un simplu pilot, niciodată o parte a întregului, ci mai degrabă, se contopea cu motoarele şi cu ataşul, formând un ansamblu strâns legat, într-un mod pe care nici el nu-l putea explica în totalitate. Cunoştea fiecare şurub, fiecare vibraţie, fiecare tracţiune şi fiecare rotaţie. În orice clipă, simţea cu exactitate ce se întâmplă în fiecare părticică a vehiculului. Acesta îi vorbea în propria sa limbă, un amestec de sunete şi senzaţii, şi, deşi nu folosea cuvinte, Anakin putea înţelege tot ce-i spunea.
Uneori, gândea băiatul, putea simţi ce-i va spune chiar înainte de a se întâmpla.
Un fulger de metal portocaliu trecu ca o nălucă prin dreapta şi Anakin văzu în faţa sa X-ul distinctiv al flăcărilor din duzele motoarelor lui Sebulba, care prelua astfel conducerea cursei pe care băiatul o dominase până atunci, ca urmare a unui start neobişnuit de rapid. Fruntea i se încreţi şi simţi dezgust faţă de sine însuşi, pentru pierderea concentrării, dar şi faţă de concurentul său. Subţiratec şi crăcănat, Sebulba era la fel de deformat pe dinăuntru ca şi pe dinafară, un adversar periculos, care câştiga adesea şi căruia îi făcea plăcere s-o facă pe seama celorlalţi. Numai în ultimul an, dugul provocase altor concurenţi peste o duzină de accidente şi ochii îi licăreau de o plăcere răutăcioasă atunci când le povestea, pe străzile prăfuite din Mos Espa. Anakin îl cunoştea bine şi ştia că nu trebuia să rişte cu el.
Împinse manetele şi ambală motoarele, năpustinduse înainte.
Nu-l ajuta cu nimic, gândi privind cum reducea distanţa până la Sebulba, că el era fiinţă umană sau, mai rău, că era singurul umanoid care pilotase vreodată în cursele de ataşe. Despre cursele acelea periculoase, care reprezentau adevărata testare a abilităţilor şi curajului, şi sportul cel mai gustat de locuitorii din Mos Espa, se afirma că nu erau la îndemâna umanoizilor. Pentru alte făpturi, membrele numeroase şi multiarticulate, capetele care se puteau răsuci cu 180 de grade şi corpurile ce se contorsionau ca şi cum n-ar fi avut deloc oase, constituiau avantaje pe care oamenii nu le puteau contracara în mod normal. Piloţii cei mai faimoşi, elita elitelor, erau fiinţe cu forme stranii şi complexe, cărora le plăcea să-şi asume riscuri ce frizau nebunia.
Departe de imaginea acelor piloţi faimoşi, Anakin avea însă atâta intuiţie în înţelegerea aptitudinilor necesare curselor şi era atât de familiarizat cu cerinţele lor, încât lipsa celorlalte atribute părea că nu contează deloc. Era de neînţeles pentru oricine, iar mai ales pe Sebulba îl dezgusta şi-l irita peste măsură.
Cu o lună în urmă, în altă cursă, dugul viclean încercase să-l împingă pe Anakin într-o stâncă. Eşuase numai pentru că băiatul îl simţise venind din spate şi pe dedesubt, cu o drujbă neregulamentară extinsă pentru a-i tăia cablul de oţelton din dreapta, şi de aceea se putuse ridica înainte de dezastru. Acţiunea îl făcuse să piardă cursa, dar îi îngăduise să-şi salveze viaţa. Fusese un compromis pentru care Anakin continua să fie furios.
Concurenţii goneau acum printre coloanele vechilor statui şi peste pista arenei în amfiteatru construită la marginea lui Mos Espa. Trecură pe sub arcul învingătorului, apoi prin faţa tribunelor umplute până la refuz de spectatori care îi încurajau, pe lângă droizii de la standuri, atelierele de reparaţii şi lojele din care hutii îi priveau, în splendoarea lor izolată, deasupra fiinţelor de rând. Din cabina aflată în turnul din centrul arcului, troigul bicefal, crainicul cursei, anunţa numele şi poziţiile piloţilor. Anakin îşi permise o ocheadă scurtă spre figurile înceţoşate, care rămaseră atât de repede în urmă, încât părură un simplu miraj. Mama sa, Shmi, se afla printre ele, îngrijorată ca de obicei. Detesta să-l vadă concurând în curse, dar nu se putea opri să nu vină în tribună. Nu i-o spusese niciodată, însă Anakin bănuia că era convinsă că, prin simpla prezenţă, putea împiedica să i se întâmple ceva rău. Deocamdată, aşa fusese. Anakin se prăbuşise de două ori şi nu reuşise să termine nici măcar o cursă, dar, după mai bine de şase întreceri, rămăsese nevătămat. Şi îi plăcea să-şi ştie mama în tribune. Îi dădea un sentiment straniu de încredere în propriile forţe, deşi nu dorea să se gândească prea mult la senzaţia aceea.
De altfel, ce alternativă aveau ei? Băiatul participa la curse fiindcă era talentat. Watto o ştia, iar Anakin trebuia să facă tot ce dorea Watto. Acela era preţul pe care îl plăteau sclavii, şi Anakin Skywalker fusese sclav de când se născuse.
Canionul Arcuit apăru în faţa lui, larg şi adânc, o întindere de piatră care ducea spre Defileul Steiurilor, un canal întortocheat pe care concurenţii trebuiau să-l parcurgă în drum spre uriaşele şesuri nisipoase de departe. Zburând la mică înălţime în faţa băiatului, Sebulba încerca să se depărteze. Răspândiţi prin canion, alţi trei piloţi se apropiaseră acum de Anakin. Dintr-o privire, băiatul îi recunoscu pe Mawhonic, Gasgano şi Rimkar, în bizarul său ataş sferic. Toţi trei reduceau distanţa faţă de el. Anakin se pregăti să accelereze, apoi se răzgândi. Se afla prea aproape de defileu. Dacă ambala prea tare, ar fi fost în pericol. Timpul de reacţie în canalul adânc era aproape zero. Mai bine să aştepte.
Mawhonic şi Gasgano părură de aceeaşi părere, plasându-se înapoia lui Anakin, pe măsură ce se apropiau de deschizătura în stâncă. Rimkar nu se mulţumi însă să aştepte, ci acceleră, depăşindu-l cu numai câteva secunde înainte de a intra în defileu, şi dispăru în întuneric.
Anakin echilibră ataşul, ridicându-l deasupra fundului canalului presărat cu stânci ascuţite, şi lăsă memoria şi instinctele să-l conducă prin traseul sinusoidal. Când pilota într-o cursă, totul în jur încetinea, nu accelera. Era cu totul altfel faţă de cum te-ai fi aşteptat. Stâncile, nisipul şi umbrele treceau pe lângă el, într-un melanj nebunesc de modele şi forme, dar totuşi băiatul le distingea cu claritate. Toate detaliile păreau că-i sar în ochi, ca şi cum ar fi fost iluminate exact de ceea ce ar fi trebuit să le camufleze. Se gândea că ar fi putut pilota chiar cu ochii închişi, într-atât era de legat de tot ceea ce-l înconjura, într-atât era de conştient de locul în care se afla.
Înaintă rapid prin defileu, întrezărind la răstimpuri flăcările duzelor lui Rimkar, care pâlpâiau stacojii în umbre. Hăt deasupra sa, cerul era o dungă albastră strălucitoare care cobora parcă prin mijlocul muntelui, trimiţând o undă plăpândă de lumină ce-şi pierdea strălucirea cu fiecare metru, astfel că, atunci când ajungea la adâncimea la care se aflau Anakin şi ceilalţi concurenţi, abia dacă despica întunericul. Cu toate acestea, băiatul era liniştit şi concentrat, în timp ce pilota ataşul legat de motoare, absorbit de duduitul şi murmurul vehiculului şi de întunericul moale, catifelat, care-l înconjura.
Când ieşiră din nou la lumină, Anakin împinse manetele şi se lansă în urmărirea lui Sebulba. Mawhonic şi Gasgano erau imediat în spatele lui. În faţă, Rimkar îl ajunsese pe Sebulba şi încerca să-l depăşească. Dugul deşirat ridică puţin motoarele sale în X, încercând să lovească ataşul lui Rimkar, dar acesta viră şi se îndepărtă neatins. Unul lângă celălalt, cei doi trecură peste podiş, îndreptându-se spre Crevasa Metta. Anakin se apropia de ei, îndepărtându-se de Mawhonic şi Gasgano. Lumea puteau să spună ce voia despre Watto (şi erau destule lucruri urâte de spus), dar acesta îşi întreţinea excelent vehiculele. Motoarele uriaşe zvâcniră ascultătoare atunci când Anakin le alimentă cu mai mult combustibil şi, în câteva secunde, ajunse lângă X-ul lui Sebulba.
Erau la egalitate, când ajunseră la Crevasa Metta şi plonjară vuind în râpa adâncă.
Aşa cum ştia orice pilot, trucul picajelor era să capeţi suficientă viteză în timpul coborârii, ca să câştigi timp faţă de ceilalţi concurenţi, dar să poţi redresa înainte de a te zdrobi de stâncile de dedesubt. De aceea, atunci când Sebulba se ridică mai devreme decât ar fi trebuit, Anakin fu surprins pe moment. Simţi apoi cum jeturile de gaze evacuate prin duzele motoarelor în X îi lovesc ataşul. Dugul viclean lăsase numai impresia că va redresa, pentru ca, în mod deliberat, să se plaseze deasupra lui Anakin şi Rimkar şi să se folosească de gazele de propulsie ca să-i izbească pe aceştia de stânci.
