Istoria va condamna acţiunile comandamentului sovietic, care pentru asemenea fapte a ordonat salve de artilerie pentru eliberarea unor oraşe din România ca Tulcea şi Constanţa şi a ridicat monumente în memoria sovieticilor, care ar fi căzut pentru „eliberarea” acestor oraşe.

Suntem vecini cu ţările care ne înconjoară şi trebuie să întreţinem relaţiilor de bună vecinătate; dar să nu ne pierdem simţul autoapărării, instinctul de conservare ca neam, ca insulă latină într-o mare slavă şi aflată lângă cei care au năvălit în secolul 9 şi vor să apară drept primii locuitori care au descălecat pe pământul Transilvaniei.

Revenind la navele noastre maritime trebuie adăugat că pe distrugătorul „Regina Maria” au avut loc două incidente, atunci când căpitanul Nicolae Tudor, ieşind pe punte în calitate de ofiţer de gardă pe unitate, a fost rănit cu baioneta de către unul din soldaţii sovietici, iar comandorul Dumbravă, cel mai vechi ofiţer din flotă de la plecarea contraamiralului Măcelariu, s-a sinucis în cabina sa.

Dintre ofiţerii duşi la Gara Maritimă, s-a permis ca un ofiţer la fiecare navă să meargă la bord şi să ia bagajele personale ale ofiţerilor, care erau apoi trimişi acasă. Ofiţerii care aveau armele personale la locuinţele din oraş urmau să le aducă şi să le predea la Gara Maritimă.

Flota şi portul au trecut sub comandamentul militar sovietic, accesul în port al ofiţerilor şi marinarilor români nemaifiind permis decât cu autorizaţie de la autorităţile sovietice. Acest „obicei” a fost perpetuat şi sub Republica Populară Română şi l-am simţit şi eu după înapoierea din captivitate, când, pentru accesul în port a trebuit să cer permisul de la un ofiţer român devenit comandant al Căpităniei Portului. Acesta nu mi l-a acordat pentru că în 1948 nu mai eram ofiţer activ ci în rezervă.

Comandamentul Apărării Litoralului Maritim nu a fost însă desfiinţat şi militarii nu au fost dezarmaţi, pentru că era necesar din punct de vedere logistic unităţilor sovietice din Constanţa.

După ce ofiţerii au plecat de la navele româneşti, echipajele au fost întrebate dacă vor continua lupta alături de sovietici. Maiştrii militari erau aproape toţi cu locuinţele în Constanţa şi s-au dus la casele lor. Majoritatea marinarilor era alcătuită din contingente mai vechi care aşteptau desconcentrarea, aşa că au considerat războiul terminat şi au plecat cu trenul spre Cernavodă-Feteşti. În cele din urmă au fost reţinuţi câţiva mecanici şi motorişti, pentru explicarea funcţionării maşinilor şi agregatelor de la bord.

Căpitanul Mircea Papassoglu, ofiţerul secund al escadrilei de vedete torpiloare, întorcându-se la Salvamar pentru a lua lucrurile personale ale ofiţerilor, şi-a adunat echipajul pe puntea Vedetei torpiloare nr. 7 şi a coborât flamura de comandant de navă, în văzul marinarilor sovietici.

Vedeta torpiloare nr. 4, ajunsă în seara de 30 august la Sulina, a rămas cu echipaj românesc până la 5 septembrie. Între timp, ofiţerii sovietici aduseseră la escadrilă o scrisoare din partea comandantului vedetei, locotenentul Emil Apostolescu. Acestuia i s-a permis la data de 10 septembrie, când a revenit la Salvamar, să-şi ia tot ce a crezut de cuviinţă, astfel că a putut lua şi memoriile ofiţerilor din casa de fier şi le-a dus la Comandamentul Marinei.

Aproape toţi ofiţerii care au fost debarcaţi şi nu locuiau în Constanţa au plecat cu trenul de ora 16 spre Bucureşti, prezentându-se la Subsecretariatul de Stat al Marinei, în ziua de 6 septembrie 1944.

Cu aceste evenimente petrecute la Constanţa, după navele Forţelor Fluviale, au luat calea înfrângerii fără lupte şi navele Forţelor Maritime.

Declararea armistiţiului în mod unilateral de către Regele Mihai a creat un avantaj serios sovieticilor, în primul rând trecând peste teritoriul României aproape fără lupte şi pierderi, contribuind la scurtarea duratei războiului şi înfrângerea Germaniei.

În eseul său, căpitanul Koslinski a făcut câteva constatări şi a tras nişte concluzii, referindu-se la evenimentelor din august-septembrie 1944, pe care le prezint în continuare, şi cu care închei relatarea mea, urmând să reiau firul lor din momentul din care nu mai eram un om liber, ci prizonier.

„Intervalul de timp dintre 27 august şi 10 septembrie 1944 a constituit una dintre cele mai triste perioade din istoria marinei române. Bucuria de la început, marcând ieşirea din războiul antisovietic, s-a sfârşit cu durerea de a ni se lua flota şi internarea în lagăre a unui mare număr de marinari.

Drama marinei noastre şi-a avut temeiul în proclamaţia de la 23 august, care a constituit de fapt un act unilateral de încetare a focului, a ostilităţilor. Juridic, starea de război continua să existe până la semnarea armistiţiului la Moscova.

Armata de uscat din Moldova, odată desprinsă de nemţi, se putea îndrepta spre Ardeal sau spre Oltenia, în aşteptarea armistiţiului oficial, dar marina nu avea unde să se ducă, teatrul ei de acţiune fiind Marea Neagră şi Dunărea. Acolo ea a aşteptat forţele navale sovietice pentru a începe o cooperare operaţională în cadrul alianţei noi cu Naţiunile Unite.

Atât flota sovietică de Dunăre cât şi flota Mării Negre nu aveau dispoziţii de cooperare cu navele române. Misiunea lor era sprijinirea armatei de uscat, restabilirea frontierei din 1940 pe Dunăre şi capturarea forţelor navale germane din Marea Neagră. În toate aceste acţiuni, forţele navale sovietice urmau să primească sprijin aerian. Cooperarea cu navele române, care nu a fost refuzată iniţial, s-a făcut după nevoi, de la caz la caz şi anume: transport de trupe sovietice peste Dunăre cu secţia de pontoane de debarcare şi remorcherul «Mureşul», pilotare de nave militare dinspre Sulina la Constanţa, ascultare submarină în faţa Constanţei, dragaj magnetic.

Este de remarcat însă că forţele navale sovietice de Dunăre cât şi cele de la Marea Neagră nu au avut ciocniri cu forţele navale germane care se retrăgeau. Urmărirea germanilor pe Dunăre s-a făcut de către români până la 1 septembrie, când monitoarele ajunse până la Zimnicea au fost chemate de către sovietici, iniţial la Reni şi apoi la Ismail. Se capturaseră până atunci 14 remorchere, două şalupe şi 60 de şlepuri încărcate, până la Cernavodă şi apoi, mai în amonte, şantierul naval mobil german cu două şlepuri, două remorchere, două şalupe şi o navă.

Ultima grupare germană s-a autoscufundat la 4 septembrie la Ostrovul Mare, la km 860. Tot aşa s-au sabordat forţele navale maritime, retrase de la Sulina şi de la Constanţa până la Varna (29 şi 30 august), urmate după 10 zile şi de cele trei submarine restante la 9 septembrie.

Atitudinea schimbătoare a comandamentelor navale sovietice faţă de români naşte o întrebare firească şi anume dacă a existat un ordin iniţial de luare în posesie, de capturare a navelor române sau, un astfel de ordin, cu caracter în mare parte politic, a fost dat ulterior? Amiralii Oktyabrski, Basisti, Azarov şi Gorşkov erau şefi de valoare, a căror capacitate fusese dovedită în război. Relaţiile cu marinarii români trebuiau să fie înainte de toate relaţii profesionale militare, care dacă se dovedeau corecte nu puteau fi decât continuate.”

Ar mai fi de avut în vedere că marina română pricinuise pierderi marinei sovietice, în cadrul operaţiunilor din Marea Neagră şi anume: scufundarea marelui distrugător „Moscova”, concurând la acesta barajul de mine, artileria de coastă şi artileria distrugătoarelor, apoi 5–10 submarine din care 4–5 grenadate la atacarea convoaielor noastre şi 4–5 lovite de minele din barajele defensive de litoral, precum şi o navă de transport scufundată de către submarinul „Delfinul”, comandat de căpitanul Costăchescu. Criteriul compensării pierderilor existente a fost aplicat şi în cadrul tratativelor Aliaţilor cu Italia, dar această compensare avea să se definitiveze abia la tratatul de pace, sovieticii primind o cotă care compensa pierderile lor suferite în Marea Neagră şi Marea Baltică, deoarece marinele Statelor Unite şi Marii Britanii aveau nave în supranumerar.

„Criteriul politic al capturării navelor române apare în faptul că toate unităţile de pe Dunăre, indiferent dacă se aflau sau nu în acţiuni de urmărire a nemţilor, au fost chemate la Ismail, în ape sovietice, unde luarea lor în posesie s-a făcut până la 11 septembrie, adică atâta timp cât juridic exista încă stare de război între România şi U.R.S.S. Faptul că monitoarele erau angajate în urmărirea germanilor nu prezenta importanţă imediată. Forţele armate sovietice nimiceau şi capturau metodic, bătălie după bătălie, forţele germane, iar cele de pe Dunăre, chiar dacă nu ar fi putut fi lichidate de către români, ar fi fost desigur lichidate în operaţiile ofensive ulterioare ale armatei, aviaţiei şi Flotei Roşii.”

Realitatea este însă că datorită ieşirii României din război şi a declarării războiului împotriva Germaniei, forţele germane s-au retras, iar pe Dunăre sovieticii n-au întâmpinat rezistenţă.

„Marina a fost sacrificată, nu cu intenţie, desigur, ci ca o consecinţă a încetării unilaterale a ostilităţilor faţă de U.R.S.S.” Guvernul român şi înaltul Comandament Militar, în dorinţa de a arăta loialitate faţă de noul aliat, nu au opus rezistenţă la manifestările diferite de comportare a acestora.

Îmi amintesc de momentul intrării în lagărul de la Odessa, în ziua de 3 septembrie 1944, când un civil care ne făcea controlul la poartă, un om mai în vârstă, ne-a întrebat dacă am învăţat latina în şcoală. La răspunsul nostru afirmativ, s-a uitat compătimitor şi ne-a spus: „Vae victis” – vai vouă, învinşilor.

Aici s-a terminat viaţa de om liber şi a urmat captivitatea.

PARTEA a II-a

PRIZONIER ÎN UNIUNEA SOVIETICĂ

1. Începutul calvarului. Primul lagăr din portul Odessa

Din partea I a relatărilor mele s-a putut vedea modul în care sovieticii au făcut prizonieri, după declararea armistiţiului de către partea română şi începutul unei colaborări între marinarii sovietici şi marinarii români. Această colaborare a fost acceptată până la 5 septembrie şi izolat şi după această dată, sovieticii însuşindu-şi însă marea majoritate a navelor maritime şi fluviale. Cei care, ca mine, au fost capturaţi prin înşelăciune şi transportaţi la mii de kilometri de ţară, au fost etichetaţi drept „voina plen”, prizonieri de război. Eram prizonier dar nu şi de război, ci am fost răpit de pe teritoriul ţării mele, aflându-mă în momentul capturării la malul drept al braţului Chilia, mal pe care nu l-au considerat niciodată că ar fi fost al lor.

Reiau firul povestirii din momentul în care ne aflam aşezaţi pe iarbă, înconjuraţi de pistolari şi ascultând la vorbele de batjocură şi ameninţare ale maiorului NKVD.

Învecinat cu pajiştea era un lan de porumb înalt ce depăşea statura unui om. Fusese o recoltă bună în acel an, păcat doar că acţiunile de luptă se mutaseră pe teritoriul ţării şi recoltele aveau de suferit. Sovieticii trecuseră probabil la curăţirea terenului în această parte dintre Ismail şi Tulcea, căci din când în când se auzeau rafale de arme automate. Lângă mine, în spate, se afla un marinar de-al meu pe nume Ţone, cu o minte ageră şi un bun executant. În timp ce maiorul vorbea, Ţone îmi vorbea şi el pe furiş, sugerând o evadare prin lanul de porumb. I-am atras atenţia la rafalele care se auzeau nu prea departe şi la pistolarii care ne păzeau şi care ar fi făcut uz de „balalaice” de îndată ce ar fi observat vreo mişcare. Ţone al meu s-a potolit şi a urmat drumul prizonieratului, dar a fost mai norocos decât mine, căci a fost eliberat mult mai înainte şi prin anul 1946 a făcut o vizită părinţilor mei în Cristianul Sibiului.

Aşteptarea noastră a durat până în amurg, când a sosit de la Ismail unul din pontoanele de debarcare comandate de locotenentul Bănceanu şi am fost „poftiţi” să urcăm la bord. Acţiunea s-a terminat la căderea întunericului şi am pornit cu nava spre Ismail. Am acostat la un ponton din port unde eram aşteptaţi de autocamioane de fabricaţie americană. Ofiţerii şi angajaţii civili au fost ambarcaţi în două autocamioane şi transportaţi în oraş la localul fostei Comenduiri a Pieţei Ismail. Acolo, am rămas în aşteptare în maşini, până ce s-au terminat discuţiile referitoare la destinaţia formaţiei şi comandantul transportului. Maiştrii, subofiţerii şi marinarii au fost ambarcaţi în alte maşini şi au pornit spre altă destinaţie, despre care nu am mai putut afla nimic.

Se înnoptase bine, dar era o noapte caldă de început de septembrie, cu cer înstelat, dar fără lună. Camionul era deschis, fără prelată, iar noi eram aşezaţi pe margini şi unii pe jos, condiţii în care aveam să călătorim sute de kilometri. S-a dat în sfârşit semnalul de plecare. Maşina în care eram eu era condusă de un bărbat şi avea în cabină şi pe şeful detaşamentului, un plutonier înarmat cu un pistol legat la centură şi având şi un porthart, petrecut cu o cureluşă pe după umăr. Cea de-a doua maşină avea un şofer o femeie, o rusoaică blondă, mică de statură şi grăsană.

Bineînţeles că n-am ştiut nimic despre destinaţia noastră, dar ne-am dat seama în curând că mergem înspre nord, având steaua polară mereu în faţă. După ieşirea din Ismail am trecut după câtva timp printr-o comună, dar n-am putut observa numele din cauza întunericului şi mai târziu ne vom da seama şi după scris, care nu mai avea caractere latine. În comuna următoare, ajutaţi şi de farurile mici ale maşinii, pentru că se respectau încă regulile de camuflaj, deşi frontul era departe, am reuşit să descifrăm numele care era scris în caractere chirilice. La o bifurcare de şosea am observat o femeie soldat cu fanioane, dirijând circulaţia. În mai puţin de 10 zile de la prezenţa lor în Basarabia totul devenise sovietic, integrat colosului din Răsărit, ca şi când n-ar fi fost niciodată picior de român pe acolo.

Masa de seară am luat-o din mers şi a constat din biscuiţi de război din care primiserăm fiecare câte o cutie, după ce fuseseră aduse de la bordul navelor noastre. Nu-mi mai amintesc să fi oprit undeva pe drum să bem apă sau pentru mici nevoi. Ştiu doar că drumul era obositor şi că aţipeam câteva clipe, când şoseaua era mai bună pe câte o porţiune. Bănuiam că vom fi duşi într-un lagăr şi speram ca el să fie undeva în Basarabia, să nu ne îndepărtăm prea mult de ţară, dar nu a fost să fie aşa. S-a luminat între timp de ziuă şi am văzut pe unde trecem, localităţile erau aproape goale, părând pustii, dar militarii sovietici erau pretutindeni. A apărut după un timp la orizont şi Cetatea Albă, ceea ce ne-a făcut să mai prindem puţin curaj pentru că speram că se va pune capăt călătoriei noastre. Speranţa s-ar fi putut realiza dacă s-ar fi găsit locuri libere în singurul lagăr existent acolo, instalat în localul fostului liceu de fete, după câte am putut afla.

Cele două maşini s-au oprit în faţa porţii lagărului şi plutonierul nostru s-a dus să se intereseze despre posibilitatea primirii noastre acolo. Între timp a venit din lagăr un sublocotenent sovietic şi a întrebat dacă avem şi dorim să-i vindem ceasuri şi verighete sau inele de aur şi alte obiecte personale, spunând că el este cinstit şi ne plăteşte tot ce cumpără, avertizându-ne că în lagăr tot o să ne fie luate şi bineînţeles că fără bani. După o scurtă chibzuială, eu personal m-am gândit că este mai bine să iau ceva bani cu care să-mi satisfac anumite nevoi decât să-mi fie confiscat ceasul. Astfel mi-am vândut ceasul de mână marca „Longines”, primit cadou la înălţarea în gradul de aspirant de marină la 31 martie 1940. Nici nu mi-a trecut prin minte să-mi vând verigheta, cum de altfel niciunul dintre ofiţeri nu a făcut-o nici acum nici mai târziu, când aveau să existe multe solicitări. Printre noi erau unii ofiţeri care cumpăraseră în mod avantajos nişte ceasuri de aur de mare precizie, aduse din Elveţia pentru ofiţerii din întreaga armată. Unul dintre aceştia era şi locotenentul mecanic Ioan Miulescu, dar el nu şi-a vândut ceasul ci l-a ascuns în şapcă, sub căptuşeală, în dreptul emblemei cu coroana şi ancora, specifică uniformei ofiţerilor de marină. A reuşit să-l salveze şi s-a întors cu el acasă în anul 1948.

În legătură cu ceasurile şi valoarea lor în ochii sovieticilor îmi amintesc de o scenă bună de film. Aspirantul Ioan Stanciu a călătorit în autocamionul condus de fata şofer. El avea un mic ceas deşteptător ca o jucărie, care funcţiona normal şi avea şi un sunet plăcut al soneriei. În timpul staţionării în faţa lagărului de la Cetatea Albă, Stanciu a făcut gestul mărinimos de a oferi acest ceas fetei. Acesteia nu-i venea să creadă că i-l dă cadou şi când s-a convins că nu este glumă, a luat o mină fericită şi sărea în sus de bucurie, punându-l când la o ureche când la alta, ca să-l audă cum merge şi iar sărea în sus şi râdea. Se bucura exact cum se bucurau negrii din Africa sau Pieile Roşii din America, la primirea din partea europenilor a diferitelor obiecte de podoabă din sticlă colorată. Ceasurile au fost într-adevăr o problemă la sovietici înaintea contactului masiv cu Europa civilizată, dar până la a avea şi ei câte un ceasornic la mână au folosit în înaintarea spre Apus formula „davai ceas”, ceea ce l-a făcut pe marele nostru actor de comedie Constantin Tănase să spună într-o revistă prin 1944–1945 că „Rău era cu der, die, das, da-i mai rău cu davai ceas” şi cealaltă variantă cu „De la Nistru pân’ la Tisa, davai ceasul davai pi…”, pentru care a avut de suferit, dacă nu cumva din asta i s-a tras şi moartea.

Comerţul cu ceasurile noastre a mers bine în dimineaţa însorită a zilei de 3 septembrie 1944, în piaţa improvizată din faţa liceului de fete din Cetatea Albă, dar n-am avut norocul nostru să rămânem acolo, din lipsă de locuri, ceea ce a constituit o mare nefericire pentru noi, deoarece condiţiile de viaţă de acolo erau mult mai civilizate decât în cătunul de cinci case „Mănăstirea”, situat la circa 70 de kilometri de marele oraş de pe Volga „Nijni Novgorod”, denumit vremelnic „Gorki”.

Plutonierul a spus „davai”, ne-am urcat în maşini, şi am pornit în căutare de un loc potrivit pentru noi. Ne-am dat seama mai târziu că el nu primise un ordin precis asupra locului unde să ne lase, ci să încerce pe unde va găsi loc, pe traseul spre Odessa. Ne-am trezit astfel intrând în incinta cetăţii datând de pe timpul lui Ştefan cel Mare, loc pe care eu îl vizitasem cu mulţi ani înainte, în cadrul unei excursii organizate de liceul militar „Mihai Viteazul” din Tg. Mureş.

Plutonierul s-a oprit, coborând din maşină şi apoi făcând câţiva paşi şi rotindu-şi privirea întrebător de jur-împrejur, s-a oprit pe loc plimbându-şi mâna pe pistolul aflat la centură. Noi îl priveam îngrijoraţi şi în mintea noastră imaginaţia a început să lucreze combinând atmosfera misterioasă din interiorul cetăţii cu camera de tortură în care se vedeau încă urme de sânge uscat pe pereţi, cu masacrul ofiţerilor polonezi din pădurea de la Katyn, cu plimbarea gânditoare a plutonierului ţinând mâna pe pistol, făcând să ne treacă fulgerător prin minte posibilitatea repetării Katynului la scară mai mică. Dar n-am simţit frică ci doar o totală indiferenţă, însoţită de gândul că se va sfârşi repede şi odată cu viaţa va dispărea şi durerea adâncă, revolta şi umilinţa de a nu fi putut face nimic împotriva felului cum am fost înşelaţi.

Exageram, desigur, din cauza stării psihice deprimante şi nu puteam intui gândul plutonierului care ar fi fost bucuros să găsească un loc de adăpost pentru noi şi să considere misiunea împlinită. Cetatea nu putea oferi un adăpost şi siguranţa împotriva evadării, aşa că plutonierul, după un nou „davai”, s-a urcat în maşină şi a pornit la drum spre limanul Nistrului. Peste limba de pământ care închide limanul şi gura limanului se construise o cale ferată peste un pod de vase, dublată cu o fâşie de acces pentru vehicule. Aşa am trecut pentru prima oară pe pământ rusesc, de fapt ucrainean. Masa de prânz, constând din biscuiţi de război şi apă de la liceul din Cetatea Albă, o luasem înainte de a pleca de acolo, aşa că după trecerea limanului nu mai aveam decât să urmăm drumul oarecum paralel cu coasta pentru a ajunge la Odessa.

După circa patru ore de mers a apărut la orizont şi Odessa, sfârşindu-se astfel o călătorie obositoare. Intrând în oraş, plutonierul a oprit şi s-a informat, aflând că ar exista posibilitatea să ne predea la un lagăr de prizonieri aflat în port. N-am avut nici timp, nici dispoziţie pentru a înregistra secvenţe pe parcurs din acest oraş frumos odinioară, arătând însă că suferise de pe urma luptelor duse pentru apărarea lui în 1941 şi recucerirea lui în 1944.

Lagărul era improvizat în nişte magazii cu trei nivele, aflate în incinta portului. Înainte de a intra pe poartă, pe partea stângă era o clădire în care era amenajată o aşa-zisă baie, prin care trebuia să trecem obligatoriu pentru a putea fi primiţi apoi în lagăr. Personalul sanitar care ne-a luat în primire ne-a indicat o cameră mare în care să ne dezbrăcăm şi apoi o a doua în care erau instalate cade de lemn asemănătoare cu albiile noastre de rufe, pe podea, având alături câte o găleată cu apă călduţă, din care luai apa cu o cană mai mare şi, stând cu picioarele în vană, îţi turnai apa pe corp. Am reuşit să înlăturăm cât de cât praful pe care l-am dobândit pe drum, dar numai baie nu se putea considera că am făcut.

Acţiunea „baia” a durat aproximativ o oră şi jumătate, astfel că am ajuns în faţa lagărului pe la ora 17:30 şi am avut surprinderea de a nu a mai putea fi primiţi în interior, deoarece se făcuse apelul de seară la ora 17 şi după acest ritual zilnic nu mai era permisă nicio modificare în efective până a doua zi dimineaţa. Nu mai era nimeni ca să ne păzească, dar nimeni dintre noi nu s-a mai gândit să pornească spre ţară pe jos, pe un drum împănat cu agenţi de circulaţie sovietici, cu o populaţie duşmănoasă, şi pe deasupra fără posibilităţi de hrană.

Cei din paza lagărului aflaţi în interior ne-au sugerat să ne aşezăm cum putem în dreapta porţii lagărului, protejaţi de un deluşor care cobora abrupt spre stradă, aproape ca un perete şi de gardul de zid al lagărului. Peretele de zid al gardului făcea un unghi drept cu deluşorul şi ne-am aşezat în acest spaţiu de sector de cerc, făcând din bagajele noastre un fel de mic parapet circular, urmând să dormim pe pământ cu capul pe o parte din bagaje. Era o primă organizare, care a fost completată ulterior, gândindu-ne la ce ne-am face în caz de ploaie şi, privind în jur, am constatat că avem materiale destule. Am descoperit nişte foi de tablă ondulată folosită la acoperişuri şi din ele am improvizat un acoperiş, sprijinindu-le cu un capăt de gardul lagărului şi cu celălalt pe pământ, constituind un fel de colibă. În felul acesta realizam şi o parte expusă mai mică, situată înspre intrarea în lagăr unde era o pază, la care puteam apela în caz de nevoie.

Eram acum mulţumiţi de adăpostul creat şi de o protecţie aproximativă, care era necesară pentru că exista şi un pericol constituit de marinarii sovietici, care ieşind din port se opreau pe la noi, curioşi de acest sistem improvizat de adăpost şi de faptul că eram străini. Necazul era că mulţi dintre ei erau băuţi şi porniţi pe harţă, întrebând aproape toţi dacă „Odessa bâl” ori „Sabastopolea bâl”, urmate de obişnuita lor înjurătură. Bineînţeles că noi răspundeam că n-am fost nici la Odessa şi nici la Sevastopol şi răspunsul nostru negativ îi mai potolea, dar se îndepărtau tot înjurând.

Printre persoanele capturate la grupul nostru de nave se aflau şi două femei, care nu aveau nicio legătură cu serviciul la nave, doar numai pentru că erau soţiile unora din serviciul în flotă. Prima, care era soţia maistrului de transmisiuni Teodorescu, întâmplător gravidă în luna a noua, se afla la bordul şlepului de transmisiuni, împreună cu soţul. Cea de-a doua era soţia angajatului civil telegrafist Mogoşanu, aflată şi ea tot pe şlep în momentul capturării navelor. Acestea două au dormit cu noi, pe pământ, la poarta lagărului, până a doua zi. Norocul lor a fost că sovieticii s-au lămurit repede că ele nu fac parte din personalul flotei şi le-a separat de noi, trimiţându-le în ţară.

Norocul nostru al tuturor a fost că nu a plouat şi n-a fost nici frig pe timpul nopţii, iar „vizitele” marinarilor sovietici au încetat destul de curând. A doua zi de dimineaţa, am îmbunătăţit adăpostul nostru cu mai multe planşe de tablă şi când am zis că totul este gata, a venit un soldat sovietic din lagăr şi ne-a strigat: „davai v laghere”, daţi-i drumul în lagăr şi astfel toată munca noastră organizatorică a rămas zadarnică. Oricum, acolo nu mai exista nici pericolul ploii şi nici acela al marinarilor.

În lagăr ne aşteptau cu multă bucurie şi nerăbdare lt. comandor Dumitru Stanciu, comandantul monitorului „Catargiu”, scufundat la Vâlcov-Periprava la 24 august 1944 de către aviaţia sovietică, în momentul în care, cu pavilion alb de parlamentar la catarg, venea în aval să ia contact cu primele vedete blindate sovietice apărute pe canalul Oceacov. El fusese adus mai înainte cu o vedetă, pentru interogatoriu şi apoi internat în acest lagăr din portul Odessa. Mai erau acolo şi trei ofiţeri de pe monitorul „Brătianu” cu echipajul navei. Noi am fost bucuroşi că intrăm într-un lagăr oarecum organizat în care erau asigurate un loc de dormit, o mâncare caldă şi apă de băut.