La 29 august 1944, s-a transmis o radiogramă contraamiralului Stoianovici prin care contraamiralul Gorşkov admitea ca forţele fluviale române să-şi continue acţiunea împotriva celor germane, cu condiţia de a raporta zilnic rezultatele obţinute şi de a nu întreprinde nicio acţiune împotriva forţelor terestre sovietice, navale sau aeriene; se mai cerea ca cel mai târziu până la 1 septembrie forţele fluviale române să se prezinte la Ismail. La plecarea aspirantului Constantin Diaconescu cu remorcherele dragoare maritime la Tulcea, în ziua de 29 august, i s-a spus de către locotenentul Chiriţă să comunice comandamentului de la Hârşova că sovieticii îi vor face prizonieri şi restul flotei să nu mai vină la Ismail.
La 30 august 1944, s-a primit la monitor o radiogramă din partea contraamiralului Măcelariu prin care acesta ruga să fie retransmisă radiograma Blinov aflat la Sulina. Din conţinutul radiogramei rezulta că amiralul Măcelariu nu poate deplasa navele din portul Constanţa, acestea fiind indisponibile în port. În acelaşi timp el asigura că a trimis două vedete rapide cu mesaje din partea sa către amiralul Oktyabrski. Locotenentul Chiriţă s-a deplasat la Ismail cu o vedetă sovietică pentru a transmite conţinutul radiogramei contraamiralului Gorşkov. La înapoiere s-a întâlnit cu contraamiralul Stoianovici care, la bordul unui remorcher cu care tocmai sosise la Ismail, i-a spus ca nu cumva să predea monitorul înainte de a încheia un proces-verbal de predare şi primire. În după-amiaza aceleiaşi zile, s-au strâns aparatele de radio şi s-au închis în staţia T.F.F., după care aceasta s-a sigilat, din ordinul unui ofiţer sovietic sosit la bord. Locotenentul Chiriţă a dat apoi ordinul să ardă cifrul şi documentele secrete din casa bordului.
La 31 august 1944, echipajele vedetelor blindate sovietice au vizitat monitorul, probabil pentru a cunoaşte mai bine nava şi a-i ajuta în acţiunea ce avea să se desfăşoare a doua zi.
La 1 septembrie 1944, ora 4 dimineaţa, monitorul a fost luat cu asalt de către echipajele vedetelor blindate sovietice. Ofiţerii şi echipajul monitorului au fost făcuţi prizonieri fără a fi se opune rezistenţă, lucru de altfel imposibil în situaţia în care toţi erau luaţi prin surprindere, din somn. Sovieticii aveau nevoie de câţiva oameni de specialitate pentru a-i putea instrui pe marinarii lor în mânuirea tehnicii de luptă şi a aparatului motor al navelor. Locotenentului Chiriţă i s-a propus să rămână la navă însă el a refuzat. La bord a rămas şeful mecanic al navei, căpitanul Cristescu, împreună cu patru mecanici şi patru tunari de la tunurile de 120 mm, care nu s-au oferit voluntar ci au fost numiţi de către comandant.
În momentul acela, locotenentul Chiriţă credea că echipajul şi ofiţerii vor fi trimişi în ţară, la Tulcea, dar destinaţia era alta şi anume lagărul de prizonieri de la Odessa. În apropiere erau pregătite două autocamioane cu care s-a efectuat transportul.
Reamintesc cu acest prilej un fragment din „Declaraţia Comisariatului Afacerilor Străine” făcută la 24 august 1944, ora 2 dimineaţa, la postul de radio Moscova: „Comandamentul Suprem Sovietic declară că dacă trupele române vor înceta operaţiunile militare împotriva Armatei Roşii şi dacă se obligă să ducă războiul de eliberare mână în mână cu Armata Roşie împotriva germanilor sau împotriva ungurilor pentru eliberarea Transilvaniei, atunci Armata Roşie nu le va dezarma, le va îngădui să păstreze armamentul, şi le va ajuta prin toate mijloacele să ducă la bun sfârşit această înaltă misiune”. Este exact ceea ce marinarii români au făcut, iar marinarii sovietici n-au mai făcut, după şapte zile de la această declaraţie solemnă.
Exact după 36 de ore de la dezarmarea prin înşelare a acestui prim grup de nave române, a avut loc acelaşi gest, cu grupul al doilea din care făceam şi eu parte, despre care am relatat anterior.
Am arătat de asemenea că Sulina fusese supusă unor bombardamente aeriene încă înainte de 23 august, dar declararea armistiţiului nu i-a împiedicat pe sovietici s-o facă şi după această dată. Am aflat, datorită bunăvoinţei lt. comandorului (r) Pătru Nicolaescu, despre un ultim bombardament asupra Sulinei, ce a avut loc în dimineaţa de 24 august 1944, vizând în special bateriile de coastă. Redau în continuare câte ceva din amintirile încredinţate mie:
„A doua zi (24 august), într-o atmosferă de bucurie că războiul s-a terminat, am fost surprinşi când o escadrilă de avioane sovietice a apărut deasupra oraşului şi portului, bombardând de la mică înălţime şi în special bateriile. Am reuşit să scăpăm nevătămaţi sărind dintr-o groapă în alta, folosind pe cele în care căzuseră mai înainte bombele.
Consternaţi, nu puteam înţelege comportamentul sovieticilor, cu atât mai mult cu cât deasupra Sulinei erau multe cearceafuri şi drapele albe, prin care se marca încetarea oricărei acţiuni de război. Unităţile române nu au tras niciun foc de armă, deşi avioanele sovietice lansau bombele de la mică înălţime.
Întrebându-l pe comandantul sovietic, în ziua de 25 august, de ce am fost bombardaţi, acesta a răspuns cinic că au dorit să verifice modul de respectare a armistiţiului.
Tot la 25 august au apărut primele unităţi terestre sovietice, al căror comandant a dat ordin ca militarii aflaţi în Sulina să fie adunaţi pe terenul fostei Comisii Europene a Dunării. S-au instalat soldaţi sovietici înarmaţi la podul pe sub care se scurge apa din Balta împuţită. În acest mod, toţi militarii din Sulina se găseau ca şi în situaţia de prizonieri”.
Locotenent comandorul Pătru Nicolaescu a hotărât să plece pe ascuns la bateria de la Sfântul Gheorghe, comandată de locotenentul de artilerie marină Tiberiu Pintea. A străbătut pe jos distanţa destul de lungă şi cu multă precauţie. Ajuns acolo, a ordonat adunarea militarilor cu armamentul portabil şi lucrurile strict necesare şi ambarcarea lor în cele cinci lotci ale bateriei. Cu acestea au intrat pe canalul Dranov şi din acesta în lacul Razelm, ajungând până la localitatea Murighiol. De aici, cu cinci căruţe rechiziţionate cu ajutorul şefului de jandarmi, au ajuns la Babadag, de unde au luat primul tren spre Constanţa. O scurtă epopee încheiată cu bine datorită spiritului de iniţiativă, curajului şi priceperii unui comandant, folosite pentru a se salva pe sine şi subalterni, într-o situaţie neprevăzută.
Militarii unităţilor de la Sulina, cea mai mare fiind Batalionul de Infanterie Marină comandat de maiorul Titi Ieni, au fost dezarmaţi şi trimişi pe jos, la Tulcea.
În comportamentul lor brutal, sovieticii au invocat mereu necunoaşterea dintr-un document oficial al armistiţiului şi cu această scuză au profitat de avantajele rezultate din încetarea unilaterală a luptelor, folosind unităţile noastre în sprijinul acţiunilor armatei sovietice în înaintare, iar în paralel i-au făcut prizonieri şi pe oamenii de care se folosiseră în prealabil, trimiţându-i în lagăre şi folosindu-i la muncă forţată.
La 29 august 1944, a plecat la Moscova o delegaţie guvernamentală pentru semnarea armistiţiului, formată din Lucreţiu Pătrăşcanu, generalul Dumitru Dămăceanu, Ghiţă Pop, Ion Cristu şi colonelul Ion Focşeneanu. Lor li s-a adăugat Barbu Ştirbei şi Constantin Vişoianu care veneau de la Cairo, via Teheran. De la colonelul Focşeneanu, cu care am fost în relaţii de prietenie până la moartea sa, în 11 februarie 1986, am aflat despre modul neprietenos şi bănuitor de comportare a sovieticilor, care i-au ţinut izolaţi şi timoraţi într-un hotel timp de mai multe zile, până să fie chemaţi la aşa-zisele discuţii care au avut mai mult caracter de impunere a semnării a ceea ce au vrut sovieticii. Semnarea a avut loc la 12 septembrie 1944. Chiar şi după această dată sovieticii au mai capturat de la Dunăre monitorul „Bucovina” şi câteva remorchere.
Este oarecum curios cum, întors în ţară după cele 1.340 de zile de prizonierat, n-am simţit imboldul de a aşterne pe hârtie amintirile proaspăt înregistrate în minte, deşi îmi propusesem acolo, departe de ţară, să fac cunoscute toate cele petrecute cu Marina noastră, cu mine şi cu alţii, cât mai amănunţit cu putinţă. Pe măsură ce timpul trecea, îmi încolţea şi creştea în minte ideea unei cărţi, mărturisire în faţa oamenilor pentru a-mi uşura conştiinţa. Au fost însă ani grei pentru ţară şi mai ales pentru mine. Rămas şomer în anul 1948, la două luni după înapoierea din captivitate, având răspunderea unei familii compuse din soţie şi o fetiţă, pe care am cunoscut-o abia la întoarcere, când ea avea trei ani, opt luni şi zece zile, era primordial să muncesc, problema scrisului situându-se pe un plan cu totul secundar. Reintegrarea în armată mi-a asigurat revenirea la normal pentru o perioadă de zece ani, după care a urmat un alt şoc, trecerea din nou în rezervă, dar în nişte condiţii mai acceptabile, întrucât obţinusem şi dreptul la o pensie mai redusă şi dreptul de ocupare a unui serviciu în viaţa civilă.
Integrat în această viaţă şi în cozile la alimente, crescânde pe măsura înaintării în „anii lumină ai epocii de aur”, mă aflam într-o duminică dimineaţa încadrat într-un rând şi aşteptând sosirea câtorva lăzi cu portocale, în spatele cofetăriei „Scala”. Era pe timpul când se mai „dădeau” portocale, uneori, şi populaţiei. Lumea discuta vrute şi nevrute şi aşa s-a făcut că, din vorbă, în vorbă m-am trezit vorbind, nu fără vreo legătură bineînţeles, despre prietenii noştri de la răsărit care ne aduseseră în „bunăstarea” de atunci şi despre modul în care procedasem chiar de la primul contact cu noi şi până la urmă am povestit şi întâmplarea din 24 august dimineaţa, cu scufundarea a două monitoare şi a două vedete fluviale, profitând de declararea unilaterală a armistiţiului. Am fost ascultat, desigur, cu mult interes. Sosiseră între timp şi portocalele şi cu „trofeul” în sacoşă, am părăsit rândul destul de consistent încă în urma mea. O tânără care mă ascultase tot timpul m-a salutat şi mi-a spus: „Să scrieţi asta, vă aşteptăm în librării”.
A trecut mult timp de atunci şi mai mult încă de la evenimentele înregistrate atât de viu pe pelicula memoriei, încât le pot aşterne pe hârtie cu suficientă exactitate, iar dorinţa de a le da la iveală a crescut proporţional cu trecerea timpului. Unele încercări le-am făcut de foarte mult timp, mai întâi în manuscris, apoi multiplicat la maşina de scris, difuzând materialul în cerc restrâns. Primul „beneficiar” al însemnărilor mele a fost colonelul Focşeneanu, care le-a folosit în scrierile sale despre evenimentele din 1944, la care a fost participant direct şi activ. Ulterior am îmbunătăţit prima „mână” şi am dat materialul căpitanului (r) Nicolae Koslinski şi comandorului Mihai Chiriţă.
Contribuţia mea este mică în forma de redactare de atunci, dar sper să devină mai importantă, completată cu alte mărturii şi sper, inedită prin cea de-a doua parte – prizonieratul. Mă folosesc în continuarea evenimentelor de la Dunăre de materialul documentar dat de lt. comandor (r) Niculae Koslinski, diplomat, universitar în istorie, care lucrează la o istorie a Marinei Române în al doilea război mondial. Voi menţiona şi din evenimentele petrecute după 23 august la mare.
Înainte de a trece mai departe, mă opresc asupra a două întrebări care-mi vin în minte. Prima se referă la primele 21 de salve de tun trase la Moscova în cinstea „eliberării” oraşului Constanţa. O fi auzit oare vreun constănţean că s-a tras măcar un foc de armă pentru eliberarea oraşului, în afară de rafalele de „balalaică” trase de soldaţi beţi, pe stradă?
A doua întrebare se referă la monumentul de pe malul mării la Constanţa, situat între Cazinou şi statuia nemuritorului poet Mihai Eminescu, închinat eroilor sovietici căzuţi pentru eliberarea Constanţei. Ce lupte au avut loc la Constanţa? Germanii au plecat în linişte din Constanţa înainte de a veni „eliberatorii”, iar românii i-au primit ca pe nişte aliaţi, oferindu-le cazărmi, localuri, locuinţe şi hrană.
Mă întorc puţin în timp, cu evenimentele de la Dunăre. La ordinul comandamentului sovietic, pontoanele de debarcare 404 şi 405, sub comanda locotenentului Bănceanu au executat timp de 48 de ore transporturi de trupe şi materiale sovietice peste Dunăre la Isaccea, aproximate la două divizii. Aspirantul Doru Ionescu a executat şi el transporturi cu remorcherul „Mureş”, având un ofiţer sovietic cu supraveghere la bord. A plecat apoi la Brăila pentru refacerea plinului de combustibil. Revenind la 1 septembrie la Ismail, a fost făcut prizonier, urmând soarta ofiţerilor de la monitorul „Brătianu”.
Sovieticii au avut comportări ciudate în continuare. După capturarea brutală a monitoarelor „Ardeal” şi „Lahovary” şi a Vedetelor fluviale nr. 1 şi nr. 4, echipajele şi personalul acestora au fost trimise în prizonierat, iar o parte din ofiţeri au fost reţinuţi într-o casă din Ismail şi anume: contraamiral Alexandru Stoianovici – comandantul Diviziei de Dunăre – căpitan comandor Victor Voinescu – care îndeplinea funcţia de şef de stat-major – F.N.Fl. căpitanii Grigore Gomoescu şi Paul Diaconescu, comandanţi ai monitoarelor capturate la 2 septembrie la Ismail. Ei au fost trimişi în ţară după câteva zile, spre deosebire de restul personalului navelor, care avea să se înapoieze din captivitate în luna mai 1948.
La data de 5 septembrie a fost debarcat de pe remorcherul „Gherdap” comandantul acestuia, aspirantul Vasile Ioan, împreună cu echipajul militar al remorcherului, care făcea parte din flota de dragaj. Doi marinari, Ion Boboc şi Alexandru Lupu, care au vrut să plece de la bord după alimente, au fost împuşcaţi.
Tot la această dată sovieticii au luat monitorul „Basarabia” şi remorcherul „Basarab”, trimiţând personalul şi echipajele în prizonierat. Comandantul grupului 3 de monitoare (Basarabia şi Bucovina) lt. comandor Eustaţiu Nicolau a fost reţinut la Ismail împreună cu ceilalţi comandanţi până în noaptea de 7–8 septembrie 1944, când toţi au fost trimişi la Tulcea şi lăsaţi liberi să se întoarcă la Bucureşti.
Există şi alte exemple încă despre uşurinţa şi lipsa de scrupule cu care au procedat sovieticii dispunând de viaţa şi libertatea marinarilor români, care au fost leali şi s-au alăturat lor cu toate efectivele şi navele. Astfel, unităţile Flotilei de Dragaj Fluvial de sub comanda căpitanului Constantin Uceanu au fost luate ultimele, la data de 10 septembrie, deşi au dat la data de 4 septembrie, la cererea căpitanului de rangul III Salinov, la Brăila, declaraţii scrise că vor lupta împotriva germanilor, iar la 9 septembrie primiseră dispoziţie să se pregătească pentru efectuarea dragajului în amonte. Personalul navelor şi echipajele au fost lăsaţi liberi la Tulcea, cu excepţia celor originari din Basarabia, dar nu înainte de a-i folosi pe toţi la descărcarea unui şlep cu circa 40 vagoane de muniţii. Aspirantul Kirculescu Sorin a fost reţinut încă două zile, fiind cunoscător al limbii ruse.
O ultimă navă a Diviziei de Dunăre a fost luată în stăpânire de sovietici la 14 septembrie 1944, cu toate că armistiţiul fusese semnat la Moscova cu două zile mai înainte; sovieticii procedau deci în continuare după bunul lor plac. A fost vorba de monitorul „Bucovina”, care fiind în drum spre Ismail, se pusese pe uscat la km 399, în seara zilei de 1 septembrie. Încercările repetate de ranfluare cu remorchere şi drage, timp de două săptămâni, nu reuşiseră să-l scoată de pe nisip, din cauza scăderii continue a nivelului apelor. Comandantul navei, comandantul Dumitru Comănescu, plecase la Bucureşti pentru a solicita mijloace mai puternice, la data de 13 septembrie. A doua zi, sovieticii au luat nava, dar au lăsat liber echipajul.
Submarinul „Delfinul” aparţinea Diviziei de Mare, dar se afla în 1944 în reparaţii capitale la Galaţi. Fusese însă mutat în timp în amonte, până la Islaz, pentru a fi ferit de bombardamente. A fost luat şi el, tot după semnarea armistiţiului, la data de 19 septembrie.
După data de 10 septembrie 1944, au mai rămas echipaje româneşti numai pe remorcherul D3 (Machis) cu aspirantul Constantin Diaconescu, remorcherul „Amurg” cu aspirantul Vasile Marinescu şi remorcherele „Basarab” şi „Gherdap”, fără ofiţeri la bord. Echipajul remorcherului D3, care făcea transporturi la Odessa, a fost debarcat la Sulina la data de 3 octombrie 1944. Echipajul remorcherului „Amurg” a fost debarcat iniţial la 9 septembrie 1944 la Giurgiu, apoi reambarcat a doua zi, şi nava a continuat să facă remorcaje sub pavilion românesc până la 19 septembrie. A intrat apoi într-un grup de dragaj constituit de sovietici la Giurgiu, împreună cu cinci unităţi sovietice cu „Gherdap” şi „Basarab” şi două remorchere bulgăreşti. Gruparea avea să execute ulterior dragaj magnetic până la Belgrad, remorcherul „Gherdap” scufundându-se prin explozia unei mine la 11 octombrie 1944, în zona portului Orşova, iar „Amurgul” la 19 octombrie în zona Semendria. De pe „Amurgul” au fost numai trei supravieţuitori, printre care şi aspirantul Vasile Marinescu.
Echipajul navei tip debarcare PTA 404, care transportase primele unităţi sovietice peste Dunăre la 28–30 august 1944 şi care, având un ofiţer sovietic la bord a ajuns până la Cernavodă, a părăsit din proprie iniţiativă nava, la data de 6 spre 7 septembrie, spre a preîntâmpina trimiterea în prizonierat. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi pe torpilorul „Sborul” care urmase monitoarele împotriva convoaielor germane pe braţul Borcea al Dunării, dar neavând pilot de Dunăre la bord, s-a pus ulterior de uscat. În prealabil fusese chemat la Ismail de către două vedete blindate sovietice.
Dintr-o sinteză a evenimentelor petrecute la Mare a căpitanului Koslinski, redând filmul povestit al faptelor dramatice trăite de cealaltă mare unitate a Marinei Române, Divizia de Mare, cu permisiunea acestuia, voi menţiona pe scurt în continuare cele mai importante evenimente.
Primele unităţi navale ale Flotei Roşii au intrat în portul Sulina la 27 august 1944, după ce oraşul fusese ocupat de trupele de uscat sovietice, primite de unităţile române cu bunăvoinţă. Intrarea în port s-a făcut cu vedete torpiloare şi motocanoniere, care aveau pescaj redus, putând trece peste barajele de mine existente în faţa Sulinei.
În ziua de 28 august 1944, amiralul sovietic Oktyabrski a fost informat de aducerea navelor fluviale române de la Tulcea la Ismail şi de declaraţiile date de comandanţii români că luptă în continuare împotriva Germaniei. Trupele sovietice treceau Dunărea pe la Isaccea şi urmau să ajungă a doua zi la Constanţa. A mai fost informat că flota maritimă română se afla în portul Constanţa şi că forţele navale germane au părăsit portul la amiază, în ziua de 25 august, îndreptându-se spre Vama.
Obiectivul operativ al Flotei Mării Negre sovietice era ca şi acela al forţelor fluviale, de sprijin al flancului armatei de uscat şi în acest scop era necesar ca navele să ajungă la Constanţa cel mai târziu la 30 august. Amiralul Oktyabrski şi-a făcut cunoscute intenţiile în dimineaţa de 29 august. O vedetă torpiloare sovietică a debarcat la Capul Midia un ofiţer român plecat la Sulina, prin care s-a transmis la Constanţa către ora 7, Comandantului Flotei Navale Maritime, contraamiralul Horia Măcelariu, o dispoziţie ultimativă prin care se cerea ca până în după amiaza zilei respective să fie trimise la Sulina toate navele.
Contraamiralul Măcelariu s-a consultat prin telefon cu generalul Eftimiu, sosit la Tulcea în calitate de Ministru al Comunicaţiilor şi apoi a întocmit un răspuns scris în care a specificat că majoritatea navelor nu sunt în stare de marş din cauza avariilor suferite în bombardamentele aeriene şi că navele române vor colabora cu cele sovietice, sub comandament român. Răspunsul a fost trimis la Sulina printr-un căpitan delegat al Marelui stat-major cu Vedeta torpiloare nr. 7 comandată de locotenentul Mircea Papassoglu şi Vedeta torpiloare nr. 4 comandată de locotenentul Emil Apostolescu, plecând din Constanţa în jurul orei 10 dimineaţa. Concomitent, contraamiralul Măcelariu a luat legătură cu staţia T.F.F. a monitorului „Brătianu” care nu fusese încă sigilată de sovietici, prin care s-a transmis contraamiralului Gorşkov rugămintea de a informa asupra răspunsului pe amiralul Oktyabrski, cu precizarea că textul scris a fost trimis cu două vedete torpiloare.
Ulterior, după raportarea la Statul-Major la Marinei şi primirea avizului verbal ca navele să plece totuşi la Sulina, contraamiralul Măcelariu a întocmit o notă către amiralul sovietic şi a dat ordin să înceapă deplasarea spre Sulina.
Primul răspuns primit de la Sulina a fost negativ, dar la interval de zece minute a sosit un al doilea răspuns, prin care se spunea că toate navele să aştepte la Constanţa sosirea flotei sovietice. Ca urmare, navele române ieşite deja din port au fost rechemate, inclusiv vânătoarele de submarine care se apropiau de Gura Portiţei.
Deoarece vedetele torpiloare româneşti nu ajunseseră încă la Sulina din cauza stării mării nefavorabile, de la Sulina au plecat către Constanţa contraamiralul Azarov şi căpitanii de rangul II Derevenko şi Kovel şi un grup de şase motocanoniere. La nord de Sfântul Gheorghe, în dreptul punctului Câşla Vădanei, au apărut vedetele torpiloare române purtând pavilion alb de parlamentar, cu tunurile antiaeriene ţinute cu ţevile în sus şi tuburile lanstorpile închise. Navele sovietice erau însă pregătite pentru luptă.
Îmi amintesc de o situaţie similară pe care am trăit-o în luna octombrie 1940 când, după ocuparea Basarabiei din luna iunie a acelui an, sovieticii au debarcat într-o noapte trupe pe Ostrovul Tătara, care aparţinea României. Nava pe care eram ambarcat atunci, monitorul „Catargiu”, a fost trimis de la Sulina la Chilia Veche, trecând demonstrativ prin faţa ostrovului în cauză. Sovieticii, informaţi de apropierea monitorului român, au ieşit în întâmpinare cu monitorul sovietic „Udarnâi”. Când navele s-au petrecut, monitorul „Catargiu” avea personalul de serviciu la front pe punte, pentru salutul obişnuit între nave de război, cu tunurile în ax, dar cu oamenii în turele gata de acţiune la nevoie, în timp ce monitorul sovietic avea tunul de 150 mm din turela prova ochit pe noi şi fără echipaj la front pentru salut. N-au fost însă incidente. Am stat în zonă pe braţul Tătaru într-o poziţie de tragere, pentru orice eventualitate, câteva zile, până ce conflictul a fost rezolvat pe cale diplomatică.
