Acest tânăr a venit într-o zi la mine şi m-a rugat să-i predau cunoştinţe de engleză, căci spunea că pe la el pe la Oraviţa vin vara şi vizitatori străini şi va putea să-i aibă mai uşor de clienţi, cunoscând şi puţină engleză pe lângă limbile maghiară şi germană. Am fost de acord şi am început „cursul” cu alfabetul, pronunţia diferită şi scrierea, urmând ca treptat să înveţe şi expresii uzuale. Nu făcea prea mari progrese, pentru că nu avea timp suficient, profesia şi dragostea îi acaparau mai tot timpul. Oricum avea multă bunăvoinţă şi căuta să facă faţă acestei noi preocupări.

Unele lecţii le făceam la mine în pat, unde puteam şedea şi scrie. Aici, lângă Moscova şi în anul 1947 se mai puteau procura caiete şi creioane. Alte lecţii de conversaţie le făceam în timpul unor plimbări pe înserat, pe aleile lagărului, care erau îmbietoare, mai ales pe acelea în care puteam profita şi de parfumul plăcut al garoafelor, care luau apoi calea Moscovei. Pantofarul a promis că pentru osteneala mea mă va răsplăti şi n-a întârziat să o facă. În una din seri, plimbându-ne pe una din aleile mai lăturalnice, el mi-a dat două ouă fierte. Vă puteţi închipui ce au însemnat pentru mine aceste două ouă, după trei ani în care nici măcar nu mai văzusem un ou, darămite să mai şi mănânc. Plimbându-ne, le-am mâncat pe amândouă, evitând să fiu văzut în baracă de vreun prizonier şi să fiu chestionat mai târziu la NKVD despre provenienţa ouălor. Le-am mâncat cu lacrimi în ochi.

În altă „lecţie” nocturnă desfăşurată pe alei, în loc de ouă am primit o bucată frumuşică de brânză telemea, care nu se ştie dacă nu provenea chiar din România. Alte emoţii, alte lacrimi şi mâncam pe ascuns. În altă împrejurare mi-a fost dat să nu mor departe de familie şi de ţară ca să mai simt şi gustul laptelui, dar tot cu sufletul mişcat şi cu „conspirativitate”.

Proverbul românesc care spune că „ulciorul nu merge de prea multe ori la apă şi se sparge” s-a adeverit însă şi la mii de kilometri distanţă de ţară. În Uniunea Sovietică, precum şi mai apoi la noi în ţară, individul, oricât de mic sau mare ar fi el, ca vârstă sau ca funcţie în societate, este supravegheat îndeaproape de mai multe canale şi nu poate face ceva să nu se ştie, bine sau rău, dar mai ales rău. Comandantul lagărului cunoştea foarte bine aceste principii şi n-a lăsat întinsă prea mult coarda peste cât a socotit el că era permis, aşa că văzându-şi „încălţările” asigurate pentru o bună bucată de timp, a căutat să îndepărteze ispita de lângă el şi, cum obiceiul se practica destul de des, l-a propus pe pantofar să intre într-un lot de prizonieri destinat altui lagăr.

Fiind înştiinţat despre plecare cu o zi înainte, bietul pantofar a făcut un şoc de disperare. I s-a retras biletul de liberă circulaţie pe neaşteptate; adio dragoste, adio condiţii avantajoase de trai, n-a mai putut să-şi îmbrăţişeze încă o dată iubita, de despărţire, şi acest lucru l-a durut cel mai mult. Plecarea lui m-a afectat şi pe mine, căci un asemenea „elev” valoros pentru lecţiile de engleză predate într-un lagăr sovietic nu se mai putea găsi uşor.

Pentru că au intervenit aceste amintiri din lagăr ca şi despre figura maiorului comandant al lagărului, trebuie să spun că nu profita el numai de încălţăminte frumoasă, elegantă şi gratuită, inclusiv „tovarăşa”, care era procuror la o unitate din Moscova. El avea la dispoziţie şi magazia de alimente a lagărului din care se înfrupta cu carne, pâine albă, zahăr, unt şi peşte, care-i parveneau „la scară”, tot prin intermediul unui prizonier român care era şeful magaziei de alimente şi care de asemenea avea bilet de voie permanent pentru nevoile de aprovizionare ale lagărului şi „întâmplător” şi ale familiei comandantului.

Acest de al doilea prizonier era tot brunet, înalt, cu mustăcioară, student în nu mai ştiu care an la Academia Comercială, originar din Ploieşti. Era inteligent, prietenos şi, bănuiesc, mai cinstit decât „ciripitorii” de diferite categorii dintre prizonierii români. Având aspect fizic plăcut şi făcând vizite foarte dese la locuinţa comandantului, încărcat cu bunătăţi, tovarăşa „procuror” a devenit destul de uşor „prietena” prietenului nostru. Fiind tânăr şi cum se spunea „ochi alunecos”, el a mai făcut o cucerire în persoana unui fel de „colegă”, o tânără ceva mai coaptă, care era şefa magaziei de materiale la o fabrică, unde sublocotenentul nostru făcea şi pe pontatorul efectivului de prizonieri trimişi la lucru acolo. Aceasta îi aducea la fiecare întâlnire din magazia de la subsol câte o plăcintă de varză şi câteva înghiţituri de vodcă, pentru menţinerea condiţiei fizice.

În final, completez cartea de vizită a comandantului cu o întâmplare măruntă, dar semnificativă. Era într-o dimineaţă de iarnă geroasă şi l-am zărit pe comandant de la distanţă. Avea o ţinută impunătoare, îmbrăcat în manta, cizme bine lustruite şi cu o căciulă de astrahan, păşind drept ca un brad. Mărturisesc că am avut o clipă de admiraţie la apariţia lui, dar impresia s-a şters repede prin gestul care a urmat. Şi-a scos mănuşa din mâna dreaptă pentru a-şi sufla nasul cu ea, astupându-şi pe rând câte o nară şi suflând. Gestul a vorbit de la sine şi ultima impresie a rămas.

Ca şi în lagărul 74, prizonierii din acest lagăr proveneau din toate armatele care luptaseră împotriva Uniunii Sovietice, mai puţin italienii şi spaniolii, dar în schimb fiind reprezentaţi masiv japonezii. Sovieticii puneau mare preţ pe munca de propagandă printre prizonieri, destinând pentru fiecare grup câte un comisar politic, care putea fi uneori o femeie, cum a fost cazul la japonezi şi la români, în acest nou lagăr.

Comisara noastră era o femeie în jur de 50 de ani, brunetă, de talie mijlocie, fire liniştită şi tăcută, nepotrivită parcă pentru această funcţie. Nu ştia româneşte şi cum nici noi nu prea ştiam ruseşte, contactele noastre erau mai rare şi mai scurte.

Evenimentele mai importante erau sărbătorite la clubul lagărului, care consta dintr-o sală amenajată cu scaune, ca într-o sală de teatru sau de cinematograf şi cu o scenă. Capacitatea sălii era destul de redusă, de aproximativ 200 de persoane. Mi-a rămas bine întipărită în memorie sărbătorirea zilei de 1 mai 1947, când, în sala clubului s-au prezentat scurte spectacole date de echipele diferitelor naţionalităţi din lagăr, printre care şi echipa românilor, din care am făcut şi eu parte, dansând o „învârtită” şi o „haţegană”, avându-l drept „parteneră” pe caporalul Stan, travestit în costum de femeie de pe la Săliştea Sibiului.

O altă întâlnire sărbătorească la club a fost ocazionată de ziua de 7 noiembrie 1947, despre care s-a scris în ziarul prizonierilor români „Graiul Liber”, de către un sublocotenent de rezervă, că „veneau prizonierii grupuri, grupuri, discutând cu entuziasm despre semnificaţia zilei”, ceea ce se întâmpla numai în fantezia lui de fals reporter. Era prizonierul despre care am amintit că lucra într-un birou administrativ al lagărului şi era „prieten” cu colega lui sovietică.

În ajunul Crăciunului 1947 ne-am întrunit din nou la club, la un pom de Crăciun la care s-au cântat colinde. Am avut atunci ca oaspeţi pe câţiva prizonieri români de la cealaltă secţie a lagărului din Krasnogorsk, printre care şi românca noastră furată din gara Bacău, care se împrietenise cu un ofiţer de la noi şi schimbau, pare-se, bileţele.

În toate încăperile din lagăr existau difuzoare, la care ascultam muzică şi ştiri începând de la 6 dimineaţa şi până la orele 24. Cu ocazia proclamării republicii la noi ni s-a instalat un difuzor special, de mare capacitate, când am putut asculta pentru prima oară muzică populară românească transmisă de Radio Bucureşti. Ne-a impresionat muzica, dar nu şi evenimentul, bănuind că demisia Regelui a fost impusă de sovietici şi comuniştii români. Doar un sas din Braşov vroia să fie entuziast şi a exclamat „trăiască cea de-a 16-a republică a Uniunii Sovietice”. Ticălosul credea că va fi răsplătit imediat cu plecarea acasă, însă la 28 aprilie 1948, când s-a citit lista prizonierilor români care urmau să plece a doua zi, sasul lipsea de pe listă. Aceasta i-a fost răsplata.

O ultimă întâmplare din sala clubului o voi povesti mai târziu.

Din perioada când am refuzat să mai muncesc, amintesc un fenomen meteorologic deosebit şi anume o ninsoare cu fulgi mari şi deşi, ca prin decembrie şi ianuarie la noi, care a avut loc în ziua de 4 iunie 1947 şi a ţinut câteva ore, realizând un strat de zăpadă compact, care nu s-a topit decât până a doua zi către amiază.

Ca să nu stau totuşi chiar degeaba, am fost invitaţi uneori să mergem la pădure şi să culegem urzici, îmbunătăţind astfel supele care erau numai de varză. Înarmaţi cu nişte saci şi mănuşi, am pornit spre pădure însoţiţi de un singur soldat şi urmăriţi pe trotuare de copii curioşi, pentru care toţi prizonierii erau „friţi”, dar nu mai erau duşmănoşi ca în 1944, unii adresându-nise cu „deadia” – unchiule. Pe lângă urzici am mai găsit şi tufe de mure, trufandale pe care nu le mai găsisem şi nu le mai gustasem din ţară.

O altă solicitare a constat în aducerea de alimente de la nişte depozite din Moscova, în principal munca noastră reducându-se la încărcarea unor saci cu zahăr şi faină. Am acceptat cu plăcere această muncă benevolă, pentru că ne oferea o călătorie turistică până la Moscova şi prin Moscova anului 1947, an în care oraşul împlinea 800 de ani de existenţă documentară şi se pregătea de aniversare zugrăvind de zor clădirile, care nu mai văzuseră bidinelele dinainte de revoluţia din 1917. Ne-au impresionat bulevardele largi, clădirile monumentale de pe timpul ţarilor, dar şi cele noi, disciplina cetăţenilor în folosirea mijloacelor de transport în comun – autobuze şi tramvaie – care circulau des, ceea ce explica poate aşteptarea liniştită a cetăţenilor în staţii şi urcarea fără înghesuială, după numărul strict al locurilor disponibile din interior.

Năcealnicul care ne conducea ne-a oprit la un bazar întâlnit în drum şi ne-a lăsat liberi să cumpărăm câte ceva. Am ales cam toţi cutii de cafea sau cacao amestecate cu zahăr, pe care le pregăteam apoi cu apă caldă sau le întindeam pe felii de pâine unse cu unt sau margarină, mâncându-le ca pe nişte prăjituri. Bani nu prea aveam, căci „solda” de 10 ruble pe lună era foarte mică în raport cu preţurile, iar rublele câştigate pe timpul cât am muncit la lopată se isprăviseră destul de repede la bufetul din interiorul lagărului, unde puteam procura articole de toaletă – săpun, pastă de dinţi, lame de ras, apă de colonie. Când, după trei ani de nefolosire, mi-am dat pe faţă cu apă de colonie, nu mă mai puteam sătura de a inhala mirosul, ce-i drept cam tare, al produselor ruseşti, repetând mereu în gând cuvântul civilizaţie. Munca de încărcare a făinii şi zahărului a fost uşoară şi răsplata printr-o excursie la Moscova a fost binevenită.

În cadrul acestor munci cu adevărat benevole s-a situat şi aceea dintr-o zi a toamnei anului 1947, când ne-am deplasat la un depozit de conserve de iarnă – varză, pătlăgele verzi şi castraveţi – pe care urma să le încărcăm în vase de lemn aduse din lagăr. Am trecut în drum spre un astfel de depozit al unui colhoz din orăşelul Istra, orăşel făcut una cu pământul de nemţi, în retragerea lor de pe frontul Moscovei, în iarna lui 1941. Rămăsese în picioare o singură clădire, în care funcţionase comandamentul german; sub presiunea sovieticilor nu mai avuseseră timp să arunce clădirea în aer, iar la margine mai exista şi acest depozit semi-îngropat al colhozului. Am remarcat că multe din fostele clădiri mai aveau nedistruse doar coşurile de fum care se înălţau printre dărâmături.

În aceeaşi toamnă 1947 am mai făcut un drum la alt colhoz pentru aprovizionarea cu cartofi a lagărului. Până să ne vină rândul la cântărit şi încărcat sacii în camion, am studiat terenul înconjurător şi am găsit în afară de cartofi rămaşi împrăştiaţi pe teren şi ceva morcovi, din care ne-am cam înfruptat cu lăcomie, punând stomacul la grea încercare. Încărcarea cartofilor pentru lagăr se făcea într-o magazie în sacii goi aduşi cu noi, care erau trecuţi pe cântar şi notaţi de către un reprezentant al colhozului şi altul de la lagăr, apoi îi treceam în camion. Unul dintre camarazii prezenţi, prizonier vechi şi prieten cu şeful magaziei de alimente din lagăr – sublocotenentul de cavalerie Kiriţescu – s-a gândit să creeze un surplus în magazie, din care să se poată înfrupta şi el. Gândul l-a transpus în faptă şi, profitând de neatenţia celor care supravegheau cântărirea şi încărcarea, au reuşit să strecoare în camion doi saci necântăriţi. Împreună cu noi erau şi doi soldaţi prizonieri români, care lucrau permanent la magazia de alimente a lagărului. Unul din ei, sau poate amândoi au „ciripit” unde trebuia, la NKVD sau la conducerea administrativă a lagărului. Ca urmare, sublocotenentul a fost anchetat sub stare de arest la carceră, a fost apoi judecat în lagăr şi condamnat la 17 ani de închisoare pentru furt din avutul obştesc. Nu a efectuat pedeapsa în întregime, fiind graţiat prin anul 1950 şi repatriat.

Am amintit anterior de munca stahanovistă a brigăzii de ofiţeri români condusă de căpitanul Postescu, un om deosebit, bun camarad, muncind în rând cu noi, deşi era mic de statură şi slab, dar cu suflet mare, având o comportare demnă. Din cauza sistemului generalizat de supraveghere a oamenilor aplicat şi prizonierilor, unul din zecile de mii de informatori formaţi în lagăre, pentru un blid de caşa în plus, a declarat că acest căpitan, care comandase o baterie de tunuri antitanc, ar fi distrus un sat sovietic cu tunurile sale. La un moment dat, căpitanul a dispărut dintre noi, fiind dus la confruntare în satul respectiv, pentru a fi recunoscut de către localnici. Dintre cei zece cetăţeni aduşi la confruntare, nouă au declarat că nu recunosc pe căpitan în persoana căpitanului Postescu. Unul singur a spus că parcă ar semăna cu cel care comandase unitatea de tunuri, care a făcut distrugeri în sat. Acest „parcă” a fost luat drept sigur şi a fost suficient pentru ca după un timp de la întoarcerea în lagăr ofiţerul să fie dus la carceră şi să i se comunice condamnarea la 20 de ani de închisoare pentru crime de război.

Printre achiziţiile făcute de mine în lagăr era şi o pereche de bocanci de ski italieneşti, cumpărată de la un prizonier neamţ pentru cinci „dimineţi”, ceea ce însemna 20 de grame de unt, 40 de grame de zahăr şi 300 de grame de pâine albă în cinci zile consecutive de post pentru mine. Serviciul era justificat, căci bocancii erau foarte puţin purtaţi, căptuşiţi cu piele şi aveau talpa dublată cu cauciuc, ceea ce îi făcea foarte potriviţi pentru iernile ruseşti. Căpitanul Postescu a fost condamnat în luna martie 1948 şi, de la carcera unde era reţinut, m-a rugat prin paznicul său, care era un soldat român, să-i dau bocancii mei în schimbul cizmuliţelor de femeie pe care le avea el, cu carâmb scurt şi talpă subţire. Am fost de acord să-l ajut prin acest schimb de încălţăminte, ştiind ce-l aşteaptă de acum înainte. Cizmuliţele mă cam strângeau, dar în lagăr umblam în mod obişnuit cu nişte „catroşi” – papuci cu talpă de lemn, având doar o chingă de piele sau de pânză groasă în care intra laba piciorului, un fel de papuci de plajă de la noi. Purtarea acestora m-a ajutat să scap de bătăturile dobândite prin purtarea pantofilor foarte eleganţi, dar nu şi comozi la purtat, confecţionaţi de vestitul pantofar Frunză, din Constanţa.

Eu am reuşit să ajung cu cizmuliţele căpitanului Postescu în ţară, iar el a ajuns cu bocancii mai italieneşti până la Stalingrad (Volgograd), unde a muncit în construcţii, dar fiind trimis şi el, înainte de termenul condamnării, în ţară, prin anul 1950. L-am întâlnit o singură dată în Bucureşti şi mi-a povestit că la Stalingrad a dus-o mult mai bine decât în lagăr, fiind lăsat liber în rând cu muncitorii, iar de muncă nu s-a speriat, ceea ce i-a adus şi eliberarea mult mai curând.

În lagărul de la Krasnogorsk am închegat câteva prietenii cu camarazi de diferite grade şi vârste pe care regret că nu le-am continuat şi după repatriere, cu excepţia a două dintre ele.

Mai în vârstă decât mine şi prizonier mai vechi era căpitanul Scarlete, ofiţer activ, căsătorit cu fiica generalului Ciupercă, o femeie foarte frumoasă şi inteligentă, care lucra la Ambasada Americană din Bucureşti. Din această pricină el a avut de suferit, deoarece sovieticii au încercat s-o facă spioană în favoarea lor, scontând că ea va accepta în schimbul promisiunii de a-i elibera soţul din captivitate. Cum ea a refuzat, căpitanul Scarlete nu va fi eliberat nici măcar în 1948, când majoritatea ofiţerilor prizonieri români au fost repatriaţi din mai toate lagărele sovietice. El a primit la un moment dat sugestia din partea comisarului NKVD al lagărului – tovarăşul Birman – să scrie soţiei că este bine tratat şi că speră să se revadă în curând. Scrisoarea lui a plecat cu un curier special, dar cum soţia n-a înţeles să-şi revadă soţul în schimbul „serviciilor” cerute de către sovietici, lucru pe care căpitanul l-a intuit, el a rămas mai departe în lagăr. Când eu am plecat spre ţară, în aprilie 1948, el mi-a dat verigheta rugându-mă să o dau soţiei şi să-i comunic să nu întreprindă nimic nedemn. Am vizitat-o pe doamna Scarlete în apartamentul situat în unul din blocurile tip de pe strada Cobălcescu şi i-am predat verigheta şi mesajul soţului. Ea a luat cunoştinţă de viaţa pe care o ducea soţul ei în lagăr, iar eu am aflat de încercările făcute de sovietici pentru a o transforma în spioana lor, fără a reuşi. Mai târziu, cred că tot prin 1950, l-am întâlnit pe căpitanul Scarlete în Bucureşti, trecut în rezervă şi rămas fără soţie, căci ea nu mai putuse să-l aştepte atâţia ani. De fapt, cazul ei nu constituia o excepţie, ci mai degrabă o regulă, căci prizonieratul prelungit a fost motiv pentru destrămarea a foarte multe căsnicii. Francezii spun şi în asemenea situaţii: „C’est la vie.”

O altă prietenie a fost legată cu locotenentul de cavalerie Aurel Dumitru cu acelaşi nume, fiul generalului Malamuceanu, care luptase cu Regimentul 32 Mircea la Mărăşeşti. Locotenentul făcuse şi cursul de observatori aerieni şi căzuse prizonier în Basarabia, avionul lui fiind doborât de sovietici, la începutul războiului, în 1941. Prietenia cu el a durat din momentul intrării noastre în lagărul de la Krasnogorsk şi avea să dureze peste timp şi în ţară, devenind rude prin alianţă, în urma căsătoriei lui cu o verişoară a soţiei mele. Cam fără motiv, legătura noastră continuată prin scrisori după 1988, s-a stins în 1991.

Sublocotenentul de vânători de munte Ioan Dima şi inginerul silvic Firică-Virgil Marinescu completau cercul prietenilor din lagăr, constituind o uşurare şi un tonic pentru viaţa monotonă de prizonier. Am încheiat legătura de zi cu zi în Bucureşti, după sosirea în Gara de Nord, în ziua de 4 mai 1948, poposind pentru câteva clipe la o masă a restaurantului hotelului, Dinu închinând câte o halbă de bere rece înainte de despărţire. Dintre aceştia, Firică ne-a părăsit pentru totdeauna prin anul 1987, dar îl mai întâlneam periodic pe la câte o „coadă”; pe sublocotenentul Dima nu l-am mai văzut niciodată, dar ştiam că trăieşte tot în Bucureşti.

Tot o prietenie de lagăr aş putea denumi relaţia pe care am avut-o cu sublocotenentul de rezervă Ilie Bâtea, profesor de matematică din Cluj. Era un om foarte studios şi datorită lui am început să învăţ limba spaniolă în inima Rusiei. L-am văzut într-o zi cu o revistă în mână şi l-am întrebat ce revistă este. Mi-a dat-o să-i văd titlul. Era „Literatura Sovietică”, revistă în limba spaniolă publicată la Moscova, care ca toate revistele lor avea conţinut de propagandă. Am frunzărit-o puţin şi am constatat că înţeleg mult din texte, spaniola având multe asemănări cu italiana şi româna. Profesorul mi-a spus că a găsit-o la bibliotecă, fiind unicul exemplar, iar pentru că a constatat şi el marea asemănare cu limbile romanice, a început să o studieze, făcând un fel de reconstituire a ei, aşa cum făcuse Champollion în Egipt în timpul expediţiei lui Napoleon. Văzând că litera y se repetă foarte des şi stă mereu între două cuvinte a dedus că este conjuncţie; a observat apoi că adjectivele stau înaintea substantivelor. Încetul cu încetul şi-a constituit un mic vocabular şi nişte reguli gramaticale. M-am alăturat lui în această muncă de cercetare lingvistică şi am reuşit în vara 1947 să traducem întreaga revistă. Întors în ţară am continuat studiul, cumpărând cărţi editate în Uniunea Sovietică şi vândute foarte ieftin la librăria din pasajul Creţulescu. Am reuşit să-mi însuşesc limba mulţumitor, astfel că prin anii ’60 am dat examen şi am obţinut certificatul de traducător din limba spaniolă în limba română, fiind un timp colaborator extern la Institutul de Documentare Tehnică (IDT), având certificate de traducător şi pentru limbile franceză, italiană şi engleză.

Profesorul Bâtea era un om hotărât, dârz, deschis, spunându-şi părerile în mod curajos, un intelectual care n-a încetat un moment să gândească şi să-şi menţină spiritul mereu treaz prin lectură, cercetare şi discuţii. Pe deasupra el devenise şi un mare specialist în conserve de iarnă, preocupare prin care a fericit în afară de camarazii prizonieri şi pe unii moscoviţi, întrucât el a fost folosit de către conducerea lagărului la punerea de murat a verzei, a pătlăgelelor verzi şi a castraveţilor, în cadrul unei mari unităţi de aprovizionare, care avea construite nişte vase imense din lemn semi-îngropate în pământ, în care se cobora cu scara. Profesorul nostru cunoştea dozajul de apă cu sare şi cantitatea de mărar uscat necesară pentru aroma deosebită a murăturilor.

Părerile sale exprimate deschis despre sovhozurile şi colhozurile sovietice au ajuns cu uşurinţă la urechea comisarului Birman, acesta având o reţea bogată de informatori printre prizonieri. Aşa s-a făcut că într-o bună zi am fost chemat de comisarul NKVD Birman şi solicitat să îi spun ce a spus sublocotenentul Bâtea despre colhozurile şi sovhozurile sovietice în ziua de… la masa de prânz. I-am răspuns că nu ştiu nimic despre o discuţie în acest sens, n-am auzit nimic. Comisarul s-a răstit la mine spunându-mi că nu vreau să-l ajut, căci acesta s-a pronunţat de faţă cu mine când luam masa de prânz. Am negat că aş fi auzit ceva, explicându-i că fizic sunt în general în lagăr, dar psihic sunt adeseori absent din cauza gândurilor care mă frământă în legătură cu soarta familiei, în special cu a fetiţei care s-a născut pe când eram încă în ţară, dar pe care nu am reuşit s-o văd şi în plus nici nu am veşti mai dese sau mai recente, deşi eu scriu lunar câte o carte poştală cu răspuns. M-a concediat, nemulţumit că nu a putut obţine o mărturie în plus, pe care să o adauge la dosarul Ilie Bâtea.

În altă împrejurare comisarul Birman m-a chemat să mă întrebe despre acţiunea distrugătoarelor noastre în escortarea unor vase comerciale de la Bosfor. Mi-am dat seama că el cunoştea situaţia din surse anterioare sigure şi i-am spus că văd că este foarte bine informat, iar eu, care am făcut războiul pe navele fluviale, n-aş putea să-i furnizez date suplimentare. Discuţia avea loc într-o cameră anume destinată „interviurilor”, cu dosarul meu deschis pe masă, în care am putut să văd imediat diploma mea de bacalaureat, confiscată la intrarea în lagărul de la Odessa şi revăzută la întâlnirea cu tovarăşul Spiru. Ţinând-o în mână, comisarul mi-a spus că îmi va fi înapoiată la plecarea din lagăr şi că voi avea nevoie de ea pentru a studia ceva, pentru că în privinţa carierei militare nu mai pot avea speranţe. La acea dată tratatul de pace era încheiat şi prin el se limita numărul militarilor şi armamentul pe care îl mai putea avea România.

Printre prizonierii din acest lagăr ar mai trebui evidenţiat sublocotenentul de rezervă Păucescu, student la fizico-chimice, adus în lagăr din ţară. El luptase pe Frontul de Vest împotriva nemţilor şi căzuse prizonier la aceştia. Când Germania a capitulat, sublocotenentul a plecat din lagăr pe cont propriu şi a folosit orice mijloc de transport a întâlnit în drum care duce spre est – trenuri, camioane, căruţe şi chiar un camion militar sovietic, însă ghinion, sovieticii l-au dus într-un lagăr de-al lor, situat la Satu Mare. Protestele lui au fost zadarnice, dar i s-a promis că va fi expediat la Bucureşti ca însoţitor într-un vagon cu materiale, după care va fi liber. După câteva zile a fost urcat într-un vagon de marfă cu ceva materiale în el şi trenul s-a pus în mişcare. Vagonul fusese închis pe dinafară. Era foarte atent să vadă prin ce gări trece şi după câtva timp a observat că direcţia trenului nu era spre sud, ci spre est. Şi-a dat seama de capcană şi a pornit la o acţiune îndrăzneaţă de evadare prin podeaua de scândură a vagonului. Cu ajutorul unei scoabe şi al unui drug de fier găsite printre materialele din vagon, a început să spargă două scânduri din podea, atât cât să se poată strecura în jos. Efortul său era mare şi greu de realizat, dar în asemenea împrejurări disperate omul căpătă puteri uriaşe şi, cu mult chin şi sudoare, a reuşit să realizeze o spărtură suficientă. A aşteptat apoi o situaţie favorabilă în care trenul a încetinit atât de mult, încât a putut să se strecoare în jos şi în final să aterizeze pe burtă sub vagon fără a fi lovit. A rămas aşa lipit de terasamentul căii ferate până ce trenul s-a îndepărtat şi apoi s-a ridicat şi a părăsit linia ferată, căutând un drum şi posibilităţi de orientare. Norocul lui a fost că încă nu părăsise teritoriul ţării şi cu mare atenţie s-a îndepărtat de locurile unde ar fi putut fi militari sovietici. A doua zi a reuşit să ajungă la Cluj, unde s-a prezentat la o unitate română, arătând peripeţiile prin care a trecut. I-au făcut forme legale şi a fost trimis la Bucureşti, la părinţi.

El avea însă o soră la Tulcea şi păcatul l-a împins să se ducă să o vadă înainte de începerea cursurilor la universitate. Desigur că el i-a povestit cele ce a păţit după eliberarea din prizonieratul german, iar sora lui a mai povestit şi altora prin ce a trecut fratele ei şi, din nefericire, păţania a ajuns la urechile chestorului poliţiei locale, care se pare că încercase o aventură cu sora eroului nostru, dar fusese respins şi, drept răzbunare, l-a arestat pe sublocotenent şi l-a predat sovieticilor.

În loc de a frecventa cursurile facultăţii de chimie, s-a văzut condus în lagărul de prizonieri de la Focşani şi de acolo într-un lagăr de pedeapsă, la tăiat lemne într-o pădure din nord. La expirarea termenului de pedeapsă, în vara 1947, el a fost adus în lagărul de la Krasnogorsk, probabil în vederea repatrierii, dar despre care la acea dată nu se pomenea nimic. Indignat peste măsură de această soartă a lui şi fiind şi o fire impulsivă, nu înceta să-i blesteme pe sovietici şi pe colaboratorii lor români. Deşi a dat dovadă de mult curaj în tot ceea ce a întreprins, era gata să leşine la vederea acului unei seringi, când trebuia să facă preventiv anumite injecţii în lagăr. Refuzul de a face injecţii l-a costat multe zile de carceră, ca până la urmă, înfometat, să se supună sorei nemiloase care-l înţepa. Serviciul sanitar al lagărului era condus de o doctoriţă tânără, roşcată, poate evreică, pe care o chema Olga.

Îmi aduc aminte de vizitele lunare pe care ea ni le făcea dezbrăcaţi în pielea goală, pentru a constata starea noastră fizică, rezervele pe care le mai avea corpul nostru. Procedeul era rudimentar, nu se folosea cântarul sau vreo altă aparatură medicală: se aplica ciupitul de fund şi de burtă, pentru a constata cantitatea de grăsime rămasă sub piele şi, funcţie de aceasta, eram clasificaţi la categoria 1 – pervaia, 2 – vtaraia, 3 – tertia şi 4 – distrofici. Olga ne privea întâi din faţă ciupindu-ne de burtă, apoi din spate ciupindu-ne de fund şi apoi dădea verdictul, clasificându-ne în una din cele patru categorii. Eu mă menţineam constant la categoria a treia, care era destinată pentru munci mai uşoare, dar eram atât de slab încât deveniseră proeminente oasele şoldurilor, iar lateral aveam două pete vinete, pe care noi le numeam petele mizeriei. Când făceam baie ne priveam cu milă unii pe alţii, văzând cum, cu trecerea timpului, deveneam tot mai scheletici.

Am semnalat doctoriţei Olga petele vinete şi solzoase pe care le aveam şi la încheieturile mâinilor, care denotau lipsa de vitamine din organism, cerând să mă ajute cu ceva, dar n-am obţinut decât un „nicevo”.

Amintirile se înlănţuie şi vin să-şi ceară rândul la ieşirea din anonimat, la lumină. Cam în acelaşi timp cu Păucescu sosise în lagăr şi un sergent major sanitar, care se declarase la început sublocotenent pentru a putea primi raţia de hrană de ofiţer, mult mai bună decât a soldaţilor. Era basarabean, cunoscător al limbii ruse şi îşi avea şi el o poveste interesantă. Făcut prizonier, fusese dus din lagăr în lagăr până undeva aproape de Munţii Ural. Cunoaşterea limbii ruse îl avantajase şi până la urmă fusese lăsat să plece din cazarmă şi să locuiască la o văduvă de război, sau oricum cu bărbatul plecat de acasă demult şi de care nu mai ştia nimic. Situaţia lui era de invidiat, căci avea nu numai mai multă libertate după orele de muncă, iar pe deasupra şi o femeie tânără şi frumoasă, dornică de dragoste. Mai avea apoi avantajul că se potrivea ca măsură cu soţul ei şi îi purta hainele. Dar omul când se satură de bine caută altceva nou, mai bun. Lui îi venise dorul de casă şi având strânse câteva ruble şi haine de asemenea, îşi părăsise iubita, plecând cu trenul spre Moscova. Acolo schimbase trenul spre Kiev, de unde avea legătura spre Basarabia. Ajuns cu bine până la Moscova, intrase în restaurantul gării şi mâncase o supă, precedată de o vodcă, urmând să-i vină şi friptura. Aşteptând cam mult felul doi, mai servise o vodcă. S-a făcut că felul doi nu mai venea iar la difuzor auzise că sosea în staţie trenul pentru Kiev. Sărise speriat, lăsând nişte bani pe masă şi fugise pe peronul anunţat, dorind să se urce în vagon. N-avea însă biletul cumpărat şi în vagon nu se putuse urca din cauza însoţitorului de vagon, un moşneguţ cu mustăţi mari albe, care îl oprise. Speriat că pleacă trenul până să mai poată cumpăra biletul, căutase să forţeze intrarea în vagon, până la urmă bruscându-l pe însoţitor. Moşneguţul, simţindu-se insultat în timpul serviciului, nu a mai stat pe gânduri şi a solicitat ajutorul miliţiei gării care, foarte promptă, l-a arestat pe infractor şi l-a condus la închisoare. Cu acest incident se încheie evadarea lui, riscând să primească vreo câţiva ani buni de închisoare, dar când cei din arestul preventiv au aflat că este prizonier, l-au sfătuit să declare aceasta spre a fi dus înapoi într-un lagăr, fără a mai fi condamnat la închisoare, ceea ce el a şi făcut. Ca urmare a fost scos de la arest şi trimis într-un lagăr de pedeapsă, folosit un timp la tăiat pădurea şi apoi trimis în lagărul obişnuit de la Krasnogorsk. Cum minciuna n-are picioare lungi, s-a descoperit că nu este ofiţer şi a fost trecut la raţia de alimente pentru soldaţi.

Un alt caz mai deosebit l-a constituit căpitanul Tudor Dojnat, în Divizia de voluntari „Tudor Vladimirescu”, unul din „morţii de la Stalingrad” care au defilat la Bucureşti în ziua de 2 septembrie 1944, ştire anunţată la radio Londra BBC, la ora 14. N-am putut afla niciodată secretul trimiterii înapoi în lagăr a căpitanului Djonat şi nu am insistat să dezvăluie un secret care-l privea numai pe el. Am fost în relaţii cu dânsul şi după repatriere, făcându-i o vizită la Iaşi, unde avea o soră profesoară la universitate, care a fost o gazdă perfectă. Aveam să-l reîntâlnesc în august 1968 în Piaţa Palatului din Bucureşti, când Ceauşescu avea să ţină discursul acuzator împotriva invadării Cehoslovaciei de către Uniunea Sovietică şi trupele celorlalte ţări „frăţeşti” în afară de România.

Căpitanul Dojnat m-a ajutat în vara anului 1947, traducându-mi în limba rusă memoriul adresat lui Stalin, prin care denunţam capturarea mea împreună cu a altor ofiţeri de la navele Diviziei de Dunăre, din ziua de 2 septembrie 1944, la 9 zile după încetarea ostilităţilor împotriva forţelor aliate, solicitând repatrierea grabnică, invocând suplimentar şi motivul că nu mi-am văzut încă fetiţa născută la 19 august 1944. Memoriul l-am predat comisarei politice care ne avea în atenţie, o femeie blândă şi receptivă la doleanţele mele şi ale prizonierilor români în general, care nu avea nicio putere de salvare a noastră, dar manifesta bunăvoinţă şi ne încuraja cu veşnicul „skoro damoi” – curând acasă. Neprimind răspuns nici după trecerea a două luni de la depunerea memoriului, m-am prezentat la dânsa cu o revenire. Pentru a mă linişti, a tras sertarul biroului şi a răsfoit printre nişte hârtii, alegând una care avea un conţinut de maximum 10 rânduri, prin care, susţinea dânsa, se comunica repatrierea mea împreună cu primul lot de prizonieri români, curând – adică „skoro”. Învăţat cu scrisul şi cititul în limba rusă, dintr-o aruncătură de ochi mi-am dat seama că mă minte, că o face din amabilitate şi milă poate; era o minciună convenţională, dar fiind femeie, mi-a fost jenă să-i spun că minte şi m-am retras, mulţumindu-i.

Vara anului 1947 a trecut mai uşor datorită diferitelor ieşiri voluntare la munci uşoare în afara lagărului, ceea ce ne punea în contact cu populaţia civilă devenită mai binevoitoare, în majoritate femei, şi ne primea să ne mai înfruptăm din recolta de legume – cartofi, morcovi şi varză – completându-ne raţia regulamentară, pe care sovieticii o respectau ca număr de calorii, dar nu şi ca sortimente.

În una din zilele frumoase de iunie, ne aflam pe tarlaua unui colhoz de unde trebuia să încărcăm nişte camioane cu material de construcţie – nisip şi pietriş – pentru lagăr. Nacealnicul care era cu noi a oprit pe şosea un camion care circula gol: conform regulilor în vigoare la acea dată, putea fi oprit şi încărcat cu orice, contra cost bineînţeles, dacă transportul se făcea în direcţia lui de mers. Aşa ne-am pomenit cu o camionetă cu şoferul ei şi două tinere fete în jur de 16–17 ani, adusă de nacealnic la încărcat. Atât şoferul cât şi fetele manifestau nervozitate, pentru că le-am întrerupt drumul lor normal. Şoferul mai ales ne tot îndemna să încărcăm maşina mai repede şi nemulţumit de ritmul nostru, la un moment dat a luat o lopată şi a început să încarce cu un ritm foarte grăbit, spunându-ne: „vot tac” – iată aşa. Noi însă ştiind că prizonieratul este lung şi n-avem nicio grabă, ne-am menţinut ritmul cu care puteam să facem faţă celor opt ore de muncă zilnică, suportând nişte înjurături şi distrându-ne de enervarea fetişcanelor, care crezându-ne nişte nemţi necunoscători ai limbii ruse şi-au exprimat şi ele nemulţumirea. Una, foarte încruntată la figură i-a spus celeilalte: „Eu pe ăştia i-aş spânzura de sex”, la care a primit imediat riposta celeilalte, care i-a spus: „Taci, fa curvo, că ar fi mai bine să-şi rupă sexul în tine”. Limbaj vulgar al unor neprihănite sovietice tinere!

În lagăr aveam şi ofiţeri talentaţi, care pictau sau sculptau, într-un atelier aprobat de conducerea lagărului. Printre aceştia activau doi pictori, sublocotenentul Aurel Haiduc, originar din Maramureş, şi căpitanul Ioan Popescu, căruia nu ştiu de ce toţi îi spuneau „Nea Costică” şi despre care am amintit anterior, când tovarăşul profesor Spira descoperise că a fost puţin cuzist. Al treilea talent era reprezentat de sublocotenentul Marius Butunoiu care sculpta mereu, având talent deosebit. Întors în ţară a angajat mai multe lucrări reuşite, printre care şi statuie Eroilor din faţa Academiei Militare, care are defectul prezentării luptătorilor – infanterist, marinar şi aviator în uniforme sovietice, consecinţă a epocii în care ţara noastră era sub influenţa venită numai de la răsărit.

Zilele frumoase şi călduroase chiar, ale scurtei veri ruseşti, erau înfrumuseţate şi de multitudinea garoafelor din curtea lagărului, care ne încântau mai întâi ochii noştri şi numai după aceea pe ai moscoviţilor.

Tot pe atunci am mai avut un mic divertisment. Am amintit că locuiam în barăci, foste locuinţe muncitoreşti, dar, din care una, aflată mai excentric decât toate celelalte, a rămas în afara sârmelor ghimpate ale lagărului, continuând să fie locuinţă. Prin mutarea noastră, a celor care acceptasem să muncim pe bază de declaraţie scrisă, într-o baracă împreună cu ungurii, s-a nimerit ca în câmpul meu vizual să am baraca muncitoarelor de dincolo de sârmele ghimpate şi o intrare a acestei barăci cu o marchiză cu două trepte de coborât în stradă. Când uşa marchizei era deschisă, vedeam înăuntru în fund altă uşă, iar în prim-plan un scaun cu un lighean pe el. Fără să vreau, asistam dimineaţa şi seara la ieşirea din baracă a unei tinere care arunca câte o privire rapidă în dreapta şi în stânga, după care se aşeza în dreapta celor două trepte, îşi ridica fustele şi din poziţia pe vine, îşi făcea nevoia mică, după care dispărea grăbită în casă. Dimineaţa, acest prim spectacol era urmat de cel al spălatului la lighean în ţinută foarte sumară, numai la chiloţi, mereu aceeaşi, de culoare verde în cele câteva luni de observaţie, altminteri conştiincioasă, la spălatul până la brâu, inclusiv sânii opulenţi, care fiind unicii pe care îi vedeam, păreau chiar frumoşi.

Cum însă nimic nu este etern pe lumea aceasta, spectacolul acesta a fost întrerupt de încă o mutare al ofiţerilor români care au refuzat lucrul cu semnătură, într-o baracă mai în interiorul curţii, ocupată de soldaţi germani. Era o măsură punitivă tacită, care însă nu ne-a afectat, ci dimpotrivă, ne-a avantajat. Soldaţii plecau de dimineaţă la muncă şi reveneau abia la ora 17, timp în care rămâneam într-o linişte desăvârşită, putând citi, studia sau juca şah, table sau cărţi confecţionate din placaj subţire. Eram mai aproape şi de barăcile japonezilor şi mă vedeam mai des cu sergentul Ishimaru, prietenul meu de care m-am despărţit în aprilie 1948. Îmi dăduse adresa lui din Osaka, dar nu i-am scris niciodată, date fiind condiţiile de ocupaţie sovietică şi continuate de cele ale comuniştilor autohtoni.

Cu venirea timpului rece, a iernii grăbite ruseşti, timpul trecea din ce în ce mai greu şi nu găseam nicio justificare plauzibilă a menţinerii noastre mai departe în captivitate, mai ales că nu produceam nimic şi ne revenea în minte latinescul: „qui prodest?” – cui foloseşte. Soldaţii au fost însă folosiţi la munci grele şi prin bunurile aduse din toate ţările ocupate până la Oder, Uniunea Sovietică se refăcea treptat ajutând la supravieţuirea sistemului ideologic şi economic sovietic⁶.

Legătura noastră cu ţara, cu familiile, se ţinea sporadic, lipsa scrisorilor făcea parte din sistemul bine pus la punct de intimidare, frică şi măcinare a nervilor, pentru a racola şi folosi ulterior pe cei mai slabi în scopuri proprii, inclusiv pentru spionaj. Munca prizonierilor era sursă de venit pentru lagăr, pentru că administraţia primea bani de la fabricile în care erau folosiţi prizonieri şi din aceşti bani se acopereau cheltuielile de întreţinere, apăreau nişte beneficii şi se dădea şi prizonierilor un bacşiş de 100 de ruble pe lună.

În privinţa corespondenţei mele am de remarcat, pe bază de date precise – număr de scrisori trimise şi primite – cele ce urmează. Am scris 47 de cărţi poştale duble, la care puteam primi răspunsul pe dublură şi cu adresa scrisă de mâna mea, pentru înapoiere. Acest număr este de fapt minim pentru că în lagărul de la Krasnogorsk mai primeam prin comisara politică, suplimentar, atât cărţi poştale cât şi scrisori. Din aceste 47 de cărţi poştale, 44 le-am scris soţiei, două părinţilor şi una unei mătuşi. Soţiei i-am mai scris şi cinci scrisori, din care două permise de către conducerea lagărului, una prin bunăvoinţa unui ofiţer sovietic şi două sub formă de bileţele scrise mărunt şi cu dimensiuni reduse, date unor prizonieri mai norocoşi decât mine, care s-au repatriat în 1946, cu lotul propagandistic trimis înaintea alegerilor, ultimele alegeri „libere” până în 1990, şi acestea cu rezultat măsluit. Deşi am început să scriu în luna octombrie 1944, soţia a primit prima carte poştală de la mine purtând data de 25 martie 1946. În total ea a primit 20 de cărţi poştale – din 44 – şi 5 scrisori, două fiind de fapt bileţele. Eu am primit de la soţie 8 cărţi poştale şi 2 scrisori, în care era şi câte o fotografie a fetiţei. Mi-am cunoscut fetiţa din fotografie abia în anul 1947 şi în realitate la 5 mai 1948. De la părinţi am primit două cărţi poştale şi de la mătuşă, una.

Primirea unei scrisori însemna o sărbătoare pentru mine, ca şi pentru ceilalţi prizonieri de altfel. Din cele 1.340 de zile de captivitate, am avut deci doar 13 sărbători.