Apariţia remorcherului în noaptea neagră ce se lăsase m-a făcut să uit de orice pericol. Cu destulă greutate am putut prinde parâma de remorcă, la limita rezervei de apă dulce pe care o mai aveam la vedetă, dar totul a fost la timp. Am stopat maşinile şi eram acum remorcat, dar situaţia nu era totuşi uşoară căci vedeta era săltată de valuri ca o coajă de nucă şi exista în orice moment pericolul ruperii parâmei de remorcă din cauza şocurilor puternice, riscând ca vedeta să rămână în voia valurilor. Dar Sfântul Ştefan, a cărui pomenire se face a treia zi de Crăciun, ne-a protejat şi am reuşit să acostăm la cheul Sulinei din faţa restaurantului Camberi, la ora 21:30. Pericolul a fost mare, dar nu ne-am temut niciun moment că s-ar putea întâmpla ceva rău, căci aveam remorcherul în faţă şi pe el pe prietenul meu „Max”, care ar fi făcut orice ca să mă ajute. În plus, botezul mării înfuriate îl făcusem cu cinci ani în urmă, ambarcat fiind pe canoniera „Dumitrescu”; când eram pe drumul de întoarcere de la Bosfor şi pe o furtună puternică, din cauza ciocanelor de apă care loveau nava, au sărit câteva nituri de la îmbinarea tablelor de bordaj, provocând inundarea încet, dar continuu, a compartimentului prova. Timp de opt ore am navigat cu prova pe val şi cu o pompă de mână scoteam apa care intra mereu, reuşind să stabilim un echilibru între cantitatea de apă intrată şi cea evacuată prin pompare. Starea mării şi pericolul de atunci erau mai mari ca acum, navigând în noapte cu vedeta remorcată. După acostare am avut însă o senzaţie de leşin când am constatat că parâma de remorcă, din cauza multiplelor şocuri create de valuri, se tăiase şi mai rămăsese într-o singură şuviţă.
Printre misiunile vedetei la Sulina mai figurau şi apărarea împotriva debarcării de paraşutişti, staţionând într-un punct în amonte de oraş, unde a rămas parcă uitată de vreme o moară de vânt, precum şi apărarea împotriva navelor uşoare care ar încerca să pătrundă pe canalul Sulina. În acest scop, la căderea serii acostam cu vedeta la o platformă amenajată la digul din dreapta al canalului, unde rămâneam până în zori. Într-o asemenea misiune, în una din nopţile lui august 1943, am fost martor la lansarea de către un avion sovietic a unei mine chiar în gura canalului, care din cauza curentului puternic din acest loc a fost dusă în mod sigur mult mai spre larg, neatingându-şi scopul de a ambuteia gura canalului, prin scufundarea unei nave. Avionul zbura la joasă înălţime şi avea luminile de bord corespunzătoare codului zilei şi l-am considerat avion amic. Abia după ce a lansat mina şi au apărut şi luminile din spate, care nu mai corespundeau codului zilei, am putut constata viclenia şi am deschis focul cu tunul de 20 mm, tardiv şi fără eficacitate, căci avionul a stins de îndată luminile şi s-a îndepărtat cu viteză.
O altă misiune executată cu vedeta a fost cea de apărare împotriva submarinelor a drăgii „Karl Kühl”, aflată în serviciu în 1943. Aceasta ieşea în mare în fiecare zi la răsăritul soarelui, ancora la debuşeul canalului în mare şi începea să dragheze, scoţând cu cupele ei cantităţi enorme de aluviuni, menţinând astfel adâncimea de 24 de picioare standard, pentru efectuarea normală a navigaţiei pe canalul Sulina. Misiunea înceta la apusul soarelui şi era reluată a doua zi. Această misiune a apărut ca urmare a încetării de scufundare a drăgii în vara anterioară, prin lansarea unei torpile de către un submarin sovietic, dar fără succes, căci torpila a eşuat pe plaja de sud. Vedeta dispunea de cele şase grenade antisubmarine aşezate pe un postament simplu de lansare de pe pupa navei, cu acţionare manuală, în cazul în care aparatul de ascultare cu căşti indica zgomot de elice. Misiunea era simplă, dar plictisitoare, în sensul că se făcea patrulare paralel cu coasta pe direcţia nord-sud, cu viteză mică şi cu dese opriri pentru ascultare pe toată durata zilei lumină, fără a fi avut vreodată satisfacţia descoperirii vreunui submarin şi grenadarea lui. Se pare că sovieticii au observat instalarea pazei antisubmarine şi au renunţat la ideea de obstruare a gurii canalului prin scufundarea drăgii.
O misiune accidentală şi de cu totul altă natură a îndeplinit-o vedeta în vara lui 1943, când o navă de debarcare germană s-a pus pe uscat în baia de nord a Sulinei, greşind gura de intrare pe canal. Evenimentul se petrecuse noaptea şi pe o mare agitată. În portul Sulina se aflau mai multe nave germane şi un comandament german, dar nu s-a trimis nicio navă în ajutor, ci au apelat la comandantul Detaşamentului Maritim, care era pe atunci comandorul Constantin Ulic. Acesta m-a chemat şi m-a întrebat dacă cred că este posibil, în condiţiile de stare a vremii şi a mării existente să ajut cu vedeta la scoaterea navei germane de pe uscat. Am răspuns că încerc de îndată ce se va lumina de ziuă. Greutatea consta de fapt la ieşirea şi reintrarea în canal, unde, datorită debitului mare de apă al fluviului scurs cu o viteză considerabilă, în contact cu masa de apă a mării acţionată şi de vântul puternic de est, se formau valuri mari care dădeau balans mare vedetei cu pescajul atât de mic, în momentul când trebuia să întoarcă de aproape 90 de grade pentru a intra în baia de nord şi la fel în momentul când se reintra în canal. Am reuşit totuşi să ies în mare şi să reuşesc intrarea în baia de nord printr-o întoarcere la babord mai largă, îndreptându-mă spre nava germană. Am primit parâma de remorcă şi am iniţiat scoaterea de pe uscat prin întinderea parâmei uşor şi apoi prin câteva şocuri scurte nava s-a desprins de pe uscat, în câteva minute. S-a întâmplat însă ca nava germană să pună maşinile în marş brusc şi cu prea mare viteză, încât a venit cu prova în pupa vedetei, lovind-o şi producând o buşitură la babord. Cu scuzele de rigoare şi cu suportarea cheltuielilor de îndreptare a tablei de bordaj la şantier, totul s-a terminat.
Vara şi toamna anului 1943 au fost frumoase şi liniştite la Sulina şi aproape că nu simţeam că eram în război, căci frontul era departe şi sovieticii îşi făceau simţită prezenţa ca adversari numai prin câte un avion de recunoaştere zburând la mare altitudine, urmărit de proiectilele bateriei antiaeriene a căpitanului Gâdiuţă. Acesta organizase o popotă a ofiţerilor bateriei, dar la ea aveau acces şi marinarii din Sulina sau cei ai navelor în trecere, din escorta convoaielor, căci activitatea în portul Sulina era foarte intensă, intrau sau ieşeau mereu convoaie escortate de torpiloare sau canoniere. Sulina primea convoaie de la Odessa, unele doar în tranzit, urmând apoi calea Dunării, în amonte spre Germania.
În Sulina era şi o mică garnizoană germană formată din militari ai armatei de uscat şi marinari, cu care eram în relaţii oficiale, dar nu şi amicale. Nu i-am putut suferi niciodată din cauza semeţiei lor, chiar de la intrare în ţară comportându-se uneori ca o armată de ocupaţie şi nu aliată. Îmi amintesc de comportarea lor diferită la Sulina, funcţie de mersul operaţiunilor militare pe Frontul de Est. Când nemţii înaintau pe frontul sovietic, ridicau nasul sus şi nu-i mai salutau pe ofiţerii români întâlniţi pe stradă. Când sovieticii erau în contraofensivă şi frontul se deplasa spre Vest, nemţii deveneau politicoşi şi salutau, ne invitau la clubul lor la câte un film şi căutau apropierea.
Tot în cadrul misiunilor mele deosebite de cele normale, din vara anului 1943, am mai îndeplinit una, dar fără vedetă, fiind numit pentru o zi comandant al remorcherului „Elena”, un remorcher maritim folosit în mod curent în acţiunile de convoiere între Odessa şi Sulina, remorcând şlepuri, de obicei încărcate cu bunuri rezervate statului sau armatei germane. Numirea mea se datora faptului că sublocotenentul de echipaje Marian Dumitrescu, comandantul titular, se afla în concediu şi remorcherul era disponibil în portul Sulina. Comandantul Detaşamentului Maritim Nr. 1 Sulina mi-a ordonat ca în ziua de 31 octombrie 1943 să iau comanda remorcherului şi să transport la Insula Şerpilor o încărcătură de alimente şi apă pentru garnizoana de acolo, comandată temporar de sublocotenentul de rezervă Stelian Şerbănescu.
Am plecat din Sulina pe un timp nu tocmai favorabil, cu cer acoperit şi vânt, cu starea mării în montare, dar nu de aşa natură încât să creeze dificultăţi remorcherului „Elena”. Pe măsură ce ne îndepărtam de coastă vântul creştea şi valurile prezentau tot mai multe creste albe, mărind tangajul şi ruliul navei. Am ajuns totuşi cu bine şi am ancorat remorcherul în mica baie de sud-est a insulei, unde se părea că nu vor fi dificultăţi pentru debarcarea proviziilor. S-a lăsat barca la apă şi a început transbordarea materialelor în barcă şi transportul la plaja destul de redusă existentă aici, la baza stâncii. Am debarcat pe insula, pe care nu o mai văzusem din vara anului 1938, când am venit aici ambarcat ca elev al Şcolii Navale, pe canoniera „Dumitrescu”. Urmăream de pe insulă debarcarea materialelor, care nu era tocmai uşoară în această baie, din cauza valurilor crescânde.
La destul de scurt timp după coborârea mea pe insulă am zărit şi urmărit o formaţie de trei avioane de bombardament sovietice zburând între insulă şi coastă pe direcţia sud-nord, întoarse din misiune spre baza lor, undeva la nord de Odessa. M-am gândit şi m-am temut că fiind observaţi ne vom putea aştepta, după un timp, la un atac din partea aviaţiei sovietice. Cu acest gând, mi-am întors privirile spre larg şi am zărit la orizont un convoi de vase în formaţie, escortate de nave militare şi de un hidroavion dragor german care preceda convoiul descriind cercuri largi, la joasă altitudine. Uneori, adică după aproape 47 de ani, am aflat că din navele care escortau convoiul făcea parte şi puitorul de mine „Amiral Murgescu”, nava luată de sovietici în 1944 şi care n-a mai fost restituită României. Din direcţia de marş a convoiului am înţeles că naviga spre Constanţa. N-a trecut mult timp şi am fost martor ocular – prin binoclu – la un bombardament aerian executat de o formaţie de avioane sovietice. Navele din escortă au ripostat cu un puternic baraj antiaerian şi atacul a eşuat, nefiind atins niciun vas din convoi.
Acestui spectacol privit prin binoclu i-a urmat unul pe viu, privit cu ochiul liber şi de la mică distanţă. Îndreptat fiind cu privirea spre larg şi urmărind dispariţia convoiului la orizont, am zărit deodată, zburând la mică altitudine, cinci bondari mici negri în şir indian, venind spre insulă din direcţia est, vizând remorcherul. Am putut urmări atacul acestora din gura unui adăpost săpat în stâncă, după ce alarmasem mai întâi remorcherul. Servantul puştii mitraliere ZB, instalată pe cabina comenzii, a început să tragă, jenând avioanele atacatoare şi ca dovadă stă rezultatul atacului. Din cele cinci avioane torpiloare venite la atac, au lansat câte o torpilă doar primele două, celelalte trei mulţumindu-se să mitralieze insula. Distanţa era aşa de mică încât am putut observa echipajul avionului care a lansat prima torpilă şi a mitraliat apoi insula pe la sud, compus din pilot şi mitraliorul din spatele său. Bine apărat de stâncă, mi-am putut permite să salut pe cei doi cu pumnul, din gura adăpostului. Rezultatul atacului a fost penibil pentru atacanţi şi fericit pentru noi, căci prima torpilă a trecut la circa 10 m nord de remorcher, lovind doar insula. Explozia a produs o jerbă de apă înaltă de circa 50 m, iar pe mica plajă au rămas multe schije din conul torpilei, unele de mărime impresionantă, din care am luat câteva ca trofeu. Torpila lansată de cel de al doilea avion n-a atins nici măcar insula, trecând pe la nord de aceasta. Din locul în care mă aflam am putut urmări bine siajul torpilelor şi eşapamentul gazelor emanate în motorul torpilelor, ieşind din apă ca un şarpe albăstrui pornind să atace prada.
Explozia puternică a creat un val uriaş, dând bărcii şi remorcherului o bandă mare şi acoperindu-le cu o masă mare de apă. Sacii de faină din barcă şi cei ce aşteptau pe remorcher să fie descărcaţi s-au udat. La bordul remorcherului s-a produs panică, dar nu au fost stricăciuni. Vântul şi valurile din mica baie unde era ancorat remorcherul s-au înteţit şi îngreunau operaţia de debarcare, la care se adăugase şi udarea făinii, motive pentru care a apărut necesitatea de întrerupere a acţiunii. Raportând situaţia la Sulina, am primit ordin de întoarcere, asigurându-ni-se escorta aeriană în zona de larg, cu un hidroavion. Am pornit deci spre Sulina cu aproximativ jumătate din provizii rămase la bord.
Starea mării era mai rea acum, dar moralul era ridicat, nu ne impresiona tangajul pronunţat, mergeam doar spre „casă” şi hidroavionul îşi făcuse deja apariţia, dându-ne târcoale. Intrasem în cabina comenzii la adăpost de vântul destul de rece al sfârşitului de octombrie şi mă gândeam cu plăcere la comoditatea şi căldura cabinei mele de la vedetă, când am fost întrerupt din visare de un răpăit de armă automată. Într-o clipă am fost pe punte şi am scrutat cerul şi marea să văd de unde s-a tras. Nu se vedea nimic în afară de crestele albe ale valurilor şi virajele largi ale hidroavionului care ne însoţea. Am descoperit totuşi misterul când am privit spre puşca mitralieră de pe cabina de comandă, care avea încărcătorul rămas la armă. Servantul care trăsese împotriva avioanelor torpiloare n-a scos ultimul încărcător, în care mai rămăseseră câteva cartuşe netrase şi un şoc mai puternic al valurilor a produs declanşarea automată a focului, dând alarmă falsă.
Restul drumului până la Sulina a fost parcurs fără incidente şi după acostare m-am prezentat comandorului Ulic cu unul din trofeele culese de pe plajă, o schijă mare din conul torpilei, destinată remorcherul, dar primită de insulă. Cu aceasta mi-am încheiat misiunea primită şi a doua şi ultima mea vizită la Insula Şerpilor.
Iarna 1943–1944 am făcut-o la Sulina cu Dunărea îngheţată, izolaţi, dar liniştiţi în privinţa aviaţiei sovietice, continuând instrucţia la nave în orele de serviciu şi gustând din ţuica fiartă a lui Nicu Camberi, ori prăjiturile de la cofetăria lui Chercula.
Dintre localnici am reţinut două figuri deosebite. Mai întâi domnişoara Urania, o grecoaică rămasă fată bătrână, dar nu prea bătrână la acea dată, când să fi tot avut vreo 50 de ani. Era înaltă, bine făcută, brunetă, cu un mers legănat din şolduri şi dispusă încă să flirteze cu ofiţerii de marină, printre care se numărase şi „puştiul de Emil”, care în 1943 era comandor şi mai târziu a fost înaintat la gradul de contraamiral, iar prin 1951 ajunsese Comandantul Marinei Militare. Pentru Urania rămăsese „puştiul de Emil”, ca pe vremea când era tânăr aspirant în trecere prin Sulina. În 1943, domnişoara Urania era secretară la Primăria Sulina, se îmbrăca elegant şi se plimba adeseori pe strada întâia, de-a lungul cheului Dunării. Era inteligentă, cultivată, purta o conversaţie plăcută şi putea fi o parteneră bună la o cafea la Chercula, sau la o plimbare pe strada întâia. Relaţiile mele cu domnişoara Urania a acelor zile s-a redus la întâlniri întâmplătoare pe stradă, schimbând câteva amabilităţi, ori povestindu-mi câte ceva din viaţa de odinioară a Sulinei, când era port liber şi se făcea contrabandă şi de asemenea despre Emil, pe care se pare că l-a îndrăgit mult.
M-am referit la domnişoara Urania a acelor timpuri pentru că întâmplarea a făcut să mai revin în Sulina prin anii ’60, când nu mai eram în marină şi lucram ca inginer la o unitate a Comitetului de Stat al Apelor, numită temporar Direcţia Teritorială de Gospodărie a Apelor Argeş–Ialomiţa, care pe lângă cele două bazine hidrografice incluse în denumire mai cuprindea şi bazinul Dunărea de la râul Olt şi până la vărsarea în Marea Neagră şi de asemenea bazinul Litoral cuprinzând cursurile de apă mici din Dobrogea şi lacurile Dobrogei. Desigur că am insistat la conducerea Direcţiei să mă ocup de bazinele Dunăre şi Litoral, pe care le cunoşteam din viaţa de marinar şi îmi plăcea să fac controale unităţilor care foloseau apa pentru alimentarea cu apă industrială, potabilă sau irigaţii.
Aşa s-a făcut că am ajuns din nou la Sulina şi am căutat-o pe domnişoara Urania. Aflasem că după 1944 a fost un timp primar al Sulinei şi apoi s-a pensionat. Am vrut s-o revăd, fiind singura persoană din trecut pe care o cunoşteam şi mă gândeam cu nostalgie la timpul în care eram comandant de vedetă şi am trăit mai bine de un an în Sulina. I-am aflat adresa, locuia undeva spre fosta piaţă, pe strada a Treia, într-o casă cu etaj. Mă aşteptam să revăd pe Urania anului 1943 puţin mai maturizată, dar am fost şocat la apariţia unei doamne de nerecunoscut în cadrul uşii întredeschise, cu o faţă grasă, ochii micşoraţi parcă şi ascunşi în grăsime, având trupul masiv al unei femei obeze. Datora înfăţişarea unei dereglări glandulare. Plăcută la vorbă ca şi înainte, am fost bucuroşi să putem evoca trecutul nu prea îndepărtat, când viaţa pulsa la Sulina viguros, în acel capăt îndepărtat de ţară, până la venirea sovieticilor în septembrie 1944. Trimit un gând Uraniei, care acum se odihneşte în cimitirul aflat pe drumul dinspre plajă, unde m-am oprit de multe ori, descifrând inscripţii pe mormintele unora din morţi, funcţionari de la Comisiunea Europeană a Dunării.
O altă figură caracteristică a Sulinei de dinaintea celui de al doilea război mondial era un grec în vârstă pe care toată lumea îl ştia de „Barba Iani”. El fusese mecanic care lucrase pe drăgile Comisiunii Europene a Dunării în tinereţe şi se pare că fusese şi bun patinator. Desfăcându-i-se contractul de muncă fără o îndemnizaţie consistentă, pe care el susţinea că trebuia să o primească, a rămas fără posibilităţi materiale şi a suferit şi un şoc mintal, având uneori momente când povestea cum a lucrat el ca mecanic şi a inventat un tun şi un contra-tun, care făcea sibam-sibum, iar alteori povestea secvenţe din cariera lui de patinator. Era îmbrăcat într-un costum negru învechit şi ros, peste care purta invariabil, iarna-vara, un pardesiu tot negru, pe cap cu o pălărie de asemenea neagră, cu boruri mari întoarse în sus şi în mână cu nelipsita umbrelă, parcă ar fi fost chamberlain. Trăia din mila cetăţenilor Sulinei şi a marinarilor în trecere prin Sulina sau făcând garnizoană acolo, cum eram şi eu în 1943. Barba Iani era încălţat de multă vreme cu bocanci de la marinari, care uneori erau mai mari decât măsura lui, dar îi purta mergând puţin legănat, ca Charlot.
Îi fixasem o raţie de jumătate de pâine pe zi pe care venea şi o lua cu regularitate în jurul amiezii, precum şi un ajutor bănesc de 300 lei pe lună, pe care îi primea la câteva zile după terminarea lunii, când sosea însărcinatul administrativ al navei de la Galaţi, unde făcea verificarea actelor. Era foarte bine informat de sosirea acestuia şi a doua zi dimineaţa se prezenta la locul de acostare al vedetei să-şi încaseze „solda”. S-a întâmplat însă într-o lună ca delegatul cu banii să întârzie şi Barba Iani a fost dezamăgit, dar s-a prezentat şi în ziua următoare când aflase de sosirea delegatului şi în loc de bună ziua mi-a spus: „Acum nu poţi să-mi spui că n-au venit banii”.
O întâmplare mai nostimă a avut loc tot în vara lui 1943, când la pontonul din faţa hotelului şi restaurantului Camberi a sosit puitorul de mine „Amiral Murgescu”, pe timpul acela comandant de lt. comandor Foca, veche cunoştinţă a lui Barba Iani, de pe vremea când Foca era locotenent. Barba Iani aflase despre sosirea navei în port şi era prezent la cheu cu câteva ore mai înainte, iar când nava în sfârşit a sosit, Barba Iani a fost acela care a prins bandula aruncată la mal, de care era legată parâma şi el a fost acela care a prins-o la baba. După terminarea manevrei de acostare, lt. comandor Foca a coborât pe mal şi cu braţele deschise a înaintat spre Barba Iani, îmbrăţişându-l. După un schimb amical de bun întâlnit, lt. comandor Foca a scos din portofel o sută de lei şi i-a întins-o. Barba Iani s-a dat un pas înapoi şi cu un ton de reproş i-a spus – „Când erai locotenent îmi dădeai câte două sute de lei şi acum când eşti comandor şi un aşa mare comandant îmi dai numai o sută? Nu primesc”. Ofiţerul a zâmbit şi apoi a mai scos încă patru sute de lei, pe care Barba Iani a binevoit să-i primească.
Ca şi domnişoara Urania, Barba Iani se odihneşte din anul 1944 în cimitirul internaţional de la Sulina, amintit anterior şi situat de o parte şi de alta a drumului ce duce spre plajă, în care m-am oprit adesea şi, descifrând inscripţiile de pe pietrele funerare sau cruci mă întorceam în trecut, luând cunoştinţă despre unii care au trăit şi au muncit la crearea canalului Sulina şi la prelungirea lui în mare cu peste 4 km de la limba de pământ cea mai înaintată a teritoriului României. Văd parcă şi acum două lespezi alăturate cu inscripţii în limba engleză, puse pe mormintele a doi tineri logodnici care s-au înecat împreună, după ce el sărise în apă să o salveze şi, în disperarea morţii, ea l-a blocat şi nu s-au mai putut salva.
Am mai fost la Sulina într-o vară, prin 1975, împreună cu soţia, amânând cu nostalgia în suflet pentru că petrecuserăm acolo un an de viaţă şi am rămas cu multe amintiri plăcute, deşi era război şi cum spuneam mai înainte frontul era departe. Acum cheul era pustiu, câteva şlepuri erau acostate mai în amonte, iar pasagerul cu care venisem era acostat la ponton, gata pentru drumul de înapoiere la Galaţi. Am vrut să mâncăm ceva la un restaurant sau mai bine zis bodegă, dar nu existau decât câteva bucăţi de peşte prăjit, rece. Cum era pe vremea pepenilor şi pe cheu era o grămadă de pepeni verzi, am cumpărat unul şi l-am mâncat pe loc. Domnul Nicu Camberi, proprietarul hotelului şi restaurantul ce-i purta numele era plecat demult în Grecia, iar hotelul se numea acum „Sulina” şi bineînţeles că nu avea nici măcar un pat liber, astfel că am fost nevoiţi să plecăm la Galaţi cu pasagerul care încă aştepta ora de pe grafic.
Sulina anului 1940, unde am staţionat câteva luni, ambarcat pe N.M.S. „Catargiu”, mi-a rămas de asemenea în minte pentru că pe atunci încă mai rămăsese ceva din viaţa prosperă a anilor de „port liber” şi, plimbându-te pe strada întâia, întâlneai lumea veselă din porturile noastre, cu mese pe trotuare în faţa restaurantelor şi cafenelelor, cu partide de table la câte o masă de cofetărie înconjurată de chibiţi, care uneori făceau şi pariuri, cu fete zglobii îmbrăcate în rochiţe străvezii, făcând turul de orizont pentru a fi admirate şi uneori acostate de tineri mai îndrăzneţi. Intram pe atunci, adeseori, în singura librărie existentă în Sulina, ţinută de familia Voltera, unde găseam cărţi frumoase în limba română, dar şi în engleză, franceză sau italiană, stând uneori ore întregi printre rafturi şi ieşind de fiecare dată cu câte o achiziţie interesantă. Reţin şi acum un titlu La rue du chat qui pêche, pe care n-am putut-o lua cu mine, fiind o tipăritură mai veche de anul 1952, considerată vrednică să rămână în patrimoniul statului.
Păstrez o frumoasă amintire Sulinei, oraşul şi portul în care mi-am început cariera de ofiţer de marină în luna mai 1940 şi în care am revenit în timpul războiului în luna august 1941, respingând un atac aerian al sovieticilor, comandând armamentul antiaerian de pe monitorul „Catargiu” şi apoi în mai 1943, fiind comandant al Vedetei fluviale nr. 4, în cadrul forţelor care apărau punctul… pe care Jean Bart îl numea în romanul său „Europolis” „…acolo unde bătrânul Danubiu îşi pierde şi apa şi numele în mare”. Am părăsit portul Sulina cu oarecare nostalgie în aprilie 1944, plecând spre Turnu Măgurele pentru a face escorta unor convoaie cu trupe destinate frontului din Moldova.
După 12.000 de kilometri parcurşi cu nava în anii 1943–1944, am fost programat cu vedeta la reparaţii capitale la maşini, în luna iulie 1944, la Şantierul Mobil al Diviziei de Dunăre aflat în amonte de Brăila, la ostrovul Arapu. În această situaţie a navei am putut să-mi iau concediu parţial, pe care l-am petrecut în oraşul Roşiori de Vede, unde erau refugiate soţia şi mama ei, aşteptând cu îngrijorare mersul evenimentelor pe front şi naşterea apropiată a primului nostru copil, care a fost să fie Mariana-Doina, venită pe lume la 19 august 1944.
Întors la navă, supravegheam lucrările de reparaţii şi aşteptam o rezolvare miraculoasă a luptelor din Moldova, care aveau să vină la 23 august 1944, fără a bănui că pentru mine nu era un sfârşit, ci abia un început.
Înainte de a trece la acest trist început, doresc să justific de ce, ca român, am fost entuziasmat în zorii zilei de 22 iunie 1941, când tunurile de 120 mm, ale monitorului „Catargiu” au început să bubuie, aruncând asupra portului Ismail primele proiectile, începând astfel lupta de eliberare a Basarabiei, cotropită de ruşi nu numai în iunie 1940 sub ochii mei, întâmplător în acelaşi port Ismail, dar şi în multe alte rânduri din ultimii 200 de ani.
Acest pământ românesc situat între Prut şi Nistru numit Basarabia, santinelă înaintată la hotare împotriva năvălirilor dinspre Răsărit, face parte din Moldova lui Ştefan cel Mare. Are o suprafaţă de 44.422 km2 şi o populaţie de 4,5 milioane de locuitori. Moldova a devenit stat independent în secolul al XIV-lea şi a continuat să-şi apere existenţa împotriva tătarilor, care se extinseseră în secolul al XIII-lea, la est de Nistru, ţinând sub ocupaţie şi Ducatul Moscovei. Acest Ducat a devenit independent în a doua jumătate a secolului al XV-lea şi a început să se extindă spre apus şi sud, ajungând la ceea ce a fost U.R.S.S. rotunjită la sfârşitul celui de al doilea război mondial cu Ţările Baltice, părţi din Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, Basarabia, nordul Bucovinei şi regiunea Herţa, Germania şi Insulele Kurile.
Imperialismul rus a venit în contact direct cu principatul Moldovei, când acesta avea de acum un statut de independenţă vechi de patru secole. În 1806, pe timpul Războiului ruso-turc, Rusia a invadat Moldova ţinând-o sub ocupaţie până în 1812. Prin Tratatul de pace din 1812, Turcia a cedat parte din Moldova cuprinsă între Prut şi Nistru – Basarabia – dar numai până la Delta Dunării. A urmat o acţiune intensă de rusificare a Basarabiei prin colonizarea ei cu ruşii, deportări şi distrugerea culturii naţionale.
După Pacea de la Adrianopol din 1829, Rusia a mai luat şi o parte din Deltă.
În 1856, după terminarea Războiului Crimeei, prin Conferinţa de pace de la Paris, s-a retrocedat Moldovei partea de sud a Basarabiei, corespunzătoare celor trei judeţe de mai târziu – Cahul, Bolgrad şi Ismail – în mod artificial date Ucrainei după 1944 de către Stalin şi menţinute în această situaţie şi astăzi.
În urma Războiului ruso-turc din 1877, în care dorobanţii români au dat dovada vitejiei lor la Plevna, Griviţa şi Smârdan, ajutând armata rusă, a urmat Conferinţa de pace de la Berlin în 1878, prilej în care Rusia a reluat stăpânirea celor trei judeţe din sudul Basarabiei.
Pe timpul primului război mondial, în urma izbucnirii Revoluţiei din anul 1917, trupele ruseşti au părăsit poziţiile lor de pe frontul din Moldova, lăsând descoperită o mare parte a apărării în faţa trupelor germane atacante; tot greul a căzut asupra trupelor române aflate în refacere, care au trebuit să preia o apărare pe un front larg şi ulterior să preia şi menţinerea ordinii în Basarabia.
La 27 martie 1918, Sfatul Ţării din Chişinău a proclamat unirea Basarabiei cu Patria Mamă – România. Evenimentul a fost consfinţit ulterior prin Conferinţa de pace de la Paris, din anii 1919–1920.
Urmând aceeaşi politică stăruitoare de expansiune a Rusiei ţariste, Uniunea Sovietică, în înţelegere cu Germania hitleristă, au încheiat la 23 august 1929 pactul cunoscut sub numele de Ribbentrop-Molotov, prin care s-a încuviinţat ocuparea în iunie 1940 a Basarabiei, nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţa. Ca urmare, în iunie 1940, Uniunea Sovietică a dat României un ultimatum, cerând să-i fie predată Basarabia în termen de trei zile. Deşi s-au stabilit nişte etape de retragere a administraţiei şi armatei române, nu s-au respectat nici ca timp, nici ca loc, sovieticii dedându-se la samavolnicii, arestări, luări de prizonieri şi de bunuri, în mod abuziv.
Ocuparea nordului Bucovinei şi a Ţinutului Herţei, niciodată în stăpânire rusească până atunci, a fost justificată ca despăgubiri pentru exploatarea de către România a Basarabiei timp de 20 de ani.
În anul 1941 Basarabia a fost eliberată vremelnic prin lupte şi a rămas sub administraţia română până în august 1944, când tăvălugul sovietic a trecut peste Nistru şi nu s-a oprit nici la Prut, ci s-a rostogolit peste întreg teritoriul României.
Conferinţa de pace de la Paris din 1946 a consfinţit această situaţie nedreaptă pentru România. Conferinţa n-a prevăzut ca Insula Şerpilor să treacă în stăpânirea Uniunii Sovietice, dar acest lucru s-a realizat mai târziu, prin anii ’50, printr-o înţelegere „tovărăşească”. Amintesc că prin Congresul de la Berlin, din iunie-iulie 1878, se recunoscuseră României Delta Dunării, Dobrogea şi Insula Şerpilor.
Din relatarea situaţiei Basarabiei de-a lungul timpului şi din alte evenimente în legătură cu ţara noastră se poate constata că de multe ori soarta ei a fost hotărâtă de către străini. Mai recent, soarta României a fost hotărâtă chiar înainte de a se termina cel de al doilea război mondial, când, prin înţelegerea dintre Stalin, Roosevelt şi Churchill, s-a consfinţit ca Uniunea Sovietică să-şi păstreze ceea ce ruşii luaseră în 1812 şi chiar mai mult, dacă ne referim ulterior şi la nordul Bucovinei şi la Ţinutul Herţa.
De îndată ce sovieticii au ocupat Basarabia în 1940, au creat în mod artificial aşa-zisa Republica Moldovenească, lipsită de partea sudică – judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail şi partea nordică de la Soroca spre nord, care chipurile aparţin Ucrainei. Dacă s-ar scula din mormânt Ştefan cel Mare!
