Explozia puternică a creat un val uriaş, dând bărcii şi remorcherului o bandă mare şi acoperindu-le cu o masă mare de apă. Sacii de faină din barcă şi cei ce aşteptau pe remorcher să fie descărcaţi s-au udat. La bordul remorcherului s-a produs panică, dar nu au fost stricăciuni. Vântul şi valurile din mica baie unde era ancorat remorcherul s-au înteţit şi îngreunau operaţia de debarcare, la care se adăugase şi udarea făinii, motive pentru care a apărut necesitatea de întrerupere a acţiunii. Raportând situaţia la Sulina, am primit ordin de întoarcere, asigurându-ni-se escorta aeriană în zona de larg, cu un hidroavion. Am pornit deci spre Sulina cu aproximativ jumătate din provizii rămase la bord.

Starea mării era mai rea acum, dar moralul era ridicat, nu ne impresiona tangajul pronunţat, mergeam doar spre „casă” şi hidroavionul îşi făcuse deja apariţia, dându-ne târcoale. Intrasem în cabina comenzii la adăpost de vântul destul de rece al sfârşitului de octombrie şi mă gândeam cu plăcere la comoditatea şi căldura cabinei mele de la vedetă, când am fost întrerupt din visare de un răpăit de armă automată. Într-o clipă am fost pe punte şi am scrutat cerul şi marea să văd de unde s-a tras. Nu se vedea nimic în afară de crestele albe ale valurilor şi virajele largi ale hidroavionului care ne însoţea. Am descoperit totuşi misterul când am privit spre puşca mitralieră de pe cabina de comandă, care avea încărcătorul rămas la armă. Servantul care trăsese împotriva avioanelor torpiloare n-a scos ultimul încărcător, în care mai rămăseseră câteva cartuşe netrase şi un şoc mai puternic al valurilor a produs declanşarea automată a focului, dând alarmă falsă.

Restul drumului până la Sulina a fost parcurs fără incidente şi după acostare m-am prezentat comandorului Ulic cu unul din trofeele culese de pe plajă, o schijă mare din conul torpilei, destinată remorcherul, dar primită de insulă. Cu aceasta mi-am încheiat misiunea primită şi a doua şi ultima mea vizită la Insula Şerpilor.

Iarna 1943–1944 am făcut-o la Sulina cu Dunărea îngheţată, izolaţi, dar liniştiţi în privinţa aviaţiei sovietice, continuând instrucţia la nave în orele de serviciu şi gustând din ţuica fiartă a lui Nicu Camberi, ori prăjiturile de la cofetăria lui Chercula.

Dintre localnici am reţinut două figuri deosebite. Mai întâi domnişoara Urania, o grecoaică rămasă fată bătrână, dar nu prea bătrână la acea dată, când să fi tot avut vreo 50 de ani. Era înaltă, bine făcută, brunetă, cu un mers legănat din şolduri şi dispusă încă să flirteze cu ofiţerii de marină, printre care se numărase şi „puştiul de Emil”, care în 1943 era comandor şi mai târziu a fost înaintat la gradul de contraamiral, iar prin 1951 ajunsese Comandantul Marinei Militare. Pentru Urania rămăsese „puştiul de Emil”, ca pe vremea când era tânăr aspirant în trecere prin Sulina. În 1943, domnişoara Urania era secretară la Primăria Sulina, se îmbrăca elegant şi se plimba adeseori pe strada întâia, de-a lungul cheului Dunării. Era inteligentă, cultivată, purta o conversaţie plăcută şi putea fi o parteneră bună la o cafea la Chercula, sau la o plimbare pe strada întâia. Relaţiile mele cu domnişoara Urania a acelor zile s-a redus la întâlniri întâmplătoare pe stradă, schimbând câteva amabilităţi, ori povestindu-mi câte ceva din viaţa de odinioară a Sulinei, când era port liber şi se făcea contrabandă şi de asemenea despre Emil, pe care se pare că l-a îndrăgit mult.

M-am referit la domnişoara Urania a acelor timpuri pentru că întâmplarea a făcut să mai revin în Sulina prin anii ’60, când nu mai eram în marină şi lucram ca inginer la o unitate a Comitetului de Stat al Apelor, numită temporar Direcţia Teritorială de Gospodărie a Apelor Argeş–Ialomiţa, care pe lângă cele două bazine hidrografice incluse în denumire mai cuprindea şi bazinul Dunărea de la râul Olt şi până la vărsarea în Marea Neagră şi de asemenea bazinul Litoral cuprinzând cursurile de apă mici din Dobrogea şi lacurile Dobrogei. Desigur că am insistat la conducerea Direcţiei să mă ocup de bazinele Dunăre şi Litoral, pe care le cunoşteam din viaţa de marinar şi îmi plăcea să fac controale unităţilor care foloseau apa pentru alimentarea cu apă industrială, potabilă sau irigaţii.

Aşa s-a făcut că am ajuns din nou la Sulina şi am căutat-o pe domnişoara Urania. Aflasem că după 1944 a fost un timp primar al Sulinei şi apoi s-a pensionat. Am vrut s-o revăd, fiind singura persoană din trecut pe care o cunoşteam şi mă gândeam cu nostalgie la timpul în care eram comandant de vedetă şi am trăit mai bine de un an în Sulina. I-am aflat adresa, locuia undeva spre fosta piaţă, pe strada a Treia, într-o casă cu etaj. Mă aşteptam să revăd pe Urania anului 1943 puţin mai maturizată, dar am fost şocat la apariţia unei doamne de nerecunoscut în cadrul uşii întredeschise, cu o faţă grasă, ochii micşoraţi parcă şi ascunşi în grăsime, având trupul masiv al unei femei obeze. Datora înfăţişarea unei dereglări glandulare. Plăcută la vorbă ca şi înainte, am fost bucuroşi să putem evoca trecutul nu prea îndepărtat, când viaţa pulsa la Sulina viguros, în acel capăt îndepărtat de ţară, până la venirea sovieticilor în septembrie 1944. Trimit un gând Uraniei, care acum se odihneşte în cimitirul aflat pe drumul dinspre plajă, unde m-am oprit de multe ori, descifrând inscripţii pe mormintele unora din morţi, funcţionari de la Comisiunea Europeană a Dunării.

O altă figură caracteristică a Sulinei de dinaintea celui de al doilea război mondial era un grec în vârstă pe care toată lumea îl ştia de „Barba Iani”. El fusese mecanic care lucrase pe drăgile Comisiunii Europene a Dunării în tinereţe şi se pare că fusese şi bun patinator. Desfăcându-i-se contractul de muncă fără o îndemnizaţie consistentă, pe care el susţinea că trebuia să o primească, a rămas fără posibilităţi materiale şi a suferit şi un şoc mintal, având uneori momente când povestea cum a lucrat el ca mecanic şi a inventat un tun şi un contra-tun, care făcea sibam-sibum, iar alteori povestea secvenţe din cariera lui de patinator. Era îmbrăcat într-un costum negru învechit şi ros, peste care purta invariabil, iarna-vara, un pardesiu tot negru, pe cap cu o pălărie de asemenea neagră, cu boruri mari întoarse în sus şi în mână cu nelipsita umbrelă, parcă ar fi fost chamberlain. Trăia din mila cetăţenilor Sulinei şi a marinarilor în trecere prin Sulina sau făcând garnizoană acolo, cum eram şi eu în 1943. Barba Iani era încălţat de multă vreme cu bocanci de la marinari, care uneori erau mai mari decât măsura lui, dar îi purta mergând puţin legănat, ca Charlot.

Îi fixasem o raţie de jumătate de pâine pe zi pe care venea şi o lua cu regularitate în jurul amiezii, precum şi un ajutor bănesc de 300 lei pe lună, pe care îi primea la câteva zile după terminarea lunii, când sosea însărcinatul administrativ al navei de la Galaţi, unde făcea verificarea actelor. Era foarte bine informat de sosirea acestuia şi a doua zi dimineaţa se prezenta la locul de acostare al vedetei să-şi încaseze „solda”. S-a întâmplat însă într-o lună ca delegatul cu banii să întârzie şi Barba Iani a fost dezamăgit, dar s-a prezentat şi în ziua următoare când aflase de sosirea delegatului şi în loc de bună ziua mi-a spus: „Acum nu poţi să-mi spui că n-au venit banii”.

O întâmplare mai nostimă a avut loc tot în vara lui 1943, când la pontonul din faţa hotelului şi restaurantului Camberi a sosit puitorul de mine „Amiral Murgescu”, pe timpul acela comandant de lt. comandor Foca, veche cunoştinţă a lui Barba Iani, de pe vremea când Foca era locotenent. Barba Iani aflase despre sosirea navei în port şi era prezent la cheu cu câteva ore mai înainte, iar când nava în sfârşit a sosit, Barba Iani a fost acela care a prins bandula aruncată la mal, de care era legată parâma şi el a fost acela care a prins-o la baba. După terminarea manevrei de acostare, lt. comandor Foca a coborât pe mal şi cu braţele deschise a înaintat spre Barba Iani, îmbrăţişându-l. După un schimb amical de bun întâlnit, lt. comandor Foca a scos din portofel o sută de lei şi i-a întins-o. Barba Iani s-a dat un pas înapoi şi cu un ton de reproş i-a spus – „Când erai locotenent îmi dădeai câte două sute de lei şi acum când eşti comandor şi un aşa mare comandant îmi dai numai o sută? Nu primesc”. Ofiţerul a zâmbit şi apoi a mai scos încă patru sute de lei, pe care Barba Iani a binevoit să-i primească.

Ca şi domnişoara Urania, Barba Iani se odihneşte din anul 1944 în cimitirul internaţional de la Sulina, amintit anterior şi situat de o parte şi de alta a drumului ce duce spre plajă, în care m-am oprit adesea şi, descifrând inscripţiile de pe pietrele funerare sau cruci mă întorceam în trecut, luând cunoştinţă despre unii care au trăit şi au muncit la crearea canalului Sulina şi la prelungirea lui în mare cu peste 4 km de la limba de pământ cea mai înaintată a teritoriului României. Văd parcă şi acum două lespezi alăturate cu inscripţii în limba engleză, puse pe mormintele a doi tineri logodnici care s-au înecat împreună, după ce el sărise în apă să o salveze şi, în disperarea morţii, ea l-a blocat şi nu s-au mai putut salva.

Am mai fost la Sulina într-o vară, prin 1975, împreună cu soţia, amânând cu nostalgia în suflet pentru că petrecuserăm acolo un an de viaţă şi am rămas cu multe amintiri plăcute, deşi era război şi cum spuneam mai înainte frontul era departe. Acum cheul era pustiu, câteva şlepuri erau acostate mai în amonte, iar pasagerul cu care venisem era acostat la ponton, gata pentru drumul de înapoiere la Galaţi. Am vrut să mâncăm ceva la un restaurant sau mai bine zis bodegă, dar nu existau decât câteva bucăţi de peşte prăjit, rece. Cum era pe vremea pepenilor şi pe cheu era o grămadă de pepeni verzi, am cumpărat unul şi l-am mâncat pe loc. Domnul Nicu Camberi, proprietarul hotelului şi restaurantul ce-i purta numele era plecat demult în Grecia, iar hotelul se numea acum „Sulina” şi bineînţeles că nu avea nici măcar un pat liber, astfel că am fost nevoiţi să plecăm la Galaţi cu pasagerul care încă aştepta ora de pe grafic.

Sulina anului 1940, unde am staţionat câteva luni, ambarcat pe N.M.S. „Catargiu”, mi-a rămas de asemenea în minte pentru că pe atunci încă mai rămăsese ceva din viaţa prosperă a anilor de „port liber” şi, plimbându-te pe strada întâia, întâlneai lumea veselă din porturile noastre, cu mese pe trotuare în faţa restaurantelor şi cafenelelor, cu partide de table la câte o masă de cofetărie înconjurată de chibiţi, care uneori făceau şi pariuri, cu fete zglobii îmbrăcate în rochiţe străvezii, făcând turul de orizont pentru a fi admirate şi uneori acostate de tineri mai îndrăzneţi. Intram pe atunci, adeseori, în singura librărie existentă în Sulina, ţinută de familia Voltera, unde găseam cărţi frumoase în limba română, dar şi în engleză, franceză sau italiană, stând uneori ore întregi printre rafturi şi ieşind de fiecare dată cu câte o achiziţie interesantă. Reţin şi acum un titlu La rue du chat qui pêche, pe care n-am putut-o lua cu mine, fiind o tipăritură mai veche de anul 1952, considerată vrednică să rămână în patrimoniul statului.

Păstrez o frumoasă amintire Sulinei, oraşul şi portul în care mi-am început cariera de ofiţer de marină în luna mai 1940 şi în care am revenit în timpul războiului în luna august 1941, respingând un atac aerian al sovieticilor, comandând armamentul antiaerian de pe monitorul „Catargiu” şi apoi în mai 1943, fiind comandant al Vedetei fluviale nr. 4, în cadrul forţelor care apărau punctul… pe care Jean Bart îl numea în romanul său „Europolis” „…acolo unde bătrânul Danubiu îşi pierde şi apa şi numele în mare”. Am părăsit portul Sulina cu oarecare nostalgie în aprilie 1944, plecând spre Turnu Măgurele pentru a face escorta unor convoaie cu trupe destinate frontului din Moldova.

După 12.000 de kilometri parcurşi cu nava în anii 1943–1944, am fost programat cu vedeta la reparaţii capitale la maşini, în luna iulie 1944, la Şantierul Mobil al Diviziei de Dunăre aflat în amonte de Brăila, la ostrovul Arapu. În această situaţie a navei am putut să-mi iau concediu parţial, pe care l-am petrecut în oraşul Roşiori de Vede, unde erau refugiate soţia şi mama ei, aşteptând cu îngrijorare mersul evenimentelor pe front şi naşterea apropiată a primului nostru copil, care a fost să fie Mariana-Doina, venită pe lume la 19 august 1944.

Întors la navă, supravegheam lucrările de reparaţii şi aşteptam o rezolvare miraculoasă a luptelor din Moldova, care aveau să vină la 23 august 1944, fără a bănui că pentru mine nu era un sfârşit, ci abia un început.

Înainte de a trece la acest trist început, doresc să justific de ce, ca român, am fost entuziasmat în zorii zilei de 22 iunie 1941, când tunurile de 120 mm, ale monitorului „Catargiu” au început să bubuie, aruncând asupra portului Ismail primele proiectile, începând astfel lupta de eliberare a Basarabiei, cotropită de ruşi nu numai în iunie 1940 sub ochii mei, întâmplător în acelaşi port Ismail, dar şi în multe alte rânduri din ultimii 200 de ani.

Acest pământ românesc situat între Prut şi Nistru numit Basarabia, santinelă înaintată la hotare împotriva năvălirilor dinspre Răsărit, face parte din Moldova lui Ştefan cel Mare. Are o suprafaţă de 44.422 km² şi o populaţie de 4,5 milioane de locuitori. Moldova a devenit stat independent în secolul al XIV-lea şi a continuat să-şi apere existenţa împotriva tătarilor, care se extinseseră în secolul al XIII-lea, la est de Nistru, ţinând sub ocupaţie şi Ducatul Moscovei. Acest Ducat a devenit independent în a doua jumătate a secolului al XV-lea şi a început să se extindă spre apus şi sud, ajungând la ceea ce a fost U.R.S.S. rotunjită la sfârşitul celui de al doilea război mondial cu Ţările Baltice, părţi din Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, Basarabia, nordul Bucovinei şi regiunea Herţa, Germania şi Insulele Kurile.

Imperialismul rus a venit în contact direct cu principatul Moldovei, când acesta avea de acum un statut de independenţă vechi de patru secole. În 1806, pe timpul Războiului ruso-turc, Rusia a invadat Moldova ţinând-o sub ocupaţie până în 1812. Prin Tratatul de pace din 1812, Turcia a cedat parte din Moldova cuprinsă între Prut şi Nistru – Basarabia – dar numai până la Delta Dunării. A urmat o acţiune intensă de rusificare a Basarabiei prin colonizarea ei cu ruşii, deportări şi distrugerea culturii naţionale.

După Pacea de la Adrianopol din 1829, Rusia a mai luat şi o parte din Deltă.

În 1856, după terminarea Războiului Crimeei, prin Conferinţa de pace de la Paris, s-a retrocedat Moldovei partea de sud a Basarabiei, corespunzătoare celor trei judeţe de mai târziu – Cahul, Bolgrad şi Ismail – în mod artificial date Ucrainei după 1944 de către Stalin şi menţinute în această situaţie şi astăzi.

În urma Războiului ruso-turc din 1877, în care dorobanţii români au dat dovada vitejiei lor la Plevna, Griviţa şi Smârdan, ajutând armata rusă, a urmat Conferinţa de pace de la Berlin în 1878, prilej în care Rusia a reluat stăpânirea celor trei judeţe din sudul Basarabiei.

Pe timpul primului război mondial, în urma izbucnirii Revoluţiei din anul 1917, trupele ruseşti au părăsit poziţiile lor de pe frontul din Moldova, lăsând descoperită o mare parte a apărării în faţa trupelor germane atacante; tot greul a căzut asupra trupelor române aflate în refacere, care au trebuit să preia o apărare pe un front larg şi ulterior să preia şi menţinerea ordinii în Basarabia.

La 27 martie 1918, Sfatul Ţării din Chişinău a proclamat unirea Basarabiei cu Patria Mamă – România. Evenimentul a fost consfinţit ulterior prin Conferinţa de pace de la Paris, din anii 1919–1920.

Urmând aceeaşi politică stăruitoare de expansiune a Rusiei ţariste, Uniunea Sovietică, în înţelegere cu Germania hitleristă, au încheiat la 23 august 1929 pactul cunoscut sub numele de Ribbentrop-Molotov, prin care s-a încuviinţat ocuparea în iunie 1940 a Basarabiei, nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţa. Ca urmare, în iunie 1940, Uniunea Sovietică a dat României un ultimatum, cerând să-i fie predată Basarabia în termen de trei zile. Deşi s-au stabilit nişte etape de retragere a administraţiei şi armatei române, nu s-au respectat nici ca timp, nici ca loc, sovieticii dedându-se la samavolnicii, arestări, luări de prizonieri şi de bunuri, în mod abuziv.

Ocuparea nordului Bucovinei şi a Ţinutului Herţei, niciodată în stăpânire rusească până atunci, a fost justificată ca despăgubiri pentru exploatarea de către România a Basarabiei timp de 20 de ani.

În anul 1941 Basarabia a fost eliberată vremelnic prin lupte şi a rămas sub administraţia română până în august 1944, când tăvălugul sovietic a trecut peste Nistru şi nu s-a oprit nici la Prut, ci s-a rostogolit peste întreg teritoriul României.

Conferinţa de pace de la Paris din 1946 a consfinţit această situaţie nedreaptă pentru România. Conferinţa n-a prevăzut ca Insula Şerpilor să treacă în stăpânirea Uniunii Sovietice, dar acest lucru s-a realizat mai târziu, prin anii ’50, printr-o înţelegere „tovărăşească”. Amintesc că prin Congresul de la Berlin, din iunie-iulie 1878, se recunoscuseră României Delta Dunării, Dobrogea şi Insula Şerpilor.

Din relatarea situaţiei Basarabiei de-a lungul timpului şi din alte evenimente în legătură cu ţara noastră se poate constata că de multe ori soarta ei a fost hotărâtă de către străini. Mai recent, soarta României a fost hotărâtă chiar înainte de a se termina cel de al doilea război mondial, când, prin înţelegerea dintre Stalin, Roosevelt şi Churchill, s-a consfinţit ca Uniunea Sovietică să-şi păstreze ceea ce ruşii luaseră în 1812 şi chiar mai mult, dacă ne referim ulterior şi la nordul Bucovinei şi la Ţinutul Herţa.

De îndată ce sovieticii au ocupat Basarabia în 1940, au creat în mod artificial aşa-zisa Republica Moldovenească, lipsită de partea sudică – judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail şi partea nordică de la Soroca spre nord, care chipurile aparţin Ucrainei. Dacă s-ar scula din mormânt Ştefan cel Mare!

O altă măsură de schimbare forţată a istoriei şi geografiei Basarabiei a constituit-o rusificarea ei, prin deportări de români basarabeni în Siberia şi colonizarea ei cu ruşi, procedeu folosit începând cu 1812. Cu toate aceste măsuri, românii basarabeni nu şi-au pierdut limba, dragostea de ţară şi puterea de rezistenţă, reuşind ca în anul 1989 să obţină recunoaşterea limbii române ca limbă oficială în republică şi înlocuirea alfabetului slavon cu alfabetul latin.

Nedreptatea făcută României şi Basarabiei de-a lungul celor 179 de ani (la nivelul anului 1991) nu poate fi însă decât temporară şi evenimentele recente din ţările est-europene, printre care şi România, ne îndreptăţesc să credem şi să sperăm în realizarea din nou a visului tradus în faptă de către părinţii noştri, ai celor ce am depăşit 70 de ani de viaţă, România Mare, aşa cum a fost ea, cu hotarele ei din Răsărit şi din Apus, între cele două războaie mondiale.

Revenind la firul evenimentelor din 1944, îmi amintesc şi acum îngrijorarea care ne-a cuprins când frontul se apropiase de ţara noastră şi întrevedeam cu greu o portiţă de ieşire din această încleştare, o scăpare de sub ameninţarea rusească.

În aprilie 1944, am fost chemat de la Sulina la Galaţi şi trimis cu vedeta spre Turnu Măgurele pentru a escorta convoaie cu trupe de infanterie şi artilerie ambarcate pe şlepuri, destinate frontului din Moldova şi Basarabia, unde trupele sovietice reuşiseră să pătrundă. Privind la echipamentul cu care erau dotate trupele noastre, armamentul şi vârsta rezerviştilor, de la care se aştepta oprirea puhoiului sovietic, mă încerca un sentiment de îngrijorare şi deznădejde.

La 2 aprilie 1944, ziarele din Moscova au publicat o declaraţie a guvernului sovietic, făcută cu asentimentul guvernelor englez şi american, fapt confirmat ulterior de către primul ministru Churchill şi secretarul de stat Cordell Hull. Declaraţia putea da o licărire de speranţă că am putea ieşi din încleştare fără consecinţe catastrofale. Citez:

„Guvernul sovietic informează că unităţile de înaintare ale Armatei Roşii, urmărind armatele germane şi trupele române aliate cu acestea, au trecut la câteva puncte râul Prut şi au pătruns pe teritoriul românesc. Comandamentul Suprem al Armatei Roşii a ordonat unităţilor sovietice de înaintare să urmărească inamicul până la înfrângerea totală şi capitulare. În acelaşi timp, Guvernul sovietic declară că nu urmăreşte scopuri de cucerire a niciunei părţi din teritoriul românesc sau de schimbare a regimului social existent în România şi că intrarea trupelor sovietice în România este în exclusivitate dictată de necesitatea militară şi de continua rezistenţă opusă de trupele germane.”

În acelaşi timp, la nivel de partide de opoziţie, dizolvate de către dictatura regală în 1938, precum şi la nivelul guvernului condus de mareşalul Ion Antonescu, se duceau tratative secrete cu anglo-americanii la Cairo şi cu sovieticii la Stockholm, în vederea ieşirii României din război. Despre acestea se ştia ceva la nivelul de zvon, în anumite cercuri. Anglo-americanii spuneau reprezentanţilor noştri că nu poate fi vorba decât de o capitulare necondiţionată şi să ne adresăm sovieticilor. Mareşalul Antonescu, acţionând prin ambasada României la Stockholm şi oferind sovieticilor doar un culoar de trecere spre Transilvania şi Ungaria, urmărea să ferească teritoriul de o ocupaţie militară totală. În aceste condiţii de tratative paralele, oamenii mureau pe front, iar unităţile marinei noastre militare erau pregătite să-i întâmpine pe atacanţi, suportând pe timpul lunii aprilie 1944 doar atacuri aeriene, la care se asociaseră şi americanii, folosind bazele de plecare din Italia; vizau însă numai zone petroliere.

După terminarea misiunii de convoiere pe Dunăre, Vedeta fluvială nr. 4 a intrat, după cum am amintit anterior, în reparaţii capitale la Şantierul Naval mobil de la Ostrovul Arapu, puţin amonte de Brăila.

Viaţa la Ostrovul Arapu vara 1944 era liniştită, odihnitoare chiar, neavând altă grijă decât urmărirea reparaţiilor şi a mersului operaţiilor pe Frontul de Răsărit. Aici intervine în povestirea evenimentelor colegului meu de bancă din Şcoala Navală şi cel mai bun prieten, locotenentul Neculai Maxim, comandantul Vedetei fluviale nr. 2, care în luna august 1944 se afla în misiune la Vâlcov, în subordinea grupului de monitoare „Catargiu” şi „Lahovary”, într-o poziţie de camuflaj cu sălcii pe braţul Solomonov. În zonă se mai afla şi un bac puitor de mine, un şlep cu estacade şi stăvilare şi o şalupă, sub comanda aspirantului Mircea Roşianu, în poziţie de camuflaj pe braţul Cernovca.

Locotenentul Maxim avea cu el, în Vâlcov, pe soţia sa, Sofia, care se întâmpla să fie şi în aşteptarea unui eveniment fericit, aducerea pe lume a primului născut, Bogdan. În situaţia în care frontul se apropia tot mai mult şi la Sulina începuseră bombardamentele sovietice, soţia trebuia dusă la Pogoanele-Buzău, la mama ei. Prietenul meu Max m-a rugat telefonic să-l înlocuiesc la comandă timp de o săptămână pentru a duce soţia acasă. Cu aprobarea Comandantului Diviziei de Dunăre, Contraamiral Alexandru Stoianovici, am plecat la Vâlcov, în ziua de 17 august 1944.

Misiunea Vedetei fluviale nr. 2 în zonă era ca pe timpul nopţii să ocupe o poziţie înaintată la gura braţului Stari Stambul, de unde să semnalizeze şi să împiedice pătrunderea forţelor navale uşoare prin acest punct. Adâncimile mici nu permiteau intrarea pe acest braţ a unor forţe navale mai mari. Deplasarea pe poziţie se făcea cu puţin înainte de căderea serii şi se sta la ancoră, lângă stufărişul dinspre malul drept, până dimineaţa.

În seara zilei de 17 august, am plecat împreună pe poziţie pentru a-mi însuşi misiunea. Se organiza, imediat după ocuparea poziţiei, serviciul de veghe cu servanţi la tunul de 47 mm din prova, la tunul de 20 mm din pupa şi puşca mitralieră binată de pe postamentul de comandă. Pe poziţie era linişte, prea multă linişte şi singurul lucru supărător îl constituiau ţânţarii, sosiţi în roiuri, roiuri dinspre stuf, fiind flămânzi şi agresivi. Am dormit pe punte, la adăpostul unui cort făcut din plasă fină numit „polog” şi era un spectacol hazliu să vezi şi mai ales să auzi bâzâitul atacurilor în picaj ale ţânţarilor, eşuate toate din cauza plasei ocrotitoare. Am devenit astfel comandantul temporar al vedetei şi colegul meu era liber să plece.

Cu pasagerul de a doua zi, 18 august 1944, Max şi Sofi au şi plecat, fără să bănuiască atunci că vor trece ani până să ne mai putem revedea.

Zilele care au urmat au fost uşoare, cu soare cald şi luminos, ca în ultima decadă a lui august. Nu mi-au rămas în minte în mod deosebit, aşa cum mi-au rămas puternic imprimate în memorie cele începând cu 22 august. Dinspre Sulina se auzea totuşi zgomotul bombardamentelor sovietice şi tirul artileriei antiaeriene condusă de căpitanul Gâdiuţă.

Am ajuns deci, la căderea serii din 22 august pe poziţia înaintată de la capăt la ţară, cum stătusem în atâtea nopţi cu aceeaşi misiune la Sulina şi conform obiceiului am ancorat la malul drept, la 5 m distanţă de stuf, 200 m de ieşirea în mare. Serviciul de veghe permitea folosirea în orice moment a armamentului şi plecarea de la ancoră în câteva minute, în caz de pericol ori de prezenţă a inamicului naval.

Se înnoptase bine când am coborât în cabină să mă odihnesc, dar n-a trecut mult şi şeful de cart a venit să-mi raporteze că se aud zgomote suspecte în stufăriş, ce păreau a fi paşi de om. Urcat pe punte, am ascultat cu atenţie şi într-adevăr se auzeau paşi făcuţi rar şi cu întreruperi, strivind stuful şi auzindu-se un fâşâit caracteristic. Am ordonat în şoaptă servantului de la puştile mitraliere să ochească în direcţia zgomotului şi să tragă rafale scurte de îndată ce aude paşii. Au urmat două rafale trase după zgomotul paşilor. După fiecare rafală urma tăcere, apoi se auzeau alţi paşi. Am coborât în cabină şi cu pistolul Steyer de calibru 9 mm am pândit la unul din hublouri, contând că voi capta zgomotul amplificat, întrucât cabina era ca o cutie de rezonanţă. Într-adevăr, am auzit zgomotul paşilor mai puternic decât pe punte şi am apăsat pe trăgaci. Acelaşi joc, cu oprire la circa 1–2 minute şi reluarea mersului până la o nouă rafală cu puştile mitraliere sau cu lovitura de pistol. Jocul nu putea fi continuat, căci individul care arăta atâta îndrăzneală şi stăruinţă, pe lângă că era înarmat în mod sigur cu o armă automată, mai putea avea şi grenade, cu care ar fi putut produce pierderi umane şi materiale, corpul vedetei fiind construit din tablă, fără blindaj.

Am hotărât să plec din această poziţie pentru a ancora la o distanţă de 50–60 m de mal, evitând posibilitatea şi urmările unui atac cu grenade de mână. Am rămas convins că individul era un partizan lipovean, care cunoştea prezenţa vedetei pe timpul nopţii, aproximativ în acelaşi loc, urmărind provocarea de pierderi şi eventual scufundarea ei. Cu atenţia mărită, am continuat misiunea până la răsăritul soarelui, fără a mai auzi însă paşi în stuf. În schimb, dinspre mare şi în direcţia nord am zărit cerul luminat cu întreruperi şi am auzit zgomote de explozii, ce nu păreau a fi la o distanţă prea mare. Ulterior, aveam să aflu că unităţi navale sovietice au sprijinit cu foc o debarcare pe coasta Basarabiei la Jibrieni, după care au venit spre sud şi au intrat pe braţul Oceacov până la Vâlcov, unde au sosit în dimineaţa zilei de 24 august 1944.

Înainte de această premieră sovietică în Deltă au fost însă 24 de ore dramatice care au influenţat mersul operaţiilor militare, uşurând reuşita operaţiei Iaşi–Chişinău începută la 19 august 1944, cunoscută sub denumirea de „Lovitura a 7-a”. Aceasta avea drept scop zdrobirea grupului de armate germane „Ucraina de sud”, comandat de generalul Friessner şi ocuparea în întregime a Basarabiei ca în 1940, urmând ca apoi, în funcţie de o eventuală schimbare politică în România, să se atingă frontiera bulgară.

În dimineaţa zilei de 23 august 1944, soarele a răsărit ţâşnind ca un balon roşu aprins din mare, aşa cum îl văzusem de multe ori răsărind la Constanţa, o mare liniştită şi albastră de toată frumuseţea, în contrast cu numele de Marea Neagră. Către ora 7 dimineaţa am părăsit poziţia de veghe, neştiind că va fi ultima oară în viaţă să văd marea de la gura braţului Stari Stambul, capăt de ţară şi acesta, la care am stat de veghe ca şi la Sulina, în atâtea nopţi ale anilor 1943 şi 1944.

Mă aflam deci pe drumul de întoarcere, cu Vedeta fluvială nr. 2 spre Vâlcov şi braţul Solomonov, unde se afla poziţia de camuflaj a celor două monitoare „Catargiu” şi „Lahovary”, sub comanda lt. comandor Dumitru Stanciu. După aproximativ o jumătate de oră de marş pe braţul Stari Stambul, am întâlnit o lotcă de pescari, care îmi făcea semne cu braţele îndreptate în sus, arătând pe cer într-o anumită direcţie. Erau bine intenţionaţi, ei îmi semnalau o formaţie de avioane de bombardament sovietice zburând spre Vâlcov. Am acostat imediat la malul drept care era împădurit cu salcie şi în câteva minute am camuflat vedeta cu ramuri de salcie, fiind astfel la adăpost de vedere şi atac aerian. După scurt timp am auzit zgomot de bombardament în zona Vâlcov. Bănuiam că avioanele atacau monitoarele, dar puteau fi vizate şi alte obiective cum erau puitorul de mine şi şlepul cu estacade şi stăvilare de pe braţul Cernovca.