Reiau firul povestirii din momentul în care ne aflam aşezaţi pe iarbă, înconjuraţi de pistolari şi ascultând la vorbele de batjocură şi ameninţare ale maiorului NKVD.
Învecinat cu pajiştea era un lan de porumb înalt ce depăşea statura unui om. Fusese o recoltă bună în acel an, păcat doar că acţiunile de luptă se mutaseră pe teritoriul ţării şi recoltele aveau de suferit. Sovieticii trecuseră probabil la curăţirea terenului în această parte dintre Ismail şi Tulcea, căci din când în când se auzeau rafale de arme automate. Lângă mine, în spate, se afla un marinar de-al meu pe nume Ţone, cu o minte ageră şi un bun executant. În timp ce maiorul vorbea, Ţone îmi vorbea şi el pe furiş, sugerând o evadare prin lanul de porumb. I-am atras atenţia la rafalele care se auzeau nu prea departe şi la pistolarii care ne păzeau şi care ar fi făcut uz de „balalaice” de îndată ce ar fi observat vreo mişcare. Ţone al meu s-a potolit şi a urmat drumul prizonieratului, dar a fost mai norocos decât mine, căci a fost eliberat mult mai înainte şi prin anul 1946 a făcut o vizită părinţilor mei în Cristianul Sibiului.
Aşteptarea noastră a durat până în amurg, când a sosit de la Ismail unul din pontoanele de debarcare comandate de locotenentul Bănceanu şi am fost „poftiţi” să urcăm la bord. Acţiunea s-a terminat la căderea întunericului şi am pornit cu nava spre Ismail. Am acostat la un ponton din port unde eram aşteptaţi de autocamioane de fabricaţie americană. Ofiţerii şi angajaţii civili au fost ambarcaţi în două autocamioane şi transportaţi în oraş la localul fostei Comenduiri a Pieţei Ismail. Acolo, am rămas în aşteptare în maşini, până ce s-au terminat discuţiile referitoare la destinaţia formaţiei şi comandantul transportului. Maiştrii, subofiţerii şi marinarii au fost ambarcaţi în alte maşini şi au pornit spre altă destinaţie, despre care nu am mai putut afla nimic.
Se înnoptase bine, dar era o noapte caldă de început de septembrie, cu cer înstelat, dar fără lună. Camionul era deschis, fără prelată, iar noi eram aşezaţi pe margini şi unii pe jos, condiţii în care aveam să călătorim sute de kilometri. S-a dat în sfârşit semnalul de plecare. Maşina în care eram eu era condusă de un bărbat şi avea în cabină şi pe şeful detaşamentului, un plutonier înarmat cu un pistol legat la centură şi având şi un porthart, petrecut cu o cureluşă pe după umăr. Cea de-a doua maşină avea un şofer o femeie, o rusoaică blondă, mică de statură şi grăsană.
Bineînţeles că n-am ştiut nimic despre destinaţia noastră, dar ne-am dat seama în curând că mergem înspre nord, având steaua polară mereu în faţă. După ieşirea din Ismail am trecut după câtva timp printr-o comună, dar n-am putut observa numele din cauza întunericului şi mai târziu ne vom da seama şi după scris, care nu mai avea caractere latine. În comuna următoare, ajutaţi şi de farurile mici ale maşinii, pentru că se respectau încă regulile de camuflaj, deşi frontul era departe, am reuşit să descifrăm numele care era scris în caractere chirilice. La o bifurcare de şosea am observat o femeie soldat cu fanioane, dirijând circulaţia. În mai puţin de 10 zile de la prezenţa lor în Basarabia totul devenise sovietic, integrat colosului din Răsărit, ca şi când n-ar fi fost niciodată picior de român pe acolo.
Masa de seară am luat-o din mers şi a constat din biscuiţi de război din care primiserăm fiecare câte o cutie, după ce fuseseră aduse de la bordul navelor noastre. Nu-mi mai amintesc să fi oprit undeva pe drum să bem apă sau pentru mici nevoi. Ştiu doar că drumul era obositor şi că aţipeam câteva clipe, când şoseaua era mai bună pe câte o porţiune. Bănuiam că vom fi duşi într-un lagăr şi speram ca el să fie undeva în Basarabia, să nu ne îndepărtăm prea mult de ţară, dar nu a fost să fie aşa. S-a luminat între timp de ziuă şi am văzut pe unde trecem, localităţile erau aproape goale, părând pustii, dar militarii sovietici erau pretutindeni. A apărut după un timp la orizont şi Cetatea Albă, ceea ce ne-a făcut să mai prindem puţin curaj pentru că speram că se va pune capăt călătoriei noastre. Speranţa s-ar fi putut realiza dacă s-ar fi găsit locuri libere în singurul lagăr existent acolo, instalat în localul fostului liceu de fete, după câte am putut afla.
Cele două maşini s-au oprit în faţa porţii lagărului şi plutonierul nostru s-a dus să se intereseze despre posibilitatea primirii noastre acolo. Între timp a venit din lagăr un sublocotenent sovietic şi a întrebat dacă avem şi dorim să-i vindem ceasuri şi verighete sau inele de aur şi alte obiecte personale, spunând că el este cinstit şi ne plăteşte tot ce cumpără, avertizându-ne că în lagăr tot o să ne fie luate şi bineînţeles că fără bani. După o scurtă chibzuială, eu personal m-am gândit că este mai bine să iau ceva bani cu care să-mi satisfac anumite nevoi decât să-mi fie confiscat ceasul. Astfel mi-am vândut ceasul de mână marca „Longines”, primit cadou la înălţarea în gradul de aspirant de marină la 31 martie 1940. Nici nu mi-a trecut prin minte să-mi vând verigheta, cum de altfel niciunul dintre ofiţeri nu a făcut-o nici acum nici mai târziu, când aveau să existe multe solicitări. Printre noi erau unii ofiţeri care cumpăraseră în mod avantajos nişte ceasuri de aur de mare precizie, aduse din Elveţia pentru ofiţerii din întreaga armată. Unul dintre aceştia era şi locotenentul mecanic Ioan Miulescu, dar el nu şi-a vândut ceasul ci l-a ascuns în şapcă, sub căptuşeală, în dreptul emblemei cu coroana şi ancora, specifică uniformei ofiţerilor de marină. A reuşit să-l salveze şi s-a întors cu el acasă în anul 1948.
În legătură cu ceasurile şi valoarea lor în ochii sovieticilor îmi amintesc de o scenă bună de film. Aspirantul Ioan Stanciu a călătorit în autocamionul condus de fata şofer. El avea un mic ceas deşteptător ca o jucărie, care funcţiona normal şi avea şi un sunet plăcut al soneriei. În timpul staţionării în faţa lagărului de la Cetatea Albă, Stanciu a făcut gestul mărinimos de a oferi acest ceas fetei. Acesteia nu-i venea să creadă că i-l dă cadou şi când s-a convins că nu este glumă, a luat o mină fericită şi sărea în sus de bucurie, punându-l când la o ureche când la alta, ca să-l audă cum merge şi iar sărea în sus şi râdea. Se bucura exact cum se bucurau negrii din Africa sau Pieile Roşii din America, la primirea din partea europenilor a diferitelor obiecte de podoabă din sticlă colorată. Ceasurile au fost într-adevăr o problemă la sovietici înaintea contactului masiv cu Europa civilizată, dar până la a avea şi ei câte un ceasornic la mână au folosit în înaintarea spre Apus formula „davai ceas”, ceea ce l-a făcut pe marele nostru actor de comedie Constantin Tănase să spună într-o revistă prin 1944–1945 că „Rău era cu der, die, das, da-i mai rău cu davai ceas” şi cealaltă variantă cu „De la Nistru pân’ la Tisa, davai ceasul davai pi…”, pentru care a avut de suferit, dacă nu cumva din asta i s-a tras şi moartea.
Comerţul cu ceasurile noastre a mers bine în dimineaţa însorită a zilei de 3 septembrie 1944, în piaţa improvizată din faţa liceului de fete din Cetatea Albă, dar n-am avut norocul nostru să rămânem acolo, din lipsă de locuri, ceea ce a constituit o mare nefericire pentru noi, deoarece condiţiile de viaţă de acolo erau mult mai civilizate decât în cătunul de cinci case „Mănăstirea”, situat la circa 70 de kilometri de marele oraş de pe Volga „Nijni Novgorod”, denumit vremelnic „Gorki”.
Plutonierul a spus „davai”, ne-am urcat în maşini, şi am pornit în căutare de un loc potrivit pentru noi. Ne-am dat seama mai târziu că el nu primise un ordin precis asupra locului unde să ne lase, ci să încerce pe unde va găsi loc, pe traseul spre Odessa. Ne-am trezit astfel intrând în incinta cetăţii datând de pe timpul lui Ştefan cel Mare, loc pe care eu îl vizitasem cu mulţi ani înainte, în cadrul unei excursii organizate de liceul militar „Mihai Viteazul” din Tg. Mureş.
Plutonierul s-a oprit, coborând din maşină şi apoi făcând câţiva paşi şi rotindu-şi privirea întrebător de jur-împrejur, s-a oprit pe loc plimbându-şi mâna pe pistolul aflat la centură. Noi îl priveam îngrijoraţi şi în mintea noastră imaginaţia a început să lucreze combinând atmosfera misterioasă din interiorul cetăţii cu camera de tortură în care se vedeau încă urme de sânge uscat pe pereţi, cu masacrul ofiţerilor polonezi din pădurea de la Katyn, cu plimbarea gânditoare a plutonierului ţinând mâna pe pistol, făcând să ne treacă fulgerător prin minte posibilitatea repetării Katynului la scară mai mică. Dar n-am simţit frică ci doar o totală indiferenţă, însoţită de gândul că se va sfârşi repede şi odată cu viaţa va dispărea şi durerea adâncă, revolta şi umilinţa de a nu fi putut face nimic împotriva felului cum am fost înşelaţi.
Exageram, desigur, din cauza stării psihice deprimante şi nu puteam intui gândul plutonierului care ar fi fost bucuros să găsească un loc de adăpost pentru noi şi să considere misiunea împlinită. Cetatea nu putea oferi un adăpost şi siguranţa împotriva evadării, aşa că plutonierul, după un nou „davai”, s-a urcat în maşină şi a pornit la drum spre limanul Nistrului. Peste limba de pământ care închide limanul şi gura limanului se construise o cale ferată peste un pod de vase, dublată cu o fâşie de acces pentru vehicule. Aşa am trecut pentru prima oară pe pământ rusesc, de fapt ucrainean. Masa de prânz, constând din biscuiţi de război şi apă de la liceul din Cetatea Albă, o luasem înainte de a pleca de acolo, aşa că după trecerea limanului nu mai aveam decât să urmăm drumul oarecum paralel cu coasta pentru a ajunge la Odessa.
După circa patru ore de mers a apărut la orizont şi Odessa, sfârşindu-se astfel o călătorie obositoare. Intrând în oraş, plutonierul a oprit şi s-a informat, aflând că ar exista posibilitatea să ne predea la un lagăr de prizonieri aflat în port. N-am avut nici timp, nici dispoziţie pentru a înregistra secvenţe pe parcurs din acest oraş frumos odinioară, arătând însă că suferise de pe urma luptelor duse pentru apărarea lui în 1941 şi recucerirea lui în 1944.
Lagărul era improvizat în nişte magazii cu trei nivele, aflate în incinta portului. Înainte de a intra pe poartă, pe partea stângă era o clădire în care era amenajată o aşa-zisă baie, prin care trebuia să trecem obligatoriu pentru a putea fi primiţi apoi în lagăr. Personalul sanitar care ne-a luat în primire ne-a indicat o cameră mare în care să ne dezbrăcăm şi apoi o a doua în care erau instalate cade de lemn asemănătoare cu albiile noastre de rufe, pe podea, având alături câte o găleată cu apă călduţă, din care luai apa cu o cană mai mare şi, stând cu picioarele în vană, îţi turnai apa pe corp. Am reuşit să înlăturăm cât de cât praful pe care l-am dobândit pe drum, dar numai baie nu se putea considera că am făcut.
Acţiunea „baia” a durat aproximativ o oră şi jumătate, astfel că am ajuns în faţa lagărului pe la ora 17:30 şi am avut surprinderea de a nu a mai putea fi primiţi în interior, deoarece se făcuse apelul de seară la ora 17 şi după acest ritual zilnic nu mai era permisă nicio modificare în efective până a doua zi dimineaţa. Nu mai era nimeni ca să ne păzească, dar nimeni dintre noi nu s-a mai gândit să pornească spre ţară pe jos, pe un drum împănat cu agenţi de circulaţie sovietici, cu o populaţie duşmănoasă, şi pe deasupra fără posibilităţi de hrană.
Cei din paza lagărului aflaţi în interior ne-au sugerat să ne aşezăm cum putem în dreapta porţii lagărului, protejaţi de un deluşor care cobora abrupt spre stradă, aproape ca un perete şi de gardul de zid al lagărului. Peretele de zid al gardului făcea un unghi drept cu deluşorul şi ne-am aşezat în acest spaţiu de sector de cerc, făcând din bagajele noastre un fel de mic parapet circular, urmând să dormim pe pământ cu capul pe o parte din bagaje. Era o primă organizare, care a fost completată ulterior, gândindu-ne la ce ne-am face în caz de ploaie şi, privind în jur, am constatat că avem materiale destule. Am descoperit nişte foi de tablă ondulată folosită la acoperişuri şi din ele am improvizat un acoperiş, sprijinindu-le cu un capăt de gardul lagărului şi cu celălalt pe pământ, constituind un fel de colibă. În felul acesta realizam şi o parte expusă mai mică, situată înspre intrarea în lagăr unde era o pază, la care puteam apela în caz de nevoie.
Eram acum mulţumiţi de adăpostul creat şi de o protecţie aproximativă, care era necesară pentru că exista şi un pericol constituit de marinarii sovietici, care ieşind din port se opreau pe la noi, curioşi de acest sistem improvizat de adăpost şi de faptul că eram străini. Necazul era că mulţi dintre ei erau băuţi şi porniţi pe harţă, întrebând aproape toţi dacă „Odessa bâl” ori „Sabastopolea bâl”, urmate de obişnuita lor înjurătură. Bineînţeles că noi răspundeam că n-am fost nici la Odessa şi nici la Sevastopol şi răspunsul nostru negativ îi mai potolea, dar se îndepărtau tot înjurând.
Printre persoanele capturate la grupul nostru de nave se aflau şi două femei, care nu aveau nicio legătură cu serviciul la nave, doar numai pentru că erau soţiile unora din serviciul în flotă. Prima, care era soţia maistrului de transmisiuni Teodorescu, întâmplător gravidă în luna a noua, se afla la bordul şlepului de transmisiuni, împreună cu soţul. Cea de-a doua era soţia angajatului civil telegrafist Mogoşanu, aflată şi ea tot pe şlep în momentul capturării navelor. Acestea două au dormit cu noi, pe pământ, la poarta lagărului, până a doua zi. Norocul lor a fost că sovieticii s-au lămurit repede că ele nu fac parte din personalul flotei şi le-a separat de noi, trimiţându-le în ţară.
Norocul nostru al tuturor a fost că nu a plouat şi n-a fost nici frig pe timpul nopţii, iar „vizitele” marinarilor sovietici au încetat destul de curând. A doua zi de dimineaţa, am îmbunătăţit adăpostul nostru cu mai multe planşe de tablă şi când am zis că totul este gata, a venit un soldat sovietic din lagăr şi ne-a strigat: „davai v laghere”, daţi-i drumul în lagăr şi astfel toată munca noastră organizatorică a rămas zadarnică. Oricum, acolo nu mai exista nici pericolul ploii şi nici acela al marinarilor.
În lagăr ne aşteptau cu multă bucurie şi nerăbdare lt. comandor Dumitru Stanciu, comandantul monitorului „Catargiu”, scufundat la Vâlcov-Periprava la 24 august 1944 de către aviaţia sovietică, în momentul în care, cu pavilion alb de parlamentar la catarg, venea în aval să ia contact cu primele vedete blindate sovietice apărute pe canalul Oceacov. El fusese adus mai înainte cu o vedetă, pentru interogatoriu şi apoi internat în acest lagăr din portul Odessa. Mai erau acolo şi trei ofiţeri de pe monitorul „Brătianu” cu echipajul navei. Noi am fost bucuroşi că intrăm într-un lagăr oarecum organizat în care erau asigurate un loc de dormit, o mâncare caldă şi apă de băut.
Bucuria n-a fost însă nici mare şi nici de lungă durată. Trebuie să încep însă cu intrarea în lagăr. Ca peste tot de aici înainte, s-a făcut un control corporal şi al bagajelor. Eu aveam un geamantan cu ceva lenjerie şi printre altele şi trei metri de stofă bleumarin, distribuită gratuit pentru cei de pe front, din care puteam confecţiona un costum de serviciu. Mi-a fost luată stofa pe considerentul că în lagăr mi se poate fura, spunându-mi că îmi va fi restituită la plecarea din lagăr. De formă, s-a întocmit un tabel de către civilul în vârstă despre care am amintit anterior că ne-a spus „Vae victis” în chip compătimitor. Printre lucrurile reţinute se afla şi un patefon şi nişte discuri ce au fost găsite la locotenentul Nicuşor Marinescu. Din precauţie am ascuns verighetele şi ceasornicele pe care le mai aveau unii dintre noi. În tabelul amintit erau trecute numele, prenumele tatălui şi al prizonierului, anul naşterii şi gradul. Cred că este inutil să mai amintesc că lucrurile reţinute, chipurile să nu fie furate de cineva în lagăr, au fost totuşi luate de administraţia lagărului, nefiind înapoiate la plecarea din lagăr.
Am amintit că lagărul era amenajat în nişte magazii din port, una din ele având trei nivele. Situaţia noastră, a marinarilor, era considerată oarecum specială, nefiind luaţi prizonieri pe front ca ceilalţi militari aflaţi acolo şi conducerea lagărului a simulat un fel de tratament deosebit, când noi am reclamat modul în care am fost capturaţi. O primă măsură a fost să avem un spaţiu privilegiat, separaţi de ceilalţi prizonieri printre care colcăiau păduchii şi bântuia dizenteria, repartizându-ni-se etajul doi al magaziei, mai aerisit şi luminos, dar fără nicio amenajare pentru dormit, spălat şi masă. Dormeam direct pe duşumeaua din scândură, pe care cei care aveau aşterneau un cearşaf, iar eu la cap puneam geamantanul şi mă înveleam cu trenciul.
Problema s-a ridicat în ce să mâncăm ceaiul de dimineaţa şi cele două fierturi de cereale care constituiau mesele de prânz şi seară, denumite „caşa”. Salvarea am găsit-o în nişte cutii de conserve de carne cilindrice avute de noi, din care sorbeam ceaiul dar şi caşa cu aceeaşi uşurinţă, pentru că această mâncare avea aspectul unei supe mai consistente şi nicidecum al unei mâncări gătite la noi.
O altă problemă a constituit-o apa. În lagăr se făcea mare economie la apă, pentru că ea era adusă cu sacaua, întrucât instalaţiile de alimentare cu apă fuseseră distruse, împreună cu multe clădiri în retragerea nemţilor. Noi, ofiţerii marinari, eram mai înţelegători şi răbdam uneori, însă masa soldaţilor avea o comportare mai animalică, lipsită de demnitate umană, scuzată doar de faptul că fiind deshidrataţi poate şi din cauza dizenteriei, cerinţa organică era atât de puternică, încât depăşea puterea de stăpânire omenească. Era un spectacol dezgustător să asişti la sosirea sacalei în curtea lagărului şi să vezi o masă de oameni disperaţi alergând cu gamelele în mână şi înghesuindu-se în jurul sacalei, urcându-se pe căruţa care o transporta şi introducând gamela să îşi astâmpere setea chinuitoare. Sacaua era apărată de o gardă cu bâte, care lovea fără milă pe cei care năvăleau să ia apă şi care nu renunţau, în ciuda loviturilor pe spate sau în cap, până nu îşi vedeau gamela plină şi o duceau cu disperare la gură. Cei care chipurile ţineau ordinea erau tot prizonieri, recrutaţi din soldaţii ce fuseseră în batalionul disciplinar de la Sărata (Basarabia), în majoritate format din legionari pedepsiţi şi înrolaţi în acest batalion pentru a se reabilita luptând în linia întâi pe front. Tot dintre ei se recrutaseră şi informatorii conducerii sovietice a lagărului, sau mai precis a celor din NKVD care dublau comanda. Unul din aceştia era mereu printre ofiţerii din marină şi căuta să provoace, ponegrindu-i pe sovietici şi văicărindu-se de câte a suferit el de pe urma lor. Tot prin aceşti informatori se lansau şi diferite zvonuri în legătură cu situaţia de pe front, din ţară şi în legătură cu constituirea unor loturi de repatriere. Informatorul care îmi cam dădea târcoale spunea că a fost sergent major de jandarmi. Nu-i mai reţin numele şi de fapt asta nu mai are vreo importanţă acum, după aproape 50 de ani, când omul poate se odihneşte în vreunul din cimitirele din ţară. Aceşti oameni au făcut jocul sovieticilor pentru un blid de caşa în plus, dar unii din ei au devenit în ţară membri de partid şi au fost răsplătiţi cu funcţii bune, plătite mereu cu trădarea prietenilor şi a colegilor, până la moarte.
O altă problemă era legată de lipsa instalaţiilor sanitare în lagăr şi existenţa unei promiscuităţi dezgustătoare când era vorba de nevoile fizice pe care fiecare era obişnuit să le rezolve în intimitate şi în condiţii de igienă civilizate. De mic copil şi până în lagărul de la Odessa am fost obişnuit ca pentru nevoile personale să fiu singur, fără martori, având această posibilitate, cu toate că am fost în internatul liceului timp de opt ani şi încă trei pe timpul şcolii militare. Dintr-odată aici, în lagăr, am constatat că avem la dispoziţie pentru noi, marinarii, o cabină de closet cu două locuri, fapt ce presupunea folosirea acestora împreună cu altă persoană, ceea ce nu puteam face. Pentru a evita o asemenea situaţie neplăcută pentru mine, mă abţineam tot timpul zilei şi mă duceam acolo numai noaptea după ce toţi dormeau, uneori după miezul nopţii.
N-am încetat nicio clipă să mă gândesc la actul mişelesc al proaspeţilor noştri aliaţi şi să nu fiu mânios pe de o parte şi îndurerat gândindu-mă la soarta soţiei şi a copilei abia născute, lipsite de sprijinul meu, pe de altă parte şi furios în neputinţa de a reacţiona. Tratamentul nostru părea să fie totuşi favorizat prin izolarea noastră în acest spaţiu mai curat şi degajat, apoi prin vizitarea noastră de către o doctoriţă cu gradul de locotenent, tânără, plăcută la înfăţişare, care prinsese oarecum slăbiciune pentru lt. comandor Florin Bădulescu, un bărbat frumos, inteligent şi cu o ţinută îngrijită, având un costum din piele de culoare „gri”. Ea venea de foarte multe ori la noi şi rămânea mult, uneori încurajându-ne, spunând că nu suntem prizonieri ci internaţi şi că vom pleca repede acasă. Este posibil ca sovieticii să fi avut în vedere şi această variantă, dar n-au pus-o în aplicare niciodată.
Problema spălatului era deficitară şi am reuşit s-o îmbunătăţim datorită bunăvoinţei arătate de împrejurările în care am fost luaţi şi poate şi faptului că sovieticii au dragoste şi admiraţie faţă de marinari. Cu ajutorul acestei tinere locotenent doctor ce ne vizita des, am reuşit să obţinem învoirea de a părăsi lagărul câteva ore, cu pază, desigur, pentru a merge pe plajă, unde pe lângă baie am spălat şi rufele. O altă favoare ne-a fost acordată atunci când doi ofiţeri de-ai noştri, însoţiţi, au plecat în oraş să procure pastă de dinţi, periuţe, săpun, gamele din care să mâncăm şi linguri, căci de furculiţe n-am avut nevoie niciodată, caşa fiind destul de subţiată pentru a fi mâncată foarte bine cu lingura. La vremea aceea, în Odessa nu se găsea pastă de dinţi, ci numai praf de dinţi.
Această perioadă de început a fost una din cele mai grele al prizonieratului, atât din cauza condiţiilor fizice de trai la care trecuserăm brusc, dar mai ales din cauza stării morale, a despărţirii forţate de cei dragi şi de ţară, în condiţii cu totul imprevizibile. Sufletul nostru a sângerat multă vreme, apoi a început o uşoară îmbunătăţire alimentată de credinţa în Dumnezeu şi de speranţă. Am avut părinţi sănătoşi la trup şi la suflet care m-au adus pe lume sănătos, m-au crescut şi m-au educat, făcând apoi sacrificii pentru a-mi completa educaţia prin şcoală. Datorită acestui fond transmis şi completat, am putut suporta suferinţele fizice şi morale, fără a rămâne cu sechele din acest prim şoc puternic care a fost prizonieratul şi am putut înfrunta şi alte suferinţe ulterioare, trecând cu răbdare şi stoicism peste „binefacerile” celor 40 de ani de întuneric din ţară.
Zvonurile despre plecarea noastră în ţară nu s-au adeverit. În timp ce noi speram, sovieticii plănuiau şi au pus în aplicare un transport de prizonieri români şi germani către est, cât mai departe, pentru a evita posibilitatea evadării.
După trei săptămâni de aşa-zisă „internare” a marinarilor, ne-am trezit convocaţi la poarta lagărului cu bagajele, împreună cu alţi ofiţeri români din armata de uscat şi conduşi spre o altă magazie din port, care avea în faţă o linie ferată. Nu ni s-a spus nimic despre destinaţie, scop sau alte date legate de scoaterea noastră din lagăr şi astfel, către seara acelei zile, am intrat într-o magazie goală, cu ciment pe jos, în care am fost închişi cu pază în exterior. Am dormit deci pe ciment, tot cu geamantanul drept pernă şi învelit cu trenciul. Era ultima săptămână a lui septembrie, timpul se mai răcorise, dar tinereţea a învins, aveam doar 27 de ani şi n-am păţit nimic.
Ce să mai spun despre moralul nostru, care până cu puţin timp înainte mai era întreţinut de posibilitatea întoarcerii în ţară, iar acum ne vedeam însoţiţi de prizonieri adevăraţi, luaţi în lupte pe front? Ne-am dat seama că ni se pregăteşte ceva de lungă durată şi calvarul va continua.
Am dormit totuşi şi în aceste condiţii inumane şi m-am trezit puţin cam înţepenit, dar mulţumit că mă puteam mişca normal.
La formula magică „davai” am ieşit din magazie şi am fost îmbarcaţi într-un vagon de marfa de 10 tone capacitate, un număr de 44 de ofiţeri. Astfel s-a sfârşit un prim episod din viaţa de captiv în portul Odessa, la malul Mării Negre, încă nu prea departe de ţară. Curând avea să înceapă îndepărtarea adăugând în fiecare zi tot mai mult pământ rusesc sub roţile vagonului care, timp de trei săptămâni, a dus 44 de ofiţeri români spre Volga. Un alt vagon cu prizonieri germani ne însoţea1.
Speranţa care dăinuise cât de puţin în timpul şederii la Odessa s-a spulberat şi la amărăciunea din suflete se adăuga acum şi disperarea, întrebându-ne mereu de ce, cum este posibil?
2. Transport spre o nouă destinaţie
Să intrăm în vagonul de marfa de 10 tone capacitate, frecvent în transporturile noastre feroviare la nivelul anului 1944. Nu avea niciun fel de amenajare interioară pentru a transporta oameni pe o mare distanţă, cu excepţia unui jgheab din tablă amplasat în dreptul uneia dintre uşi, care răspundea în afara vagonului şi care avea rostul facerii nevoilor personale – mici şi mari cu alte cuvinte ţinea loc de cabină W.C. Uşa cu instalaţia respectivă era blocată complet şi încuiată pe dinafară. Cea de-a doua care servea de acces în vagon trebuia să fie şi ea închisă şi blocată cu zăvor pe dinafară. Singura ferestruică de aerisire şi care permitea pătrunderea luminii zilei în vagon era şi ea prevăzută cu sârmă ghimpată pentru a împiedica încercări de evadare.
Paza noastră asigurată de o santinelă care din fericire era moldovean de-al nostru de pe malul stâng al Nistrului, cu care ne-am putut înţelege mai întâi ca limbă, dar foarte curând şi din alte puncte de vedere. Îl chema Andrei. Ne-a făcut instructajul spunându-ne că pe timpul deplasării uşa vagonului va sta închisă, iar în timpul staţionărilor prin gări ne-o va deschide pentru aerisire şi primirea raţiilor de hrană. Conştiinţele oamenilor sunt sensibile când este vorba de avantaje materiale, într-o societate în care lipsurile şi mizeria sunt instalate şi au un caracter de permanenţă. N-am stat cu uşa vagonului închisă nicio clipă pentru că noi, marinarii, aveam în bagajele noastre şi câte ceva ispititor pentru prietenul nostru Andrei. Centurile noastre cu diagonală erau frumoase, din piele bună şi orice ostaş sovietic putea fi mituit cu asemenea obiect. I-am dat lui Andrei două centuri cu diagonală şi câteva obiecte din rufăria noastră şi am făcut astfel pactul ca el să ne lase uşa descuiată, obligându-ne să n-o lăsăm larg deschisă ca să nu afle nimeni secretul nostru.
Scopul mituirii era multiplu. Mai întâi pentru nevoia de aer şi lumină, dar mai ales pentru a putea să ne facem nevoile personale pe această uşă, evitând promiscuitatea şi mirosul dacă am fi folosit jgheabul din tablă din dotare. Am găsit o soluţie convenabilă, pentru că aveam şi cum să ne gospodărim. Am improvizat o perdea dintr-un cearceaf în dreptul uşii. Pentru nevoi ne plasam în spatele perdelei şi procedam ca atare, adică ne lăsam pe vine cu spatele în afară şi, cu perdeaua în faţă, care ne ascundea vederii celor din vagon, ne sprijineam în coate de uşa şi de peretele vagonului, uşa fiind deschisă atât cât era necesar pentru această poziţie. Sistemul a funcţionat perfect pe tot timpul parcurgerii stepelor ruseşti spre noua destinaţie. Am mai şi făcut haz, când unul dintre noi, aflat „în poziţie de tragere”, s-a trezit cu un pumn de pietriş în spate, aruncat de un diavol de copil care era pe marginea liniei ferate. De acest avantaj nu s-au bucurat şi germanii din vagonul vecin, ei fiind obligaţi să folosească jgheabul pentru ambele nevoi, dar au recurs şi ei la o inovaţie, folosind o cască drept oală de noapte şi golind-o imediat după folosire pe gemuleţul vagonului. Desigur că n-au putut înlătura mirosul, iar ca aspect exterior, aveau murdăria afişată pe peretele vagonului, care se scurgea de fiecare dată, de sub ferestruică până jos, iar casca atârna în afară, aerisindu-se. Desigur că pentru sovietici spectacolul nu era o raritate.
Mai erau însă de rezolvat şi alte probleme de organizare a vieţii a 44 de oameni, obligaţi să trăiască timp de trei săptămâni într-un spaţiu atât de redus. Ne-am aşezat pe lângă pereţii vagonului şezând turceşte, iar noi, marinarii, şezând pe geamantan, ceea ce prezenta un mare avantaj, dar să stai turceşte în şedere timp de trei săptămâni era cu neputinţă, un fel de figură de yoga prelungită, pe care n-ar fi putut-o înfăptui nici cel mai încercat yoghin. Aveam apoi de petrecut 20 de nopţi şi nu le puteam dormi în aceste poziţii înţepenitoare. Vagonul, mic ca suprafaţă pentru cei 44 de ocupanţi, nu permitea întinderea pe podea pentru relaxare şi somn decât la opt persoane odată; astfel am organizat o rotaţie la odihnă de câte două ore stând întins. Cel aflat în această fericită poziţie adormea imediat, indiferent dacă era zi sau noapte, realizând în acest fel patru ore de odihnă în 24 de ore, ţinând seama şi de existenţa unor „timpi morţi” ocupaţi de primirea şi consumarea raţiilor de hrană, care erau destul de sumare, ca şi pentru rânduirea la W.C.
Majoritatea marinarilor aveau câte un geamantan în care se înghesuiseră în grabă obiecte personale, sub ochiul santinelelor. Camarazii din armata de uscat, luaţi prizonieri în condiţiile retragerii de pe front, nu aveau decât un sac de merinde cu gamela şi bidonul de apă, eventual şi o foaie de cort. Aspirantul Mircea Roşianu, făcut prizonier la Chilia Veche, parcursese toată Basarabia şi restul drumului peste Nistru până la Odessa pe jos şi nu avea niciun bagaj. Întâmplarea a făcut să aibă o dizenterie, de care a scăpat în vagon după câteva zile de pâine uscată pe care ne-o dădeau sovieticii.
