Nu mai ţin minte dacă am mai mâncat ceva în seara aceea, dar ţin minte că am băut câteva bidoane cu apă, aduse cu multă bunăvoinţă de unul dintre medicii care ne-au asistat la baie. Primul bidon îl băusem de fapt în camera de dezbrăcare de la baie, peştele sărat mâncat în dimineaţa respectivă cerând mereu apă – pe deasupra eram şi deshidratat.

Începând cu a doua zi dimineaţă, am intrat în programul normal de lagăr, mâncarea fiindu-ne adusă în nişte vase din lemn cilindrice, asemănătoare unei găleţi cu o toartă de frânghie, din care se făcea distribuţia cu un polonic. Dimineaţa primeam ceaiul, însoţit de 300 de grame de pâine albă, 40 de grame de zahăr şi 20 de grame de grăsimi. La prânz se dădea o supă, în majoritatea cazurilor de varză, o caşa, care când era de cartofi putea să aibă şi 70 de grame de carne sărată de oaie sau cămilă şi 300 de grame de pâine neagră. Seara primeam numai câte o caşa de cereale. Foarte rar caşa era de orez sau de grâu decorticat, predominând însă cele de mei, orz, ovăz decorticat sau făină de soia. Caşa de soia era cam greţoasă la gust şi o cedam celor ce le plăcea. Mai târziu, după expirarea perioadei de carantină, abonat la caşa de soia era un maior neamţ, ofiţer de rezervă, cult, trăit o vreme la Londra. De fiecare dată când i-o ofeream protesta, îndemnându-mă s-o mănânc eu ca să pot trăi şi să ajung să-mi revăd soţia şi fetiţa, dar la stăruinţele mele se „sacrifica”, mâncând-o cu multă plăcere. Pentru mine relaţia cu maiorul german era folositoare, în sensul că făceam exerciţii de conversaţie în limba engleză pe care, la acea dată, o cunoşteam mai bine decât germana.

Revenind la carantină, trebuie să mărturisesc că a fost plictisitor, pentru că nu avem decât un spaţiu restrâns în jurul bordeiului şi nu puteam lua legătura cu restul prizonierilor români, printre care şi colegi de promoţie sau de liceu. Discutam câte puţin, despărţiţi de sârma ghimpată, dar nu puteam să fim vizitaţi să stăm mai comod de vorbă. S-au făcut însă şi mici excepţii, pe care la data aceea nu le-am băgat de seamă. După câteva zile au apărut pe rând câte cineva dintre prizonierii vechi, care în discuţii ne vorbea aşa, întâmplător, şi despre existenţa unei mişcări de voluntariat printre prizonierii români, care urmărea formarea unei divizii de voluntari de tipul diviziilor „Tudor Vladimirescu”, „Morţii de la Stalingrad” care defilaseră în Bucureşti la 2 septembrie 1944, anunţate de Radio Londra. Ascultând acel post de la bordul monitorului „Ardeal”, la ora 14:00 nu se spusese nimic despre formarea unei divizii româneşti pe teritoriul sovietic, la îndemnul Anei Pauker.

La puţin timp după sosirea noastră, a grupului celor „44”, a sosit în lagăr un transport masiv de ofiţeri români prizonieri, luaţi direct din Moldova, după ruperea frontului şi declararea armistiţiului în mod unilateral de către partea română. Comportarea sovieticilor a fost de neînţeles şi diferită faţă de anumite unităţi române. Au acceptat să meargă şi să lupte alături de ei anumite unităţi de artilerie, refuzând însă majoritatea luptătorilor români care ar fi fost mult mai utili pe front decât în lagărele de prizonieri³.

După terminarea perioadei de carantină am fost mutaţi în alt bordei, împreună cu prizonieri români şi germani. Era o perioadă de organizare, ţinând probabil seama şi de noii sosiţi. Din acea perioadă mi-au rămas în minte două întâmplări. Dormeam într-o cuşetă de jos, având în faţa mea un ofiţer german, destul de tânăr. Venise iarna, căci în Uniunea Sovietică, la latitudinea în care ne aflam (70 de kilometri sud de oraşul Gorki de pe Volga), iarna începe în a doua jumătate a lunii octombrie. Era frig, dar în bordei era cald. Pentru nevoi personale ieşeam afară şi la circa 50 de metri aveam latrinele. Nimic greu sau deosebit. Într-una din nopţi însă m-am trezit şi l-am observat pe ofiţerul german că urina în gamela din care în mod obişnuit mânca. A pus-o sub cuşetă, acoperind-o cu ceva, şi s-a culcat liniştit. A vărsat-o a doua zi dimineaţă şi a spălat-o cu zăpadă. Nu fac comentarii asupra gestului, dar adaug doar că am mai văzut şi alte manifestări în lunga perioadă a prizonieratului care m-au dezamăgit, scăzând în ochii mei prestigiul unui popor civilizat şi al unei armate care voise să facă o „nouă ordine” în lume.

O altă întâmplare din acest timp de provizorat este legată de locotenentul Ioan Miulescu, ofiţer mecanic şi student la Politehnică, studios şi grijuliu că pierde sesiunea de examene din acel an. Avea cu el nişte cursuri litografiate, şi în supărarea lui că a fost rupt pentru cine ştie cât timp de soţie şi fetiţă, studia de zor ca să mai uite de casă. Printre prizonierii veniţi în vizită la noi era şi un prizonier din armata de uscat, care aflând de cursurile locotenentului Miulescu a venit la el şi s-a prezentat tot ca student la Politehnică şi dornic să studieze, fericit că a dat de un „coleg” cu care poate să discute şi alte probleme decât despre mâncare, cum făceau cei cu care era cazat. A cerut cu împrumut un curs şi s-a dus la el în bordei să „studieze”. După câteva zile, locotenentul Miulescu a fost înştiinţat de un binevoitor că presupusul student a început să „studieze” din cursul împrumutat tăind file din el şi folosindu-le ca foiţă pentru ţigările de mahorcă şi făcând şi comerţ cu o parte din file, obţinând în schimb tutun sau mahorcă. A sărit ca ars şi s-a dus la presupusul coleg, apostrofându-l şi salvându-şi restul de curs. Oameni şi oameni! În prizonierat am avut ocazia să studiez mai atent oamenii, căci în mizerie unii se dezbracă de multe, şi ceea ce-i mai trist, şi de caracter. Aceasta aveam să constat şi mai târziu în ţară, care avea să se numească pe rând Republica Populară Română şi Republica Socialistă România.

Sunt dator să mai dau o lămurire în legătură cu raţiile de prizonier, acelea de tutun sau de ţigări. Întâmplarea nefericită de a fi făcut prizonier în condiţiile arătate a fost totuşi favorizată de faptul că după Conferinţa de la Ialta⁴, când s-au discutat printre altele şi raţiile de hrană ale prizonierilor deţinuţi de sovietici, s-a convenit să le fie asigurată o hrană de minimum 1.800 calorii zilnic, mărindu-se corespunzător pentru cei puşi la muncă. În numărul de calorii nu intra desigur şi tutunul, dar prizonierii primeau câte 10 ţigări pe zi (ofiţerii) sau echivalentul în tutun sau mahorcă. Sovieticii erau şi ei mari fumători şi aveau oarecare respect pentru acest viciu, îngăduit chiar şi prizonierilor. Prizonierii germani obligaţi să muncească, inclusiv ofiţerii inferiori, profitau de această slăbiciune a sovieticilor şi, în afară de pauza de 10 minute la fiecare oră de muncă – prelungită la 15 minute pe timp de iarnă, într-o cameră încălzită – au mai inventat o pauză intermediară pe care o numeau „Zigaretten Pause”, la care santinelele cu nacialnicul (şeful) nu obiectau.

Venind vorba despre muncă, trebuie să arăt că în mod teoretic şi legal ofiţerii nu erau obligaţi să muncească nimic, decât în mod voluntar. Excepţie o făceau ofiţerii inferiori germani care, începând din anul 1946, au fost degradaţi şi obligaţi la muncă în rând cu soldaţii. Sovieticii obligau totuşi pe ofiţerii inferiori la aşa-zisa „muncă de autoservire”, constând din curăţenia în bordeie, căratul lemnelor din pădure, prepararea hranei şi alte munci pentru îmbunătăţirea alimentaţiei, cum ar fi cultivarea de legume sau culegerea de urzici.

Viclenia sistemului sovietic părea de neîntrecut şi se aplica chiar cetăţenilor proprii. Nu obliga, dar infiltra în mase trădători de neam şi de sânge, care induceau în oameni ideile pe care le doreau. De exemplu, unii prizonieri răsplătiţi cu câte un blid de caşa în plus sau puşi în posturi avantajoase ca şefi de magazii de alimente, bucătari, distribuitori de pâine, zahăr şi unt, „pătrunşi” de recunoştinţă faţă de Uniunea Sovietică eliberatoare, veneau cu propunerea de a munci în mod voluntar pentru reconstrucţia Uniunii Sovietice, semnând o declaraţie în acest sens. Unii, mai slabi de înger, socotind o plecare mai repede acasă, acceptau uşor. Alţii rezistau, dar asupra lor se exercitau presiuni indirecte ca izolarea de colectivul naţional, pe motiv că trebuie asigurate condiţii mai bune celor care muncesc sau mutarea împreună cu prizonieri de o naţiune nedorită, cum ar fi românii şi ungurii.

Când s-au stabilizat mişcările în lagăr, făcându-se oarecum plinul locurilor, munca de lămurire privind înscrierea prizonierilor români în mişcarea antifascistă s-a intensificat şi în colectivul nostru de marinari s-a cam precizat atitudinea fiecăruia, majoritatea înclinând spre înscrierea în mişcare. Cei care se opuneau ideii invocau argumentul că ofiţerii nu fac politică şi ca atare nu se înscriu în această mişcare antifascistă, care are un caracter politic. Eram un colectiv mic şi părerile erau totuşi împărţite, iar în conducerea mişcării s-au ivit rivalităţi între doi dintre noi: lt. comandor Florin Bădulescu, mai mare în grad, şi căpitanul Nicolae Stoenescu, care a devenit conducătorul „mişcării antifasciste” a marinarilor, până la plecarea în ţară a diviziei „Horia, Cloşca şi Crişan”.

Eu am fost de părere că pot să mă înscriu în mişcare de vreme ce ţara a încheiat armistiţiul cu U.R.S.S. şi armata noastră, al cărei comandant suprem era Majestatea Sa Regele Mihai I, lupta alături de sovietici şi forţele aliate pentru înfrângerea armatei germane. Se flutura ideea formării unei noi divizii de voluntari şi plecarea pe front, ceea ce însemna plecarea spre ţară, cu riscul greutăţilor frontului, dar punând capăt situaţiei de lâncezire în lagăr, aşteptând ca alţii să lupte şi să învingă, pentru a ne scoate pe noi de acolo.

În această situaţie, căpitanul Nicolae Stoenescu găsindu-se în fruntea mişcării marinarilor, s-a făcut încă o mişcare – noi, marinarii, grupându-ne în Corpus 10 în partea dinspre aleea principală, cam în dreptul sălii de mese. Eu eram aşezat în colţul din stânga intrării, un colţ mai intim de numai patru locuri, două sus şi două jos, lângă mine dormind aspirantul Valeriu Petcu, iar în locurile de deasupra căpitanul Stoenescu şi sublocotenentul medic Şeremet.

Timp de şase luni am dormit pe scândură, acoperită doar cu dosul de saltea, fără a fi umplută cu ceva, până când, pe la sfârşitul lui martie, a sosit un transport de paie cu care am umplut saltelele. După atâta lipsă de comoditate, o saltea umplută cu paie ni s-a părut a fi excepţional de confortabilă şi somnul mult mai odihnitor.

Sosirea într-un lagăr organizat constituise o binefacere faţă de lagărul improvizat de la Odessa şi de cele trei săptămâni de călătorie în condiţii inumane, dar starea noastră psihică devenise cu totul anormală, nu ne puteam împăca deloc cu ideea că suntem obiectul unui abuz de putere şi manevraţi în nu se ştie ce scop urmărit de viclenia sovieticilor. După ce ne-am frământat un timp pentru a ne decide pentru înscrierea în mişcarea voluntarilor români sau a refuza, părerile fiind împărţite, am fost totuşi de părere în unanimitate să întocmim un memoriu de protest împotriva actului samavolnic de la 2 septembrie 1944, memoriu încredinţat conducerii lagărului prin comisarul politic Terleţki. N-am primit, desigur, niciun răspuns.

Personal, aveam să mai înaintez un memoriu adresat lui Stalin, în vara anului 1947, când mă aflam în al treilea lagăr de la Krasnogorsk, lângă Moscova, despre care voi da amănunte ulterior.

Lagărul nostru era destinat în principal ofiţerilor români şi, împreună cu secţia de la Oranki, aflată pe versantul opus al văii pârâului Mânăstârca, era cunoscut ca lagărul nr. 74. În număr mai mic erau prezenţi şi ofiţeri de alte naţionalităţi precum germani, austrieci, unguri, italieni, spanioli care luptaseră în Divizia Albastră spaniolă, francezi eliberaţi din lagărele germane, dar aduşi mai întâi aici pentru „lămurirea” situaţiei lor şi chiar şi nişte diplomaţi cu familiile lor – soţii şi copii. Aceştia din urmă ocupau un corpus separat, izolat de ceilalţi din lagăr, prin îngrădire cu sârmă ghimpată, bordei amenajat cu mai multe compartimente pentru familii.

O altă caracteristică de ordin organizatoric era separarea ofiţerilor superiori, indiferent de naţionalitate, în bordeie separate de ofiţerii inferiori. Ei erau scutiţi de orice muncă, chiar şi de curăţenia zilnică din bordei. Se aflau în lagăr şi ofiţeri superiori germani, care în 1946 aveau să fie degradaţi, dar regimul lor a rămas neschimbat, nefiind obligaţi la muncă, aşa cum s-a întâmplat cu ofiţerii inferiori germani, care au fost trimişi la muncă la fel cu soldaţii, după degradare.

Ofiţerii români erau organizaţi pe companii şi conduşi de un comandant de batalion, care iniţial a fost căpitanul Dumitrache din infanterie. Exista şi funcţia de secretar de batalion, funcţie pe care am îndeplinit-o până la plecarea căpitanului Dumitrache. Misiunea secretarului era de a transmite la companii, în fiecare seară, sarcinile de lucru pentru ziua următoare şi alte ordine ce ar fi intervenit de la conducerea lagărului.

În acest lagăr, ofiţerii inferiori erau obligaţi să-şi aducă lemnele pentru încălzit şi gătit, spălat (baie şi spălătorie) şi să asigure curăţenia bordeielor. La început lemnele se cărau cu spatele, dintr-o parcelă foarte apropiată de lagăr şi ulterior şi cu căruţele sau săniile, înhămaţi cu câte o cingă trecută peste umăr, alţii împingând din spate.

Căpitanul Ioan Dumitrache era un ofiţer de infanterie foarte capabil, cu o atitudine demnă şi însufleţit de patriotism. Am fost mai apropiaţi datorită faptului că era văr cu un ofiţer de marină – comandorul Aurel Dumitrache – şi din acelaşi sat cu un cumnat de-al meu, având deci cunoştinţe comune şi prilejul de a vorbi şi de pe „acasă”. Era căsătorit şi avea două fetiţe, pe care le botezase Basarabia şi Bucovina. Întors în ţară cu mult înaintea mea, a avansat repede în grad şi a ajuns în Marele Stat-major, de unde va ajuta mişcarea de partizani condusă de colonelul Arsenescu. Descoperit mai târziu, avea să fie arestat, judecat şi condamnat la moarte.

Revenind la muncile pe care le făceam în acest lagăr, arăt că am început prin a aduce lemne de foc din pădurea învecinată lagărului. Acolo, erau pregătite din timp de către o echipă de tăietori soldaţi, stive din lemn de mesteacăn, procedându-se la exploatarea lemnului pe parcele. „Domnii ofiţeri” veneau încolonaţi din lagăr, supravegheaţi de doi „cesovoi”, soldaţi înarmaţi cu pistoale automate, uneori însoţiţi şi de un câine lup, până la stiva de lemne în exploatare şi luau o bucată de mesteacăn tăiată „la metru”, câte o bucată de doi inşi, pe care o aşezau pe umărul stâng cel din faţă şi pe cel drept cel din spate; se forma astfel un şir indian de „cărători de lemne”, de la parchet până în lagăr, unde se depozitau lemnele şi se tăiau mai scurt pentru arsul în sobe. Potrivind bine pasul şi lemnul pe umăr, mergând în pas domol, nici nu mai era nevoie să sprijini bucata de lemn cu mâna, putând păstra mâinile în buzunare. Munca nu era grea, ci doar umilitoare.

În toamna anului 1944, când am început căratul lemnelor în sistemul arătat, parchetul era foarte aproape de lagăr, astfel că într-o oră „norma” era terminată. Pe măsura trecerii timpului, parchetul în exploatare se îndepărta însă şi timpul necesar transportului creştea. La propunerea prizonierilor de a se folosi căruţe iar pe zăpadă sănii, angajându-se să înlocuiască lipsa animalelor, trăgând ei înşişi la căruţe sau sănii, propunerea a fost acceptată, astfel că unii trăgeau în ham, alţii împingeau, şi munca era uşurată şi terminată mai repede decât cu spatele. Făceam mare haz însă când vedeam înhămat la tras pe un conte spaniol, care avea gradul de căpitan şi era secondat de un tânăr locotenent, fiul unui general spaniol, amândoi fiind foşti luptători în Divizia Albastră, trimisă de Franco pe Frontul de Răsărit să lupte împotriva bolşevismului. Locotenentul era un tânăr foarte simpatic, vesel şi bun povestitor de filme.

Am mai avut tovarăş la ham şi pe un locotenent de aviaţie francez, „eliberat” dintr-un lagăr german de către sovietici, dar adus până una, alta în lagărul 74 pentru a-şi face autobiografia în cele mai mici amănunte, aşa cum ne-am făcut-o cu toţii prima oară acolo şi apoi mereu şi mereu până la ieşirea la pensie. Când aveam să plec din ţară în 1988, a trebuit să mă mai „spovedesc” încă o dată înainte de plecare şi chiar după aceea, când aveam să cer luarea în evidenţă la Ambasada Română din Washington. Ceea ce era mai nostim era că locotenentul francez era şi membru al partidului comunist francez şi era indignat şi foarte dezamăgit de ceea ce văzuse în Uniunea Sovietică – printre altele, şapte femei din cătunul Mânăstârca trăgând la plug, precum noi la căruţele cu lemne. Indignat, ne spunea: „Eu sunt comunist şi înţeleg comunismul ca la noi în Franţa, unde urmărim să-i ridicăm pe muncitori la frac şi joben, la nivelul nostru, dar nu să coborâm noi la nivelul lor”. Oricum, locotenentul aviator francez a fost repatriat în toamna lui 1945 şi cred că îşi va mai fi schimbat părerea şi despre partidul său comunist, având exemple în toate ţările est-europene, mai puţin în Uniunea Sovietică.

În luna aprilie 1945, formându-se Divizia „Horia, Cloşca şi Crişan” n-am fost selecţionat, astfel că am rămas în lagăr şi am pierdut şi funcţia de secretar de batalion, întrucât comandantul batalionului, căpitanul Ion Dumitrache, a plecat spre destinul său, murind ca erou nu pe front, căci războiul s-a terminat înainte ca divizia de voluntari să intre în ţară, ci ca bun român şi entuziast patriot, sprijinind cu armament lupta de partizani. Atunci a fost socotit mort ca trădător, dar acum cred că şi-a dobândit recunoaşterea ca patriot luptător împotriva trecerii la comunism a ţării. Îl stimez şi apreciez pentru atitudinea lui şi aş fi mulţumit să aflu că fiicele sale, Basarabia şi Bucovina, şi-au purtat cu cinste numele alese de părinţi.

Am mai lucrat şi alte munci în lagărul 74. În primăvara lui 1945, au apărut în lagăr „orbii de seară”, câţiva prizonieri care, la căderea întunericului, îşi pierdeau brusc vederea şi cereau ajutor să fie conduşi în bordeiele lor, dacă se aflau la plimbare pe alei. Era acesta un fenomen pricinuit de lipsa de vitamine în organism, în special vitamina A. După o iarnă deosebit de grea, cu zăpezi abundente şi temperatura record la Mânăstârca de – 44 grade Celsius – lagărul fiind lipsit un timp de legătura cu gara Şoniha, deci lipsit de zahăr, ulei şi carne – lipsa vitaminelor era explicabilă.

Apariţia fenomenului orbirii de seară a dat de gândit comandantului lagărului, dar mai ales doctoriţei Vasilievna, o femeie cu experienţă, pricepere, devotament şi s-au luat măsuri de combatere prin alimente. Astfel, s-au adus în lagăr butoaie întregi cu peşte mic de genul hamsiilor, iar pe un teren din apropierea lagărului s-au semănat ceapă, ridichi şi castraveţi, care, împreună cu peştişorii din butoaie au făcut să dispară total fenomenul orbirii. Am lucrat deci şi la grădinărit şi îmi amintesc cu câtă poftă am mâncat primele fire de ceapă verde din „producţia proprie”.

Am mai lucrat apoi prin rotaţie la curăţenia bordeiului. Era o muncă uşoară, constând din măturat, folosind o mătură cu coadă confecţionată din nuiele şi spălatul podelei de scândură cu apă şi zvântată apoi cu „razul”, o bucată de cauciuc prinsă la o bucăţică de scândură ataşată la o coadă de lemn. Apa împinsă cu razul antrena praful din scândură şi aceasta devenea curată. Cu o cârpă se zvânta apa şi se storcea într-o găleată din lemn. Operaţia se făcea zilnic, de luni până sâmbătă, şi era inspectată de sora Liuba. De obicei cobora cele câteva trepte de la intrarea în bordei şi privea culoarul din faţă, mărginit spre dreapta de ferestre. Dacă podeaua apărea suficient de udă, ea exclama: „haraşo, cistâi” şi pleca. Dacă însă i se părea că nu s-a făcut curăţenia temeinic, pentru că nu era udă suficient podeaua, o auzeam spunând „greaznâi” şi strâmba din nas, dând termen o jumătate de oră pentru ca podeaua să devină „cistâi” şi revenea la control. Cu două găleţi de apă aruncate pe podea, zvântată repede, umezeala vizibilă acum, aducea aprecierea sorei Liuba, care exclama încântată: „vot tak, tiperi cistâi” – iată, acum e curat.

Munca pe care am făcut-o cu cea mai cu plăcere în acest lagăr a fost din păcate de scurtă durată, aproximativ trei luni de zile. Am intrat în brigada de distribuire a pâinii, zahărului şi untului (aici orice formaţie de lucru se numea brigadă), treabă făcută într-o cameră anexă a bucătăriei. Cum am ajuns la o asemenea nobilă muncă? După plecarea lotului diviziei HCC, în locul căpitanului Nicolae Stoenescu, la „etaj” dormea acum căpitanul de cavalerie Virgil Năstăsescu, iar în locul doctorului Şeremet, căpitanul artilerist Burada. Virgil Năstăsescu era şeful brigăzii de distribuţie a pâinii. Aşa încât, la următoarea plecare a unui lot de prizonieri din lagăr, dinaintea alegerilor din anul 1946 – lot de propagandă pentru comunişti, alcătuit din prizonierii vechi de la Don şi Stalingrad şi foarte puţini „voluntari” – s-a ivit un loc liber la brigada lui Năstăsescu şi acesta m-a ales pe mine.

Munca era uşoară şi consta din tăierea în porţii de câte 300 grame pâine albă, folosindu-se pentru bucăţile mai mici ce trebuiau cuplate beţişoare din lemn de brad pregătite din timp de alţi prizonieri, porţii ce erau puse în coşuri de lemn, câte 10 porţii într-un coş, corespunzător numărului de persoane la o masă. La acestea se adăuga, aşa cum am mai spus, câte 40 de grame de zahăr tos, puse în cutii metalice, de diferite mărimi şi forme, ale prizonierilor stând împreună la aceeaşi masă, precum şi alte 10 porţii a câte 20 de grame de unt sau margarină, ori mai rar ulei. La masă se mai dădea şi câte o găleată de ceai, numită în lagăr bacioc, adusă de la ceainărie.

Pentru masa de prânz se „preambalau” în coşurile de pâine câte 10 porţii de pâine neagră şi se ducea la masa de 10 persoane. Îmi amintesc de modul în care se împărţea pâinea de către cei de la masă. Erau porţii de pâine cu miez, dar şi altele, care aveau colţuri de pâine, cu mai multă coajă deci. La început se proceda prin tragere la sorţi, prin ghicirea mâinilor ascunse la spate de unul din prizonieri, zicând „stânga” sau „dreapta”, şi în acest fel puteai avea parte de un colţ sau nu. Mai târziu, pentru a elimina ca „norocul” să cadă mai mult la unul decât la altul, s-a recurs la o evidenţă a colţurilor, ţinută pe o tăblie din lemn cu 10 găuri, în care se introducea un beţişor în dreptul celui care a avut ultima oară colţul şi astfel se continua distribuţia colţurilor, în ordinea şederii la masă. De ce oare se proceda aşa? Era caraghios, de râs, de plâns? Poate din toate câte puţin, dar mai mult de compătimit. Se răspândise printre prizonieri o poveste cu doi indivizi care ar fi stat împreună în închisoare şi unul din ei ar fi preferat coaja de pâine, iar celălalt miezul. Acela care a supravieţuit şi a ieşit din închisoare se spunea că a fost cel cu preferinţa pentru coaja de pâine. Am descris aceste lucruri pentru a evidenţia ce înseamnă mizeria omenească şi cum încearcă omul să supravieţuiască, uitând de demnitate, raţiune, maniere, devenind uneori caraghios. Nu ştiu în ce măsură era justificată „alarma” prizonierilor, dar un grăunte de dreptate aveau când se temeau de urmări în ceea ce priveşte lipsa de vitamine din alimentaţie.

Personal, am făcut o avitaminoză, manifestată după doi ani de prizonierat, prin apariţia unei zone keratinoase, de culoare vineţie, la articulaţiile mâinilor, ieşită în evidenţă mai mult atunci când aveam pumnul strâns, însoţite de apariţia unor băşici cu ruperea lor după un timp, în luna iunie a fiecărui an. Aceste manifestări au durat mergând însă spre dispariţie până în anul 1988, când, ajungând în Statele Unite şi având posibilitatea de a mânca multe fructe, în orice anotimp al anului, toate urmele au dispărut cu desăvârşire.

Mi-a rămas în minte prima zi de serviciu de la brigada Năstăsescu. Aveam la discreţie pâine albă, unt şi zahăr, dar organismul are o anumită putere de asimilare – şi dacă îi dai prea mult se revoltă. Dimineaţa serveam în mod obişnuit un ceai cu pâine albă şi unt „cât înghite”, ca la anumite reţete culinare. După terminarea seriilor de masă de dimineaţă, pregăteam porţiile de pâine neagră pentru masa de amiază şi seara, cele 300 de grame. Pe la ora 10:30 însă noi serveam nişte pâine albă prăjită cu unt şi presărat puţin zahăr deasupra. Combinaţia asta de zahăr cu unt dădea un gust asemănător vaniliei. Masa de prânz o mâncam din obligaţie, la fel şi caşa de seara, deşi nu cu prea multă poftă. Trecerea bruscă de la raţia obişnuită la cea la discreţie din prima zi de serviciu mi-a adus însă o indigestie şi m-am zbătut toată noaptea. Am tras concluzia corespunzătoare şi am gustat din bunurile avute la dispoziţie mai cu „smerenie”, cum spune un călugăr din romanele lui Damian Stănoiu. Oricum, timpul petrecut în brigada Năstăsescu m-a făcut să mă îndrept puţin de spate, să prind putere şi rezerve pentru perioada următoare, când aveam să dau de greu în lagărul următor.

Mă întorc însă în timp, în acest lagăr 74, unde s-au întâmplat multe şi timpul de şedere a fost îndelungat.

Ingeniozitatea prizonierilor a făcut să apară mai multe îmbunătăţiri în viaţa de lagăr. De la aducerea apei cu sacaua dintr-un puţ cu apă necorespunzătoare calitativ, sau dintr-un pârâu exterior, datorită spiritului inventiv al locotenentului de rezervă, inginer Mihalache, s-a ajuns la reuşita pompării apei într-un rezervor aerian, folosind energia eoliană, având în vedere existenţa multor zile cu vânt la Mânăstârca. Au dispărut sacagiii şi strigătele de „ciuş”.

În toamna anului 1944 lagărul nu avea lumină electrică şi dacă ţinem seama de paralela pe care se afla Mânăstârca – aproximativ 57 de grade latitudine nordică – vara avea noaptea de 4 ore, între 23 şi 3, iar iarna erau nopţi îngrozitor de lungi, între orele 17 şi 8:30 a doua zi dimineaţa.

La iniţiativa celor patru prizonieri din colţul meu de paturi, am început să colectăm câte un vârf de cuţit de unt, margarină sau untură zilnic, cu care alimentam un opaiţ confecţionat dintr-o cutie de conservă americană, îmbunătăţind puţin situaţia, dându-ne impresia unui mic confort. Ingeniozitatea a mers mai departe şi tot din cutii de conserve americane s-au confecţionat lămpi cu gaz, care în locul sticlei de lampă aveau un cadru triunghiular sau dreptunghiular în care se introduceau bucăţi de sticlă, cadru terminat cu un mic cilindru în partea de sus, care asigura tirajul şi ventilaţia. În scurt timp au apărut şi lămpi mai sofisticate cu baza hexagonală, model pentru care a optat şi locotenentul comandant al lagărului pentru birou şi pentru acasă.

Întrucât tăbliile de placaj se găseau mai uşor în lagăr, din acestea se confecţionau cărţi de joc, jocuri de şah şi table, precum şi piese de joc pentru jocul de „rummy”. Aşa s-a făcut că în lunile noiembrie şi decembrie 1944 am jucat „rummy” zi de zi, de dimineaţa până seara, cu întreruperi numai în timpul mesei de prânz. Execuţia pieselor de toate categoriile de joc era foarte reuşită şi eram încântaţi să jucăm, dându-ne iluzia pieselor adevărate cu care jucam uneori în ţară. Jucam cu plăcere şi table şi făceam haz jucând cu aspirantul Costandache: nu jucam decât pe glorie, dar învingând, tot îi ceream recompensă ca în ziua în care era învins să treacă descoperit prin dreptul patului meu.

Lemnul de măr era la mare preţ în lagăr, căci era folosit de cei talentaţi pentru sculptat, nu obiecte de artă ci ceva mai practic, ţigarete, pipe şi tabachere foarte reuşite, cu încrustaţii frumoase. Un asemenea ţigaret am primit cadou de la locotenentul Stelian Staicu, viitorul general de mai târziu, fiind cu un an în urma mea la liceul militar „Mihai Viteazul” din Târgu Mureş. Unii prizonieri sculptau medalioane cu Sfânta Fecioară Maria, folosind uneori ca materie primă oasele de vită sau cămilă procurate de la bucătărie. Ceea ce a uimit însă mai mult a fost realizarea unei pendule din lemn de măr, care avea un mers foarte precis, depăşind în această privinţă ceasornicele sovietice, care la data aceea erau destul de rare şi de proastă calitate. În afară de medalioane se mai sculptau şi cruciuliţe sau inele, imitând modelul celor cunoscute şi denumite la noi „ghiul”, locul pietrelor preţioase luându-l încrustaţiile. Deşi nu am talent nici la desen, nici la sculptură, am reuşit totuşi să fac şi eu un inel din os, dar foarte simplu.

Lipsurile cauzate de război erau numeroase şi printre acestea se număra şi lipsa de hârtie. Cu destul de multă greutate puteai face rost de un creion prin anii 1945–1946. Am fi dorit să învăţăm limba rusă şi am cerut manuale, dar n-am fost ajutaţi, pentru a nu vorbi bine limba rusă în caz de evadare. Întâmplarea a făcut ca unul din marinari să aibă cu el, salvat la control, manualul de limba engleză al cunoscutului autor Candrea şi am hotărât să continui studiul limbii engleze după acest manual. Hârtia a fost înlocuită cu o placă dreptunghiulară din placaj de mărimea unei coale de hârtie format A4. Pe ea scriam o lecţie cu creionul, învăţam apoi cuvintele, citeam textul şi regulile de gramatică şi aplicam metoda „tocelii” până reuşeam să-mi însuşesc bine lecţia. Învăţasem pe dinafară toate verbele neregulate de la sfârşitul cursului cu cele trei forme: infinitiv, imperfect şi participiu trecut. Chiar şi acum, dacă întâlnesc un verb neregulat la infinitiv, îmi vin în minte fulgerător celelalte două forme – imperfect şi participiul trecut. După ce lecţia era bine însuşită (era recomandaţia autorului), treceam la lecţia următoare, după ce în prealabil ştergeam textul cu o bucăţică de sticlă folosită ca „gumă” de şters.

Pentru corespondenţa cu familia foloseam cerneala violetă pregătită de noi din creion chimic dizolvat în apă. Eram dotaţi cu tocuri de scris cu peniţă, pe care le foloseam doar o dată pe lună, la primirea cărţii poştale duble. Mai târziu, adică prin 1946, am reuşit să obţinem şi ceva hârtie, plătind-o cu pâine, unt şi zahăr, de la soldaţii care lucrau afară din lagăr. Se practica pe scară largă acest sistem de troc pentru procurarea a orice, începând cu tutun sau ţigări Kazbek. Mahorca sau tutunul nu erau însoţite şi de foiţă, aşa că se folosea pentru confecţionarea unei ţigări ziarul „lzvestia”, din care primeam o anumită raţie, dar ziarul prizonierilor români „Graiul Liber”, a cărui hârtie nu era aşa de bună la fumat ca „lzvestia” sau „Pravda”. Raţia zilnică de ţigări, tutun sau mahorcă era de 10 grame şi primeam ceea ce aveau şi ei.

Venind vorba despre ziare, trebuie să arăt că sovieticii le foloseau pentru propagandă şi în acest scop, un ofiţer cunoscător al limbii ruse avea sarcina citirii unei anumite părţi din ziar, trecând pe rând pe la toate bordeiele, informând despre situaţia de pe front şi mai ales despre realizările interne, încununate mereu de succese. Este curios însă faptul că ofiţerul, care ne citea ziarul sovietic ca şi când ar fi fost un ziar românesc, nu vorbea limba rusă, dar o traducea în mod automat.

Lunar, primeam ziarul prizonierilor români, câte un exemplar la doi inşi, care după citire era împărţit şi tăiat în foiţe pentru tutun şi mahorcă. În acest ziar se spunea despre „victoriile strălucite ale Armatei Roşii” sau despre „măreţele realizări” ale muncitorilor sovietici, unele ştiri despre lagărele unde erau prizonieri români şi ştiri din România, şi ele cu tendinţă. Despre minciunile publicate în ziar m-am lămurit când am citit o ştire dintr-un număr din anul 1943, rătăcit nu ştiu cum până în 1945 la unul din prizonierii vechi, ştire care informa despre foametea din România, unde oamenii au ajuns să vâneze şi să mănânce ciori. Cum în 1943 mă aflam în ţară, am putut să-mi dau seama de acest neadevăr, care avea totuşi o bază, întrucât în acel an s-a cerut populaţiei rurale să împuşte cât mai multe ciori, care păgubeau recolta, dând o recompensă pe baza numărului de picioare de ciori predate autorităţilor, drept dovadă. În vara lui 1943 mă aflam la Sulina şi mă plictisisem de puii aduşi de lipovenii din Deltă în piaţa din Sulina.

Mai târziu, prin noiembrie 1947, aflându-mă în alt lagăr, aveam să particip la adunarea festivă ţinută cu ocazia zilei de 7 noiembrie. Imediat după aceea un coleg din lagăr, ofiţer de rezervă, avea să scrie un articol despre această adunare în „Graiul Liber” şi povestea despre măreţia zilei, când grupuri, grupuri de prizonieri români se îndreptau spre club vorbind cu entuziasm despre însemnătatea zilei şi măreţele realizări ale ţării socialismului victorios, când în realitate ofiţerii se îndreptau spre club împinşi pe la spate de şeful comunităţii de prizonieri români, sublocotenentul de rezervă Ionică, ajuns mai târziu maior la Sibiu în aparatul politic.

În general, viaţa în lagărul 74 era destul de comodă. Dacă îţi făceai munca zilnică la curăţenie sau la căratul lemnelor, nu te mai deranja nimeni până la ora 17 când, invariabil – iarna, vara – se făcea apelul general, la front în faţa bordeielor, pe aleea principală a lagărului. Periodic, aproximativ o dată pe lună, se făcea controlul la bagaje şi controlul corporal. Se confiscau de fiecare dată cuţitele găsite ce nu putuseră fi ascunse în grabă, de ochiul cesovoiului care controla. Cu toate controalele însă, cuţitele existau asupra prizonierilor mereu, aduse de soldaţii care lucrau afară din lagăr, ori confecţionate chiar în lagăr, cu plăsele frumoase din lemn de măr şi bine ascuţite. Erau necesare la tăiatul porţiei de pâine primită, la întinderea pe pâine a untului sau margarinei, la confecţionat diverse obiecte, la sculptat şi mai rar la tăiatul cărnii din mâncarea de cartofi, căreia i se spunea tot caşa.

Cu toată lipsa de încurajare a învăţării limbii ruse, în timp, prin contactul sporadic cu santinelele, cu personalul sanitar şi administrativ al lagărului, am început să „prindem” câte ceva. Fenomenul era şi invers, mai învăţau şi ruşii câteva cuvinte româneşti, mai ales când ele exprimau mai corect ceva. Aşa s-a întâmplat cu locotenentul comandant al lagărului care, într-o zi aflându-se în apropierea porţii principale şi zărind un prizonier român pe aproape, i-a dat ordin să-l cheme la el pe şeful magaziei de alimente. Prizonierul a luat poziţia de drepţi şi în semn că a înţeles i-a răspuns: „seicias”. Comandantul, furios, a ţipat la el spunându-i: „niet seicias, imediat”. Acest „seicias” la ruşi poate avea semnificaţii diferite, de imediat, dar şi de o oră sau mai mult, de unde şi expresia lor „seicias cerez cias”, adică imediat peste o oră.

În primele luni de prizonierat am avut mereu câte ceva nou în viaţa noastră, ne-am organizat şi adaptat noilor condiţii, noului mediu, am făcut noi cunoştinţe printre celelalte naţiuni prezente acolo, ne-am legat mai mult unul de altul noi, marinarii, care proveneam de la nave diferite. Preocupările pentru crearea unor condiţii cât mai comode de viaţă, în primitivitatea vieţii de prizonieri, la nişte oameni primitivi şi ei prin modul lor propriu de viaţă, ne-au atras oarecum de la gândurile apăsătoare ce le aveam datorită împrejurărilor în care fusesem pur şi simplu răpiţi şi aruncaţi într-un vagon de vite şi transportaţi la mii de kilometri de ţară şi de o viaţă civilizată.

A urmat apoi rutina şi plictiseala de moarte, disperarea la ideea că nu putem face nimic şi că nici cei din ţară nu fac nimic ca să ne scoată din captivitate. Aveam să aflu în anul 1990, citind cartea lui Nicolae Bacu intitulată „Agonia României 1943–1947”, care în capitolul 12 prezintă scrisoarea Suveranului României din 24 ianuarie 1945 adresată Preşedintelui Statelor Unite Roosevelt, că această scrisoare a fost însoţită de memoriu de 36 de pagini, în care erau enumerate abuzurile sovieticilor pe teritoriul României şi care amintea şi de continuarea deţinerii prizonierilor de război, foarte mulţi luaţi nu în lupte, ci prin viclenie şi minciună, după 23 august 1944.

Cu toate condiţiile de igienă pe care sovieticii se străduiau să le asigure, în parte reuşite, pentru că nu mai existau păduchi în lagăr şi nici tifos exantematic, gândacii roşii au găsit mediu favorabil de dezvoltare în bucătării şi anexele lor, extinzându-se încetul cu încetul şi în bordeie, unde aveau mediu favorabil de cuibărire în tăbliile de lemn al paturilor şi în stâlpii de brad susţinători, care aveau multe crăpături. În acest mediu favorabil s-au dezvoltat şi ploşniţele, căci sovieticii nu aveau insecticide. Lupta am dus-o cu mijloace reduse, dar până la urmă dovedindu-se eficace. Inamicul numărul unu îl constituiau ploşniţele, care se înmulţiseră extraordinar de repede şi ne aduseseră la disperare cu atacurile lor în picaj din patul de deasupra sau din scândurile tavanului în formă de „V” al bordeielor. Neavând lumină decât slaba pâlpâire a opaiţului, ne plimbam pe afară către ora 23 şi vara şi mai mult, pentru a obosi şi a adormi imediat, după care eram supuşi la muşcături; odată sătule, ne lăsau în pace. Unii dintre noi îşi făcuseră din cearceafuri un fel de sac de dormit, prevăzut cu o bucată de tifon în dreptul feţei pentru a putea respira şi îl închideau prin interior, izolând-se astfel de atacul ploşniţelor. Sacul fusese botezat submarin.

Am putut scăpa de ploşniţe abia în cursul iernii, când am făcut deparazitarea cu apă caldă şi prin ger, lăsând uşile şi ferestrele deschise pe timpul nopţii, timp în care dormeam în alte bordeie înghesuiţi cum puteam. Operaţia era repetată după un timp în cazul în care din ouăle mai rezistente la apa fiartă şi ger ieşea o nouă generaţie.

Nu pot să uit primul Crăciun făcut în lagăr. Aceste sărbători tradiţionale răscolesc prin amintiri duioase, care încep din fragedă copilărie, ajungând până la cele de acum un an. Moralul nostru era foarte scăzut. Ne aflam atunci înconjuraţi de patru rânduri de sârmă ghimpată, păziţi de militari înarmaţi cu „balalaice”, nu mai aşteptam colindători, dar ne-am amăgit totuşi cu un pom de Crăciun sărăcăcios, împodobit cu ghirlande de hârtie colorată, vată şi figurine desenate pe hârtie. Ca să realizăm o atmosferă de sărbătoare, am pregătit din timp o băutură uşor alcoolică realizată din pâine, puţin zahăr şi apă, din care a rezultat un „cvas” relativ slab. În mod excepţional, în seara de ajunul Crăciunului am fost de acord să fumăm în bordei. Am cântat şi nişte colinde şi în pauze ne-am cinstit cu cvas şi am fumat. Gândurile erau însă departe, la ai noştri, şi fiecare ni-i închipuiam pe membrii familiei în jurul mesei şi cu un pom frumos împodobit. Am stat până la miezul nopţii şi apoi ne-am culcat cu tristeţea în suflete. Era primul Crăciun în captivitate şi nu bănuiam atunci că îmi va fi dat să mai petrec încă trei, în aceleaşi condiţii. A doua zi dimineaţa ne-am trezit cu toţii mahmuri ca după o noapte de chef. Cred că nici cvasul nici ţigările fumate nu purtau vina, ci doar lipsa de somn cu care ne obişnuiserăm în lagăr, când în primul an ne culcam devreme din cauza lipsei de lumină.