În dimineaţa zilei de 15 ianuarie 1947, am plecat din lagărul 74, cu un camion acoperit cu prelată, 25 de ofiţeri activi şi de rezervă, cei care fuseserăm selecţionaţi pentru a urma o şcoală politică, undeva lângă Moscova. Camionul trebuia să ne ducă până în gara Gorki (Nijni Novgorod), unde în jur de ora 13:00 trecea un tren spre Moscova. Era iarnă, frig, zăpadă mare şi aveam de făcut vreo 70 de kilometri. Normal, chiar în condiţii de iarnă puteam ajunge în timp util ca să luăm trenul. Eram însoţiţi de un singur subofiţer tânăr, înarmat cu un revolver simplu.
Cum căzuse cam multă zăpadă în prima jumătate a lui ianuarie şi drumul pe care mergeam nu era prea circulat, camionul înainta cam greu şi, pe deasupra, a mai făcut şi o pană de motor, care a fost totuşi rezolvată în aproximativ 30 de minute. Ne-am urmat drumul până ce ne-a apărut în faţă un deal cu o pantă ceva mai pronunţată, care ne-a creat probleme şi la un moment dat maşina n-a mai putut înainta. Am coborât toţi din camion şi am împins din părţi şi din spate ca să-l urnim din loc, ceea ce am reuşit. Din prudenţă n-am mai urcat şi am făcut câţiva kilometri pe lângă el, până ce terenul a devenit plan şi drumul nu a mai fost troienit ca în porţiunea dinaintea pantei.
Cum n-am avut însă o rezervă de timp pentru peripeţii prelungite, am ajuns în gara Gorki după plecarea trenului de Moscova, acesta trecând doar o dată pe zi.
Am intrat în clădirea gării, destul de veche, dar mare şi aspectuoasă. Plutonierul ne-a instalat în camera destinată mamei şi copilului, care avea câteva scaune pe lături şi nici un alt mobilier. El ne-a sfătuit să ocupăm un colţ şi să ne baricadăm cu bagajele avute astfel încât să nu poată pătrunde la noi răufăcătorii, în special hoţii, care erau foarte îndemânatici.
Ne-am retras deci într-un colţ şi ne-am aşezat bagajele într-un sector de cerc, având în spate doi pereţi care formau un unghi drept. Era şi timpul să mâncăm deoarece se făcuse ora 16. Eu, ca fost distribuitor de zahăr, unt şi pâine în lagăr am intrat imediat în acţiune, făcând porţiile de data aceasta din ochi. Eram la un moment dat în faţă cu un calup de unt de 2 kilograme (raţia pe două zile pentru 25 de ofiţeri) şi alcătuiam porţiile, când a apărut un individ, probabil muncitor la calea ferată, uitându-se foarte duşmănos la mine. Eram în interiorul „redutei”, dar îngrădirea cu bagaje era mai mult simbolică, trecerea putând fi forţată cu uşurinţă. Norocul a fost că plutonierul care ne însoţea tocmai venise să vadă cum ne-am instalat şi observând privirea duşmănoasă a individului, s-a îndreptat spre el şi l-a apostrofat cu un ton mai ridicat: „Ce te uiţi aşa, cetăţene?” Acesta i-a răspuns că se uită şi nu pricepe cum aceşti nemţi, care au cotropit Uniunea Sovietică, sunt hrăniţi cu pâine albă, unt, zahăr şi conserve, în timp ce el abia are o bucată de pâine neagră. Plutonierul, cu acelaşi ton ridicat, i-a spus că ceea ce mâncăm noi este raţia stabilită de tovarăşul Stalin şi dumnealui să părăsească imediat sala de aşteptare, altfel o păţeşte. La ameninţarea cu tătucul Stalin cetăţeanul a spus „no ladna” şi a plecat imediat.
Plutonierul ne-a atras atenţia încă o dată să fim atenţi şi că dacă am fi avut nevoie de el, îl găseam alături în restaurantul gării. Rămaşi singuri, am început să explorăm celelalte încăperi ale gării, ne-am orientat după miros unde este WC-ul şi am descoperit şi un bufet cu o cetăţeană sovietică mai arătoasă în serviciu. Tot atunci, după trei ani şi mai bine am pus în gură pentru prima oară o băutură alcoolică, un fel de lichior dulceag numit „Moskovskaia”, care costa 100 de ruble litrul. Am cerut prima dată 100 de grame, am gustat băutura şi mi-a plăcut, dar mi-a fost teamă să beau, pentru că organismul îmi era slăbit şi dezobişnuit de băuturi alcoolice. După un timp m-am dus din nou la bufet şi n-a mai fost nevoie să comand „sto gram” ci să ridic doar un deget şi am fost servit. La data respectivă „prinsesem” ruseşte prea puţin, aşa că mi s-a părut că sunt insultat de bufetieră când am auzit-o spunând unui cetăţean ce tocmai intrase în bufet „eto haroşâi mujik”, eu înţelegând că m-a făcut mojic, când de fapt ar fi trebuit să fiu măgulit că ea spunea deoarece sunt bărbat frumos, nu mojic.
Am stat deci în gara Gorki 21 de ore, dormind pe podea doar câteva ore, iepureşte. A doua zi la ora 13 ne-am îmbarcat în acceleratul de Moscova şi de data aceasta am dormit o noapte în tren. A doua zi am coborât în gara Krasnogorsk, care era a orăşelului cu acelaşi nume. Distanţa de la gară până la lagărul 27/11 era de vreo 400 metri şi am parcurs-o cu uşurinţă pe jos. Primul drum după intrarea în lagăr a fost la baie, binevenită pentru că ne-a înviorat după două nopţi obositoare şi pentru că era mai civilizată decât baia din lagărul de la Mânăstârca.
Lagărul era situat la marginea de est a orăşelului şi consta din mai multe barăci cu o capacitate de 100 de persoane fiecare, dar existau şi altele mai mici, mai intime, un club cu sala de spectacole, grupul alimentar, un grup sanitar, ateliere de cizmărie şi croitorie, spălătorie şi baie şi o curte mare cultivată cu garoafe, care durau până în octombrie, când cădea prima zăpadă peste ele, aflate încă în floare. Acesta garoafe nu erau cultivate doar de dragul prizonierilor, ci erau comercializate la Moscova.
Am fost repartizaţi într-o baracă în care erau cazaţi vreo 65 de soldaţi şi 10 ofiţeri români, regula fiind aici ca prizonierii să fie grupaţi, pe cât posibil, pe colective naţionale. Interesantă era însă aici prezenţa a o mie de prizonieri japonezi, aduşi din Manciuria.
Baraca în care am fost repartizaţi era situată lângă gardul triplu de sârmă ghimpată, care ne despărţea de altă baracă similară cu a noastră, dar în afara sârmelor ghimpate, în oraş adică, locuită de nişte muncitoare, compartimentată însă puţin diferit. Baraca noastră era construită dintr-o singură încăpere dreptunghiulară, în care erau 100 de prizonieri, în paturi suprapuse, ofiţerii fiind grupaţi la un capăt, cu un culoar între ei şi restul paturilor pentru soldaţi. Spre deosebire de lagărul 74, aici serveam masa în baracă, ofiţerii având o masă dreptunghiulară, în colţul dinspre paturile lor, cu două bănci de lemn, de care ne serveam pe rând.
Am fost luaţi în primire de ofiţerii români aflaţi aici, care ne-au explicat în amănunt viaţa din acest lagăr şi am înţeles că ei fuseseră aduşi mai înainte în acelaşi scop ca şi noi, să urmeze o şcoală, dar că din anumite motive sau criterii n-au mai urmat-o. Ei au fost antrenaţi în anumite munci exterioare, ajutând în acest fel la munca de reconstrucţie a Uniunii Sovietice, simţindu-se oarecum obligaţi la aceasta din cauză că şi armata noastră a contribuit la distrugerile războiului.
Lagărul Krasnogorsk avea secţii distanţate una de alta, în cealaltă secţie pe care n-am văzut-o niciodată aflându-se conducerea, iar printre prizonierii de acolo aflându-se şi doi ofiţeri români care absolviseră şcoala într-o serie anterioară şi care acum locuiau la redacţia ziarului „Graiul Liber”. Acolo se mai afla şi o fată din Bacău, pescuită de sovietici dintr-o gară şi urcată cu forţa într-un tren cu prizonieri, întrucât le lipsea unul la număr. Ea era repartizată să lucreze la spălătorie.
Prizonierii ofiţeri români găsiţi în lagăr, prin şeful grupului de români – sublocotenentul de rezervă Ionică –, ne-au sfătuit să răspundem afirmativ la solicitarea de a fi folosiţi la lucru, aceasta constituind şi o notă bună pentru noi, care aşteptam să fim trimişi la şcoală. În această idee, am apreciat că nu va fi mare lucru dacă dăm şi noi o mână de ajutor un timp oarecare, până la începerea cursurilor.
Prima muncă pe care am făcut-o a fost o muncă de noapte, între orele 23 şi 6 dimineaţa şi a constat în trasul la ham, mutând nişte lăzi enorme prevăzute cu tălpi de sănii, de lângă rampa de cale ferată până la o distanţă de circa 50 de metri, aşezându-le ordonat, de unde să poată fi transportate când li se va hotărî destinaţia mai târziu. Lăzile proveneau din Germania, constituind pradă de război şi conţineau lentile „Zeiss” pentru tot felul de instrumente şi aparatură optică. Calitatea lentilelor Zeiss era şi a rămas cunoscută şi apreciată în toată lumea. La jaful organizat pe scară largă de sovietici, s-a adăugat unul la scară mai mică, întrucât fiecare prizonier participant la operaţia de mutare a lăzilor îşi procura, la discreţie, lentile de diferite mărimi, folosite ulterior mai puţin pentru mărit şi mai mult pentru a le transforma în brichete solare, ţigările putând fi uşor aprinse prin concentrarea focarului pe ţigară. Munca de noapte în luna ianuarie era foarte grea, dar o făceam aproape fără pauze pentru că era frig şi muncind necontenit ne încălzeam.
Nesiguranţa şi îngrijorarea au început totuşi să se manifeste destul de repede deoarece noi ne aşteptam ca în urma selecţionării făcute în lagărul 74, să fim puşi la învăţătură şi nu la muncă fizică şi de durată, ba încă şi de noapte. Se vede treaba că asta era un fel de „piatră de încercare” a devotamentului şi sincerităţii cu care noi trebuia să păşim pe calea îndoctrinării, cum mai târziu, sosind în ţară, aveam să aud că piatra de încercare ar fi prietenia cu Uniunea Sovietică.
Nu mai ţin bine minte cam cât a durat până să vină în lagăr cineva care să stea de vorbă cu noi în legătură cu şcoala; cam după vreo trei săptămâni parcă, şi-a făcut apariţia un „profesor”, în persoana tovarăşului Spiru, evreu din Basarabia, fugit din Uniunea Sovietică prin 1924, când cu răscoala de la Tatar Bunar. Acesta făcea o selecţionare mai amănunţită, pe baza unui dosar întocmit pentru fiecare candidat prizonier.
Am fost chemat deci şi eu în faţa acestui personaj, într-o cameră anume, prevăzută cu o masă şi două scaune aşezate la masă faţă în faţă. După ce am dat „bună ziua”, în loc de răspuns şi invitaţia de a lua loc pe scaun, tovarăşul Spiru mi s-a adresat cu: „Ce sunt zorzoanele alea pe umerii dumitale?” Contrariat, am luat o mină care, fără să vreau anume, exprima surprinderea şi supărarea şi i-am răspuns că nu sunt zorzoane, ci gradul meu de locotenent de marină. Eram îmbrăcat cu trenciul bleumarin, pe umerii căruia erau epoleţii cu două trese aurii şi ochiul lui Nelson. El mi-a răspuns că a crezut că mi le-am pus eu în lagăr. După acest schimb de cuvinte, m-a invitat să şed. S-a aşezat şi el de cealaltă parte a mesei şi a scos din servietă dosarul meu pe care l-a deschis şi, într-o fracţiune de secundă, am văzut pe lângă fişa mea cu fotografie, diploma de bacalaureat şi actul de naştere, acte pe care le avusesem la navă, le luasem cu mine la plecare, dar îmi fuseseră confiscate la intrarea în lagărul din portul Odessa.
Profesorul Spiru, dacă era într-adevăr profesor, a repetat întrebările cu privire la datele personale, studii, părinţi, avere, apartenenţă politică etc. Şi în acest timp s-a oprit asupra diplomei de bacalaureat, în care erau trecute pe verso notele din ultimii patru ani de liceu. A făcut remarca maliţioasă că notele de 10 pe care le-am avut la religie nu se împacă deloc cu ceea ce voi învăţa acum la şcoală. M-a întrebat apoi dacă am citit ceva în prizonierat şi i-am citat din cărţile politice găsite în lagărul 74, ceea ce mi s-a părut că l-a satisfăcut. Mi-a mai pus şi o întrebare „cheie”, de 20 de puncte cum avea să se spună mai târziu la noi în cadrul unor concursuri publice, anume dacă ştiu de ce Mihai Viteazul n-a reuşit să menţină realizarea unirii tuturor românilor. I-am răspuns că a fost trădat şi ucis mişeleşte de generalul Basta. Răspunsul meu l-a mulţumit şi mi-a răspuns că el nu s-a putut menţine ca domn al tuturor românilor din cauză că prin aşa-zisul „Legământ al lui Mihai” i-a legat pe şerbi de pământ, evitând în acest fel fuga lor de pe moşiile boierilor. Cu un aer de superioritate mi-a răspuns că nu se aştepta să cunosc adevăratul motiv, dar nu-i nimic, o să învăţ eu tot ce trebuie la şcoală. Mi-a spus apoi că sunt liber şi că ne vom revedea probabil peste două săptămâni.
Noi am terminat munca de stivuire a lăzilor cu lentile ale fabricii „Zeiss” după ce făcusem şi unele schimburi de zi. Am schimbat-o cu alta constând din descărcarea unor vagoane platformă ce conţineau cărbune îngheţat şi apoi încărcarea cărbunelui în camioane, care aparţineau unei fabrici de textile. Pentru a putea fi descărcată masa compactă de cărbune îngheţat, foloseam în prealabil nişte răngi de fier numite „lom” pentru fărâmiţare după care acţionam cu lopeţile. Cărbunele era trecut de fapt de două ori prin lopată, prima oară la descărcare şi apoi la încărcarea în camion. A fost o perioadă în care am muncit mult, am făcut muşchi dar am şi slăbit foarte mult, ajungând la numai 53 de kilograme.
Între timp, tovarăşul Spiru a plecat probabil în ţară să verifice situaţia celor 25 de candidaţi la şcoală. S-a acţionat foarte repede şi probabil că au plecat şi alţi delegaţi în ţară pentru verificarea dosarelor, pentru că într-adevăr după două săptămâni Spiru a venit în lagăr şi a luat cu el doar 4 din cei 25 de candidaţi, consideraţi a fi corespunzători. Printre cei aleşi era un ofiţer activ, ceilalţi trei fiind ofiţeri de rezervă.
Despre motivul pentru care nu am fost selecţionat aveam să pot afla abia în vara anului 1948, în ţară, la părinţii mei din Cristianul Sibiului, aşa încât anticipez acum cursul povestirii.
Acolo aveam să primesc în una din zile vizita unui coleg de şcoală primară, un timp prim-secretar de partid la Iaşi; printre altele m-a întrebat de ce am avut discuţii cu tovarăşul Spiru care ştia despre mine că sunt fecior de fabricant şi nu de agricultor. Abia atunci aveam să încep să desluşesc lucrurile şi să-mi explic totul.
Mama mea murise la 24 februarie 1920, când aveam trei ani şi după un an tatăl meu se recăsătorise cu o femeie din Poiana Sibiului, care avea un atelier de făcut lumânări, pe care îl adusese la Cristian şi lucrase în continuare până în 1940. Am povestit despre asta chiar în ziua plecării din lagărul 74, pe timpul transportului cu camionul sau când mersesem câţiva kilometri pe jos din cauza pantei pronunţate a drumului. Unul dintre cei 25 trăsese cu urechea la ce povesteam şi când ajunsese în lagăr vorbise acolo unde trebuia, adică la NKVD, fiind sigur că voi fi eliminat şi va avea un concurent mai puţin. Spiru a verificat informaţia în ţară şi a aflat despre atelierul de făcut lumânări, dar a dat amploare faptului şi în acest fel am fost declarat „fecior de fabricant” şi eliminat cu uşurinţă.
Că s-a mers până în ţară pentru informaţii am avut confirmarea din întâmplarea căpitanului de rezervă Ioan Popescu, profesor de desen, selecţionat şi el pentru şcoală. La întrevederea cu Spiru, a fost întrebat ce politică a făcut în ţară. Răspunzând negativ a fost întrebat din nou şi acesta a menţinut negaţia. Atunci Spiru a scos din servietă o fotografie a ofiţerului îmbrăcat în cămaşa neagră de cuzist şi cu centură cu diagonală. Bineînţeles că a trebuit să recunoască şi în acest fel a fost şi el respins.
După această paranteză cam mare revin la perioada când m-am trezit pe neştiute în rândurile prizonierilor care ajutau prin muncă la reconstrucţia Uniunii Sovietice.
Mă aflam deci zilnic pe rampa căii ferate din gara Krasnogorsk acţionând cu îndemânare lomul sau lopata şi încărcând camioanele cu cărbuni pentru fabrica de ciorapi aflată aproape de Moscova. Cărbunii erau folosiţi la cazanele care furnizau aburul necesar procesului de fabricaţie a fibrelor sintetice pentru ciorapi. Formasem o „brigadă” de ofiţeri români condusă de căpitanul Postescu, din infanterie. Se organizase chiar o întrecere între brigăzile de lucru şi se afişau rezultatele obţinute pe un panou mare, la intrarea în lagăr. Brigada Postescu a fost mereu prima, cu un procentaj de peste 250%, obţinut prin efortul stahanovist depus de noi, căci nu putea fi vorba de o organizare mai bună a muncii sau folosirea unor noi metode, ori a unei tehnologii înaintate, ci pur şi simplu de acţionare cu mai multă forţă musculară a lopeţilor şi scurtarea pauzelor orare admise. N-am avut niciun avantaj în afară de gloria primului loc în întreceri, fortificarea musculaturii braţelor şi obţinerea unor siluete, dar nu de invidiat. A fost perioada de timp care a trecut cel mai repede, fără gânduri, transformaţi într-un fel de roboţi umani, care munceau opt ore în aer liber, consumau raţia de alimente de 1.800 calorii şi cădeau morţi de oboseală după servirea caşei de seara şi depunerea la camera de uscare a pâslarilor, în care foloseam obiele în loc de ciorapi.
Această muncă a durat trei luni – februarie, martie şi aprilie – astfel a trecut şi ultima parte de iarnă rusească. Temperatura cea mai scăzută acolo, lângă Moscova, era de –30 de grade Celsius, temperatură la care nu se mai lucra în aer liber. Pe timpul iernii, regimul de lucru afară era de 45 de minute, cu 15 minute pauză în cameră încălzită, la fiecare oră. Pe rampa căii ferate foloseam pentru încălzire cabina unei femei acar, binevoitoare, cu care mă împrietenisem doar din ochi; în luna din zile a făcut un gest mărinimos, oferindu-mi o bucată din plăcinta ei cu varză.
Eram păziţi pe timpul lucrului de o femeie încotoşmănată într-o manta militară, cu o căciulă trasă pe urechi şi nişte pâslari în picioare. Avea o puşcă veche, pe care o purta mai mult de formă. Ca vârstă nu părea să fie bătrână, dar încotoşmănată cum era, noi i-am spus babuşca, la care a ripostat cu vehemenţă, spunând că nu este babuşca pentru noi ci „tiotea” – mătuşă.
La ora 12 ni se aducea mâncarea din lagăr la locul de muncă, iar la ora 17 intram în lagăr. A doua zi dimineaţa la ora 8 porneam din nou la lucru.
O altă variantă de muncă în această perioadă a fost însoţirea camionului cu cărbune până în fabrică şi descărcarea lui acolo, după care reveneam pentru o nouă cursă şi făceam cam 4–5 curse în timpul celor 8 ore afectate pentru muncă. În această situaţie luam masa de prânz la cantina fabricii, mâncarea fiind uşor îmbunătăţită faţă de raţia de prizonier. Cea mai nefericită variantă de muncă pentru fabrică a fost în una din zilele lui aprilie 1947, când brigada noastră a primit sarcina să scoată sterilul de cărbune ce arsese la cazane, dintr-o încăpere de formă dreptunghiulară, trecându-l în trei etape la lopată până afară în curte, unde avea un loc destinat pentru depozitare. A fost o zi chinuitoare lucrând într-o încăpere lipsită de aerisire, cu un steril de cărbune incomplet ars, emanând oxid de carbon şi provocându-ne ameţeli şi greţuri. Protestul nostru la conducerea fabricii că nu avem asigurată protecţia muncii nu a avut niciun efect. Efectul l-am simţit abia a doua zi, când nu am mai fost trimişi la fabrică, la o asemenea muncă.
Dormeam neîntors, în rândul de jos al paturilor suprapuse, lipit de un perete dinspre curtea lagărului şi aveam vecin de pat în acea perioadă un soldat artilerist, şocat în urma unei explozii de obuz sovietic, care-l îngropase aproape complet. Din această cauză avea aproape în fiecare noapte coşmaruri şi scâncea progresiv până ce se trezea de ţipătul propriu şi bineînţeles că mă trezeam şi eu, dar noroc cu oboseala care mă adormea imediat. În primăvară am avut însă o surpriză, când am constatat că peretele din dreptul patului meu avea o gaură mai mare decât pumnul şi era astupată doar cu o bucată de carton bătută în cuie şi vopsită alb ca să nu se mai observe. Efectul avea să apară mai târziu în ţară, prin manifestarea unor dureri în regiunea lombară, care coborau şi pe nervul sciatic al piciorului drept. Împachetările cu nămol şi băile sărate de la Ocna Sibiului aveau să facă minuni.
Iarna 1946–1947 n-a fost aşa de grea ca la Mânăstârca, dar ca durată era asemănătoare. Îmi amintesc că prima zăpadă care s-a aşternut şi al cărui alb nu a mai dispărut până în primăvară a căzut în 1947, pe la 10 octombrie, peste miile de garoafe încă în floare aflate în curtea lagărului. În felul acesta a dispărut şi un venit pentru lagăr, lipsindu-i pe moscoviţi de frumuseţea garoafelor de Krasnogorsk. Ultima zăpadă din primăvara 1947 am văzut-o la 10 mai, când îmi spălasem nişte rufe şi le uscam pe iarbă, la marginea dinspre câmp a lagărului, iar la vreo 300 metri distanţă am putut zări pe o viroagă zăpada rămasă încă netopită. Afară era însă cald şi zăpada de pe viroagă a dispărut până a doua zi. Caracteristic acestei regiuni a Moscovei este faptul că primăvara este foarte scurtă, vegetaţia se trezeşte la viaţă de sub zăpadă şi se dezvoltă brusc şi impetuos, trecând repede la vară şi la maturitate.
Revin însă la munca noastră din gara Krasnogorsk, cu care ne obişnuisem şi lucram ca nişte roboţi. „Tiotea” noastră cu puşca era şi prietenoasă şi, cu timpul, ne-a povestit că avea o fată frumoasă; era însă supărată că a cumpărat un ceasornic garantat pe 6 luni şi i-a stat numai după două luni.
Munca pe rampa gării Krasnogorsk ne oferea zilnic şi un divertisment, la trecerea prin gară a acceleratului Riga-Moscova, care avea un aspect mai civilizat, iar pasagerii, şi mai ales pasagerele, ne atrăgeau atenţia prin ţinuta lor care ni se părea mai elegantă şi uneori reţineam şi câte o figură zâmbitoare, plăcută ori chiar frumoasă, care ne purta cu gândul la lumea din care plecasem. La trecerea trenului ne opream din lucru şi stăteam rezemaţi în lopeţi, savurând şi câte o ţigară „Kazbek” sau uneori o ţigară din mahorcă, răsucită de noi în foiţa prizonierului, tăiată din „Izvestia” sau „Graiul Liber”.
Au trecut ani şi întâmplarea a făcut să mai trec o dată prin gara Krasnogorsk, de data asta aflându-mă în acceleratul Riga-Moscova şi nu singur, ci cu soţia şi grupul de turişti români în vizită prin U.R.S.S., pe ruta Bucureşti – Kiev – Leningrad – Riga – Moscova. Am rămas surprins să trec prin această gară după câţiva ani şi să fiu uimit de progresul făcut de orăşelul Krasnogorsk, care avea acum o mulţime de blocuri de locuinţe, încât am fost iniţial îndemnat să cred că am ajuns la periferia Moscovei. Gara era tot mică, iar pe peron şi pe rampă nu mai erau prizonieri, ci plecaseră acasă în 1948 şi treceau acum prin gară în 1970. Firul amintirilor a început din nou să se depene. În această gară am mai făcut şi alte munci, cum ar fi, de exemplu, descărcarea unor vagoane cu butuci şi rădăcini de copaci din care se aduceau şi la noi în lagăr; ne căzneam să despicăm totul pentru a avea combustibil preţios, atât la încălzit cât şi la gătitul mâncării.
Într-una din zile a sosit un vagon încărcat cu var în vrac. Cine puteau fi folosiţi la descărcat dacă nu prizonierii? Pe lângă faptul că se pierdea foarte mult var, vărsat în vagon, ca şi când ar fi fost nisip, era şi periculos de manevrat descoperit, cu lopata, din vagon în camion.
Trebuie să amintesc că orice sosea în gară – buturugi, rădăcini, var, cartofi – era supus vămuirii de către populaţie, care îşi făcea provizii în acest fel la adăpostul întunericului. Exista parcă un acord tacit între autorităţi şi populaţie pentru a nu se descărca vagoanele decât a doua zi după sosire. Pedepsele pentru furtul din avutul obştesc erau foarte severe şi cine era prins asupra faptului făcea cunoştinţă cu gulagul sovietic.
În perioada de lucru la fabrică, am făcut cunoştinţă cu un tânăr sergent japonez, în timp ce fumam o ţigară în pauza de lucru. Se numea K. Ishimaru, era absolvent de liceu şi vorbea engleza, ceea ce ne-a permis să ne înţelegem. Am continuat relaţia şi în lagăr, înţelegându-ne destul de bine în engleza noastră, a mea cu accent dâmboviţean şi a lui cu accent de Osaka. I-am spus că doresc să învăţ japoneza şi să începem cu alfabetul. M-a descurajat spunându-mi că este foarte dificil scrisul, că în afară de alfabetul propriu-zis mai au încă vreo 8.000 de semne care reprezintă silabe sau cuvinte scurte, pe care nici el nu le-a învăţat pe toate, iar cifrele sunt unele de uz curent, mai simple, iar altele mai sofisticate, întrebuinţate în acte, nefiind uşor de falsificat. Am învăţat totuşi câteva cuvinte sau expresii uzuale pe care le mai ţin minte şi acum: bună ziua, bună seara, la revedere, mulţumesc şi ce mai faci.
Spre deosebire de lagărul de la Mânăstârca, aici erau circa 1.000 de prizonieri japonezi, aduşi imediat după capitularea Japoniei; îşi făceau şi ei stagiul ca şi noi, românii, la reconstrucţia Uniunii Sovietice. Am remarcat în primul rând o disciplină desăvârşită, o organizare bazată pe structura interioară, ofiţerii erau respectaţi şi ascultaţi în continuare, iar soldaţii nu respectau nimic din ordinele sau dispoziţiile sovieticilor decât dacă erau transmise prin ofiţerii lor. A fost odată un mare haz când, fiind duşi la lucru şi dându-li-se ordin să lucreze de către un „nacialnic”, ei aprobau mereu dând din cap că au înţeles, sau spunând „da” cu nişte feţe zâmbitoare, dar nu se urneau din loc. A fost apoi un spectacol şi mai grozav când „nacialnicul” a fost o femeie. Când ea a dat dispoziţia de lucru, „executanţii” au început să râdă, ţinându-se cu mâinile de burtă, deoarece la ei femeia la vremea aceea era altfel considerată şi nu putea să conducă bărbaţii. Lămurindu-se cu situaţia, sovieticii au luat-o cu binişorul şi au stat de vorbă cu ofiţerii, transmiţând apoi ordinele şi dispoziţiile numai prin intermediul lor. Lucrurile au început să meargă bine, mai ales că japonezii erau foarte harnici şi pricepuţi.
Succesul mare s-a datorat şi faptului că pentru japonezi s-a repartizat o comisară politică tânără, foarte frumoasă, cu ochii puţin oblici, sprâncene arcuite, părul negru lucios şi buze cărnoase, sub un nas mic şi puţin cârn, cu zâmbetul mereu pe buze. Era o femeie foarte instruită şi, bineînţeles, că vorbea japoneza bine. Ea a ştiut cum să-i „convingă” pe ofiţeri şi munca a mers strună, iar după un timp prizonierii porneau la muncă din poarta lagărului în pas cadenţat şi intonând „Internaţionala”, fiind poate singurii în lume la ora aceea care o mai cântau. La întoarcerea în lagăr veneau în pas alergător şi rosteau repetat „hăi sea” ceea ce la ei însemna „hei rup”.
În lagăr aveau un careu al lor, încadrat de barăci, cu un fel de curte interioară pe care o măturau zilnic, dimineaţa, înşirându-se „în trăgători” cu mături în mână, cam 100 de prizonieri şi în cinci minute curtea era curată.
Am remarcat de asemenea că dintre toţi militarii angajaţi în cel de-al doilea război mondial, soldaţii japonezi aveau cel mai bun şi cel mai complet echipament de îmbrăcăminte. Lor li s-a creat în lagăr un regim alimentar special, cu pâine mai puţină, cartofi aproape deloc, în schimb cu mult orez şi peşte.
Datorită muncii de lămurire şi propagandă dusă de sovietici prin comisara politică, la 1 mai 1947, pe una din barăcile ocupate de japonezi a ajuns să fie afişată pe o pancartă mare inscripţia „Jos împăratul”. Propaganda sovieticilor n-a avut succes.
Împăratul Hirohito avea să moară la adânci bătrâneţi, având succesor pe fiul său Akihito, iar Japonia, deşi învinsă, avea să redevină o ţară cu o economie înfloritoare.
În una din zilele de şedere la Krasnogorsk am primit o misiune deosebită de care m-am bucurat în mod special. Împreună cu încă trei camarazi ofiţeri am plecat cu şoferul Vania în port, la Moscova, să încărcăm camionul cu sare în vrac şi s-o aducem la magazia din apropierea lagărului. Drumul a fost plăcut, pe şosea asfaltată, iar timpul favorabil. În port, am dat de nişte munţi de sare de provenienţă marină şi am început încărcarea. Contactul cu apa şi cu instalaţiile portuare m-au înviorat, eram în elementul meu, dar mi-a răscolit şi amintirile de cu câţiva ani înainte, când străbăteam cu vedeta Delta noastră şi îmi aminteam de Sulina. Portul Moscova este port la râul Moscova, îndiguit şi amenajat corespunzător pe teritoriul capitalei sovietice.
Problema încărcării camionului cu sare era uşoară şi am sfârşit-o repede. Am aşternut peste sare o prelată şi noi ne-am aşezat deasupra. Ajunşi la magazie am avut de aşteptat la rând pentru descărcare. Stând pe încărcătura de sare cu spatele la magazie şi cu faţa spre şosea, am observat o maşină care era pe atunci ultimul tip de limuzină sovietică, marca „Pobeda”. Şoferul Vania era lângă camion şi fuma o ţigară. I-am atras atenţia că pe şosea trece o „Pobeda” şi ne aşteptam să-l vedem încântat şi mândru de această realizare sovietică. Am rămas însă surprinşi dar şi plăcut impresionaţi de reacţia sinceră a şoferului. „Pobeda? Niet. Opeli”.
Odată cu venirea primăverii a sosit în lagăr şi un ordin cu privire la munca prizonierilor, în sensul că, afară de germani, toţi ceilalţi ofiţeri prizonieri nu sunt obligaţi să muncească decât dacă doresc să o facă, atestând dorinţa lor printr-o declaraţie scrisă. Ordinul acesta a fost pentru mine salvator, căci slăbisem foarte mult şi de la 68 de kilograme cât aveam în ţară, ajunsesem după cum am mai amintit doar la 53. Bineînţeles că n-am dat o asemenea declaraţie şi oficial nu mi s-a spus nimic, dar a început o muncă de lămurire din partea camarazilor români căci, spuneau ei, „Uniunea Sovietică ne-a eliberat ţara de fascişti”, urmată de o altă gamă de argumente auzite de atunci şi până în anul 1988, când aveam să plec din ţară. Cine ne îndemna să mergem la muncă? Cei care aveau nişte posturi de muncă uşoare şi cu avantaje, cum erau: şeful grupului de prizonieri români, şeful magaziei de alimente, ajutorul de contabil care devenise prietenul unei funcţionare sovietice, cu care lucra în birou şi un ofiţer care lucra la bucătărie. Această muncă de lămurire din interiorul grupului de ofiţeri români a fost urmată mai târziu de presiuni şi represalii din partea conducerii lagărului.
Prin conducătorul grupului de români – sublocotenentul Ionică – am fost înştiinţaţi că pentru a crea condiţii mai bune pentru prizonierii care muncesc, noi suntem mutaţi în altă baracă împreună cu nişte ofiţeri unguri şi austrieci, care de asemenea nu muncesc. Conducerea conta probabil pe o neînţelegere între români şi unguri şi pe amărăciunea de a fi izolaţi de grupul etnic român, cerând până la urmă să muncim ca să putem fi iarăşi împreună. Presupunerea făcută de sovietici a fost greşită, noi ne-am simţit foarte bine pentru că eram într-o clădire mai mică, fostă infirmerie şi eram acum numai între ofiţeri, fără soldaţii noştri care munceau greu şi când reveneau în lagăr n-aveau posibilităţi să se spele temeinic şi să se schimbe de îmbrăcăminte. Atmosfera era dominant intelectuală şi preferabilă promiscuităţii din dormitorul de 100 de paturi suprapuse.
În această perioadă am avut timp liber suficient pentru a mai şi citi, păcat însă că bruma de cărţi de la bibliotecă nu era satisfăcătoare. Am repetat lectura în limba franceză a „Mizerabililor” lui Victor Hugo, până la a reţine pasaje pe dinafară, astfel că într-o carte poştală din 13 septembrie 1947 îi scriam soţiei citând din Les Misérables: „Le souvenir d’un être absent s’allume dans les ténèbres du coeur; plus il a disparu, plus il rayonne; l’âme désespérée et obscure voit cette lumière a son horizon, l’étoile de la nuit intérieure. Acest «être absent» eşti tu, forma este a lui Victor Hugo din Les Misérables şi exprimă o realitate pe care o trăiesc”.
Între timp am mai găsit o preocupare. Şeful atelierului de cizmărie a lagărului era un prizonier român din Oraviţa, un tânăr înalt, brunet, cu ochii verzi şi o mustăcioară ca a actorului american John Gilbert. Era pantofar bun, dovadă stând faptul că a „încălţat” toată familia comandantului lagărului, care era un maior. Se pare că a fost încântată soţia acestuia, care purta încălţăminte „made în Romania”. Prizonierul avea libertatea să circule în oraş după „materiale” pentru atelier, chipurile, ceea ce şi făcea în principal, dar în secundar a cunoscut o tânără şi frumoasă dornică de îmbrăţişări, care locuia vizavi de lagăr, într-un bloc de patru etaje, având şi avantajul că ferestrele apartamentului erau orientate spre lagăr şi îndrăgostiţii puteau să se zărească uneori de la distanţă.
