Dacă fizic am rezistat mai uşor datorită constituţiei sănătoase a organismului, psihic am suportat cu mult mai greu condamnarea aceasta la atâtea zile de lipsă de libertate. Este de mirare că sistemul meu nervos a rezistat peste ani, mai ales că bucuria de a reveni în sânul familiei a fost umbrită de greutăţi neaşteptate sau nebănuite, printre care şi trecerea în rezervă, intrând în categoria „şomerilor”, la 1 iulie 1948. Psihic am fost totuşi influenţat, devenind bănuitor, neîncrezător, temător, ceea ce mi-a folosit în viaţa ulterioară, dus în mediul creat de ideologia sovietică şi de comuniştii români, şi găsindu-mă călit pentru relaţiile apărute în societatea în care aveam să intru în anul 1948.

Dovadă despre sistemul de presiune psihică exercitat de sovietici asupra mea l-a constituit şi faptul că scrisoarea din 1946 în care era şi o fotografie a fetiţei mi-a fost predată abia în anul 1947, în vară, în urma unei cărţi poştale scrisă în limba franceză şi adresată Crucii Roşii Internaţionale din Geneva, în care reclamam lipsa de legătură cu familia şi solicitam ajutor în acest sens. Scrisoarea mi-a fost predată la trei zile după ce mă adresasem Crucii Roşii, deci ea stătea demult la conducerea lagărului şi nu sosise „întâmplător” tocmai atunci.

Timpul trecea foarte greu, moralul nostru era foarte scăzut; în afară de comisara politică ne mai adresam şi altei femei, apărută în vizită în lagăr. Era o evreică româncă trimisă de la Moscova, care vorbea limba noastră şi căuta să ne încurajeze. Îmi amintesc că se semnase primul tratat de prietenie, colaborare şi ajutor reciproc între Uniunea Sovietică şi România, eveniment ce ne-a dus la exasperare, pentru că nu puteam înţelege cum o ţară prietenă mai poate deţine în captivitate cetăţeni ai celeilalte. De data aceasta tovarăşa Cuşnir⁷ n-a scăpat uşor de întrebările şi de exasperarea noastră, la care nu găsea răspuns mulţumitor, dar a răspuns că ea este într-o situaţie şi mai disperată decât noi, căci este de foarte mulţi ani în Uniunea Sovietică şi aşteaptă tot atât de mult ca noi, dacă nu cumva mai mult, întoarcerea în ţară, care va putea avea loc numai după repatrierea noastră. Mult mai târziu, în ţară, i-am întâlnit numele ei într-o broşură privind unele probleme de marxism, apărută în Editura Politică.

A trecut deci a doua iarnă lângă Moscova, a patra în Uniunea Sovietică şi speranţele noastre creşteau, fiind convinşi că repatrierea nu mai putea întârzia prea mult după tratat, mai ales că tovarăşa Cuşnir ne spusese că Ana Pauker intervenise pe lângă Stalin să aprobe înapoierea masivă a prizonierilor români.

Nu ştiu din ce motive conducerea lagărului a hotărât ca românii să fie din nou în aceeaşi baracă, aşa că „rebelii”⁸ au revenit la grupul celor mulţi încă din luna noiembrie 1947. În această situaţie ne aflasem la 15 aprilie 1948 când, seara, înainte de culcare, a venit un ofiţer cu o listă mare în care erau trecute numele celor care a doua zi dimineaţa trebuiau să se prezinte la club împreună cu bagajele personale, în vederea plecării în ţară. Au fost doar câţiva netrecuţi pe listă, printre care căpitanul Scarlete şi sasul din Braşov care, la auzul proclamării Republicii Populare Române, strigase să „trăiască a 16-a republică a Uniunii Sovietice”. Republicile aveau să rămână însă tot 15 până la dezintegrarea în anul 1991, iar sasul nostru avea să mai stea în ţara pe care „o îndrăgea” atât de mult.

Desigur că somnul a dispărut şi am adormit mult după miezul nopţii, făcând fel de fel de presupuneri despre plecarea din lagăr, călătoria cu trenul şi primirea noastră în ţară. A doua zi, după gustarea de dimineaţă, ne-am luat bagajele, lăsând celor ce rămâneau parte din obiectele de îmbrăcăminte şi toaletă. Lăsasem căpitanului Scarlete o forfecuţă de unghii, obiect unic în grupul de prizonieri români, care fusese folosit în comun până atunci.

Din momentul în care am ajuns la club am fost izolaţi total de restul prizonierilor, fiind interzisă orice legătură între noi şi cei care rămâneau. Eram singurul prizonier care posedam un geamantan, dar în el nu mai rămăsese aproape nimic, căci hainele avute se uzaseră şi rupseseră, din trenciul bleumarin îmi făcusem o pereche de pantaloni, în locul vestonului aveam altul, de vânător alpin, de culoare albastră, iar în locul trenciului aveam un raglan kaki. Transformările sau completările în ţinută le făcusem în acest de-al doilea lagăr, cu plata croitorului – un neamţ priceput – cu câteva „dimineţi”, constând din porţiile mele de zahăr, unt şi pâine albă. În geamantan aveam şi tabloul soţiei mele de dimensiune 24×30 cm., încadrată într-o ramă aurie. De acest tablou şi de verigheta pe care o pusesem la degetul inelar la 21 mai 1940, nu m-am despărţit niciodată, în cele 1.340 de zile de prizonierat, mă însoţesc şi acum, când scriu, şi aşa va fi până la ultima clipă.

Clubul avea scaunele aşezate către scenă ca la spectacole sau adunări, iar pe scenă se instalaseră acum comisarul NKVD Birman, comisara politică şi un ofiţer din conducerea lagărului. Eram chemaţi pe rând în faţa acestora şi ne controlau conţinutul bagajului. Comisara îmi cunoştea povestea şi durerea mea şi la vederea tabloului soţiei, care era învelit cu grijă într-o cămaşă, a zâmbit şi mi-a spus „krasivaia” – frumoasă – dându-mi apoi liber. Au urmat apoi alţi prizonieri la control şi printre ei şi căpitanul Tudor Djonat, care avea şi el un tablou, dar era cu Lenin. Cartonul din spatele tabloului nu era lipit de ramă, ci era prins doar cu câteva cuişoare bătute în ramă. Ofiţerul care controla bagajul a întors tabloul şi curios, l-a desprins din cuişoare, ca să se vadă dacă era ceva între carton şi fotografie; din păcate erau câteva bileţele primite de căpitan de la prizoniera noastră băcăoană din cealaltă secţie a lagărului Krasnogorsk, cu conţinut nevinovat, dar totuşi suspect din cauză că fuseseră ascunse. Ofiţerul a spus căpitanului să treacă deoparte şi că nu va mai pleca până nu se lămureşte conţinutul biletelor. Căpitanul a început să plângă şi să-şi ceară iertare.

În momentul când s-a descoperit ceva ascuns în spatele tabloului lui Lenin, m-am uitat spre scenă şi am observat ochii comisarei îndreptaţi spre mine. Automat am luat tabloul soţiei şi m-am prezentat la ea pe scenă, oferindu-l să desprindă cartonul pentru a verifica şi a nu mai avea remuşcări că nu m-a controlat mai atentă. Ea şi-a dat seama că la mine nu poate fi aşa ceva ascuns şi mi-a înapoiat tabloul spunându-mi „ne nada”, nu trebuie.

Controlul se terminase demult şi maşina nu sosise încă. Nerăbdarea a început să se manifeste, teama să se strecoare în suflete. Târziu, după-amiază a sosit un autocamion fără prelată, în care am încăput cu toţii. Ni s-a permis să luăm cu noi drapelul tricolor, care în mers flutura, ca altădată la paradă.

Începea drumul de întoarcere tot într-un autocamion ca cel cu care pornisem în noaptea de 2 septembrie 1944 de la Ismail. În suflete se cuibărise bucuria, dar şi nerăbdarea de a zbura mai repede spre casă. Nu ştiam ce va urma, ştiam doar vag că ne vom îmbarca într-un tren la Moscova. Distanţa Krasnogorsk – Moscova era mică, am parcurs-o în mai puţin de o oră, dar destinaţia nu era o garnitură de tren, ci un alt lagăr de la periferiile Moscovei, unde convergeau toţi prizonierii români destinaţi repatrierii, dintr-o regiune mai apropiată de Moscova. Era aproape de aeroportul de la Tuşino, unde se făceau uneori serbări aviatice. Dacă cineva ne-ar fi explicat că trebuie să mai avem răbdare până se face concentrarea tuturor prizonierilor şi că se va forma garnitura de tren necesară transportului, dând eventual o dată anume, un termen limită, ne-ar fi fost mai uşor, dar nimeni nu ne-a spus o vorbă. După toate ce păţisem până atunci nu puteam fi optimişti, iar îndoiala şi nerăbdarea ne-au condus la o stare psihică deprimantă. Lagărul de la Tuşino nu era atât de bine amenajat ca şi cel de la Krasnogorsk şi am început să regretăm plecarea de la o viaţă mai organizată. Noroc că spre sfârşit de aprilie timpul era frumos şi razele soarelui pătrundeau în sufletele noastre, înviorându-ne.

Adunarea a durat până la 27 aprilie, când a sosit garnitura. Aceasta nu însemna şi plecarea; vagoanele de marfă trebuiau amenajate totuşi pentru transportul de oameni, adăugându-le nişte scânduri pentru construirea unor paturi colective în stânga şi în dreapta uşii vagonului, pe care s-au pus pături, asigurându-se şi altele pentru învelit. În exterior, vagoanele au fost „pavoazate” cu crenguţe de brad şi stejar şi mici steguleţe tricolore şi roşii, făcând şi din amărâta noastră de plecare, după atâţia ani de lagăr, un mijloc de propagandă. Oricum, vagoanele au sosit la limita răbdării noastre, dar de-acum ne apropiam de viaţa de oameni liberi din care fuseserăm smulşi în 1944.

5. Drumul de întoarcere şi popas în lagărul de la Focşani

Îmi amintesc de acea zi de 27 aprilie 1948 ca fiind marţi din Săptămâna Mare, cu un soare călduţ care ne încălzea trupurile, dar ne lumina şi sufletele, în momentul în care am auzit ultimul „davai” şi am pornit spre garnitura de tren trasă lângă lagăr. Ne-am instalat destul de comod şi priveam prin uşa vagonului rămasă deschisă până la plecare şi chiar după aceea, nemaiavând niciun Andrei care să ne păzească în permanenţă.

Trenul s-a pus în mişcare şi, după ce a părăsit linia de centură a Moscovei, a luat viteză. Oprea foarte rar în câte o gară, aşteptând cale liberă pentru o altă etapă de drum. N-am mai reţinut nume de gări importante, dar mi-au rămas în memorie imaginea pădurilor imense din Bielorusia, în unele locuri aflate încă sub apă, probabil în urma topirii zăpezilor abundente. Ne minunam de viteza mare cu care parcă zburam spre casă.

Au urmat apoi câmpiile Ucrainei, cu ogoarele înverzite timid şi impresionante prin întinderea lor. Şi la ducere, şi la întoarcere ne-am minunat de câtă întindere de pământ dispunea această ţară uriaşă care era Uniunea Sovietică şi ne întrebam de ce a mai căutat să ia în stăpânire încă atâtea pământuri după cel de-al doilea război mondial, când sovieticii nu erau în stare să-l cultive complet nici pe cel pe care-l aveau.

„Goana” a durat trei zile şi trei nopţi, aproape fură întrerupere, până, în Vinerea Mare, 30 aprilie dimineaţa, când am ajuns la Nistru. Era o zi însorită, parcă anume pregătită pentru a trece Nistrul pe la Soroca, şi a parcurge apoi domol pământul Basarabiei, sub ocupaţie sovietică, pământ ca o grădină în floare, cu ogoarele proaspăt semănate, ici-colo cu ţărani la muncă, sate înşirate de-a lungul liniei ferate, cu căsuţe modeste, dar curate, cu pomi roditori prin curţi şi grădini. Ne simţeam de acum ca acasă.

Am oprit doar în câteva gări pentru scurt timp şi am stat de vorbă cu fraţii noştri basarabeni. O oprire mai importantă a fost la Bălţi, apoi iar mers aproape continuu până la Ungheni. Am fost anunţaţi că la graniţă vom opri şi un doctor ne va vizita. Am ajuns acolo în plină noapte şi vizita a fost o simplă formalitate, doctorul deschizând doar puţin uşa vagonului şi închizând-o imediat, lăsându-ne să dormim, până am ajuns în gara Socola.

Sâmbătă 1 mai, către ora 8 dimineaţa, ne-am făcut intrarea în gara Iaşi, unde ne aşteptau nişte ofiţeri români care să ne conducă la garnitura de tren de persoane, gata de plecare. Am avut surpriza să fiu întâmpinat de căpitanul de marină Paul Ignat, fost comandant de monitor, care mi-a urat bun venit şi s-a interesat de soarta marinarilor care se mai aflau încă în captivitate.

Am pornit deci la drum în Sâmbăta Mare, într-un tren de persoane, cu mers de tren personal, străbătând Moldova noastră care prezenta acelaşi peisaj primăvăratic, cu gări vesele, în care uneori ne aşteptau femei cu flori, gustări şi ţigări, primul gest prin care s-a arătat grija pentru soarta noastră, după aproape patru ani de zile. A fost tardiv, dar l-am primit cu emoţie, pentru că era prima manifestare omenească ce ni s-a arătat, din păcate neurmată de altele. Nimeni nu ne-a acordat ulterior atenţie şi nu ne-a întrebat măcar dacă ne-a fost greu şi dacă am avea nevoie de ceva.

Primirea noastră ar fi putut fi organizată în oraşul Iaşi, scutindu-ne de neplăcerea de a petrece încă trei zile şi încă cele ale Paştelui, într-un lagăr sovietic pe pământul ţării noastre. Ceea ce s-a făcut la Focşani se putea face şi la Iaşi din partea comandamentului militar local, adică acordarea unor foi de drum şi o sumă oarecare pentru primele cheltuieli. N-a fost să fie aşa şi a trebuit să fim duşi în lagărul sovietic din Focşani şi să sărbătorim Paştele acolo, la atei.

Cu noi se aflau câţiva absolvenţi ai şcolii de îndoctrinare de lângă Moscova, care au fost vizitaţi a doua zi de nişte tovarăşi de la partid şi scoşi imediat din lagăr. Era o primă recompensă, urmată ulterior de altele, cum au fost corespondent la ziarul „Scânteia” sau profesor de marxism la Academia de Studii Economice (ASE), însă niciunul nu s-a ridicat mai mult de atât.

Noi, vulgul, am urmat calea normală, mai bine zis anormală, dar deprinsă de la sovietici, păşind spre libertate în dimineaţa de 4 mai 1948, cu destinaţia Comenduirea Garnizoanei Focşani. Acolo am primit o foaie de drum pentru călătoria cu trenul până la Constanţa, un ordin de serviciu şi suma de 1.000 lei. Acestea s-au petrecut în prima oră de libertate, după consumarea celor 1.340 de zile în lagărele sovietice.

EPILOG

Liberi, cu o identitate stabilită prin biletul de voie şi cu o mie de lei în buzunar, am păşit pe poarta Comenduirii Garnizoanei Focşani şi ne-am îndreptat spre gară, grijulii să nu pierdem trenul. Mai aveam însă ceva timp şi atunci noi, careul Malamuceanu, Marinescu, Matei şi Dima, nedespărţiţi în lagărul de la Krasnogorsk, ne-am aşezat la o masă a restaurantului gării şi am comandat un litru de vin. În aşteptarea sosirii trenului l-am băut cu timiditate, cu prudenţă, căci de aproape patru ani nu mai băusem vin, iar locotenentul Malamuceanu, prizonier din anul 1941, nu-l mai gustase de atunci. N-am păţit nimic, ne-am simţit foarte bine şi ne-am urcat fericiţi în acceleratul de Bucureşti care intra în gară.

Trenul era foarte aglomerat şi n-am avut loc de stat decât pe culoar, dar distanţa Focşani – Bucureşti mi s-a părut infim de mică în raport cu cea parcursă din stepele ruseşti. Era tot soare, soare de mai, blând şi luminos, care ne făcea drumul de întors acasă încântător, dând peisajului parcurs în goană culoare, lumină şi farmec. Eram pe aproape de casă, mai aveam foarte puţin până să-mi cunosc fetiţa, crescută în gând 3 ani 8 luni şi 10 zile.

Am sosit în Gara de Nord către ora 17. Era încă soare şi cald şi pentru despărţire era foarte nimerită o halbă cu bere la restaurantul hotelului Dinu, cu mese întinse afară. Trei din cei patru nedespărţiţi erau bucureşteni şi peste o oră erau în sânul familiilor lor. Eu mai aveam de parcurs o noapte cu trenul până la Constanţa.

Trenul pleca târziu către miezul nopţii. Am în imagine masa la care ne-am aşezat cei patru – Malamuceanu, Marinescu, Matei şi Dima – şi gulerul de general al halbelor aduse de chelner şi că după ce le-am băut, ne-am despărţit. Nu ştiu de ce nu-mi aduc aminte deloc cum mi-am petrecut eu timpul până la miezul nopţii când pleca trenul. Desigur că nu a fost nimic impresionant şi din acest motiv nu mi-a rămas nimic în memorie. În schimb îmi amintesc foarte bine de aspectul jalnic în care se prezentau vagoanele noastre pe atunci, având multe geamuri sparte, fiind prost luminate şi murdare. Comparativ cu călătoriile mele prin Uniunea Sovietică, mai mult cu vagoane de marfa decât pentru călători, trenul de Constanţa era totuşi o realizare. Având în vedere condiţiile de viaţă precare din ultimii ani, pretenţiile mele erau foarte modeste şi gândul că în curând îmi voi îmbrăţişa soţia şi fetiţa mă făcea să fiu îngăduitor cu tot ce vedeam în jur.

Biruit de oboseală şi emoţii am adormit şi m-am trezit la oprirea trenului în gara Constanţa, unde n-am găsit nimic schimbat. Am trecut peste câteva linii şi am ieşit la capătul străzii Ştefan Mihăileanu, de unde nu mai aveam decât vreo 400 de metri până la capătul fericirii mele. Am urcat cu emoţie treptele scării în spirală până la primul etaj, am sunat, am aşteptat şi mi-a deschis uşa mama soţiei. Ne-am îmbrăţişat în antreu şi am păşit în holul care despărţea sufrageria de cele două dormitoare dinspre stradă. Mama soacră a dispărut doar o clipă şi a revenit cu fetiţa în braţe. În sfârşit îmi vedeam şi eu fetiţa în realitate, care arăta aşa cum o văzusem eu în vis cu aproape trei ani înainte. Ea a întins braţele spre mine, m-a prins cu ele după gât într-o îmbrăţişare caldă, spunând „tati al meu”. Mi-au dat lacrimile, ca şi acum când scriu, când evoc acest eveniment fericit; erau lacrimi de fericire, care înecau tot amarul suferinţelor zilelor de captivitate. Din dormitor a apărut şi soţia, ne-am îmbrăţişat şi astfel s-a terminat visul urât al celor 1.340 de zile şi nopţi petrecute mereu între sârme ghimpate.

„Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”… Am iertat, dar n-am uitat şi acum, după mărturisirea făcută oamenilor, mă simt uşurat ca după o spovedanie.

S-a întâmplat ca să termin povestirea întâmplărilor petrecute cu 47 de ani în urmă tocmai când Uniunea Sovietică s-a dezintegrat şi comunismul aducător de suferinţe, foame şi ruină a fost suspendat chiar în ţara din care el a pornit şi de unde s-a extins ca o caracatiţă pe tot globul.

Adevărul triumfă şi popoarele nu pot fi înşelate mai mult.

Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a îngăduit să trăiesc aceste zile şi nădăjduiesc că voi vedea înfăptuită într-un viitor apropiat şi unirea, de fapt reunirea tuturor românilor în ceea ce a fost şi va fi, ţara noastră dragă ROMÂNIA REÎNTREGITĂ.

PARTEA a III-a

DIN NOU ÎN LIBERTATE

Fericirea a fost de scurtă durată, dar am gustat-o din plin şi a răsplătit parţial anii de aşteptare şi speranţe petrecuţi departe de adevărata viaţă.

A fost nevoie să mă prezint la comandamentul Marinei la Bucureşti pentru a îndeplini formalitatea raportării împrejurărilor în care am fost făcut prizonier şi repunerea în libertate. A fost într-adevăr o formalitate, deoarece m-am prezentat locţiitorului politic al comandantului marinei militare, care nu era altul decât căpitanul de rangul II Nicolae Stoenescu, făcut prizonier în acelaşi timp şi în aceleaşi împrejurări ca şi mine, dar părăsind repede din lagărul 74 de la Mânăstârca, după şapte luni de captivitate, fiind inclus în a doua divizie de voluntari români „Horia, Cloşca şi Crişan”, care n-a mai apucat să intre în lupte, căci războiul se sfârşise.

A fost interesantă ţinuta în care m-am prezentat la comandament. Din garderoba mea bogată, avută la avansarea la gradul de aspirant de marină în 31 martie 1940, acasă nu mai aveam decât costumul numit diner, care se purta doar în anumite ocazii speciale ca baluri sau serate, vizite. N-am avut încotro şi l-am îmbrăcat, alte haine de uniformă nu aveam.

După întoarcerea de la Bucureşti, am fost pus în drepturi la Comandamentul Apărării Litoralului Maritim, primind solda gradului de locotenent şi drepturile de alimente care se dădeau în natură în cadrul numitului Ordin nr. 50, constând dintr-o pâine pe zi, carne, zahăr, ulei, orez, cartofi şi zarzavaturi, ceea ce era nu numai satisfăcător, ci chiar un mare ajutor în acea perioadă de lipsuri. De remarcat era faptul că raţia de zahăr lunară era mai mică decât cea pe care o primisem în prizonierat.

Nu am fost încadrat la un anume serviciu, spunându-mi-se să aştept acasă comunicarea prin ordin scris. Aveam atunci grijă ca în afară de primirea alimentelor să mă interesez şi de reluarea serviciului. Când m-am prezentat la comandament, am lăsat şi un raport scris prin care solicitam reîncadrarea în serviciul militar activ. Având situaţia materială oarecum asigurată am aşteptat liniştit un timp, dar, intrând în a doua lună de aşteptare, au reînceput să apară îndoiala, neîncrederea, îngrijorarea de care fusesem stăpânit în anii de prizonierat.

Primul semnal de răspuns l-am avut la 4 iulie 1948 când, prezentându-mă la punctul de distribuţie a pâinii, mi s-a răspuns că nu mai sunt prevăzut în situaţia de aprovizionare. A doua zi am primit înştiinţarea scrisă că am fost trecut în rezervă la data de 1 iulie 1948, cu drept de pensie la împlinirea vârstei de 47 de ani, prevăzută ca vârstă de pensionare pentru gradul de locotenent.

Fericirea a încetat după mai puţin de două luni. După experienţa prizonieratului începea aceea a şomajului. Eram buimăcit, dezorientat, nepregătit pentru lupta cu viaţa în societatea din care lipsisem aproape patru ani. Nenorocirea era că nu eram singur, aveam de întreţinut soţia şi fetiţa. La sosirea mea pensia pe care o avea soţia, ca văduvă de război, fusese sistată.

De a doua zi am început lupta în noile condiţii. Mai întâi aceea pentru a primi pâinea cea de toate zilele, care se dădea pe cartelă; eu nu aveam aşa ceva şi nici membrii familiei şi trebuia să găsesc undeva pâine la „liber”. Mă sculam foarte de dimineaţă şi urcam pe terasa locuinţei mele cu un etaj, adulmecam de unde vine miros de pâine caldă şi porneam în direcţia aceea, pentru a fi printre primii care vor primi câte o pâine. Au fost destule zile în care metoda folosită n-a dat rezultate şi în loc de pâine mâncam mămăligă prăjită.

Trebuia să găsesc ceva de lucru şi prin puţinele cunoştinţe ce le aveam în Constanţa am aflat vreo două adrese utile, dar m-am lovit de un obstacol „referinţele de la partid” pe care nu le puteam avea, nefiind membru de partid. Mi-a venit în gând să apelez la marinari şi m-am adresat locotenent-comandorului Enea Popovici, fost comandant al monitorului „Lahovary”, care în 1948 era comandantul Căpităniei Portului Constanţa. L-am rugat să-mi dea un permis de intrare liberă în port, în ideea că voi putea găsi ceva de lucru. M-a întrebat dacă mai eram ofiţer activ şi i-am răspuns, desigur, că nu mai sunt, astfel că la răspunsul meu negativ tot aşa a fost şi al lui, scuzându-se că nu poate încălca nişte reguli ale siguranţei portului. S-a oferit însă să mă ajute altfel, dând un telefon la o cunoştinţă, directorul societăţii mixte „Sovromlemn”, care se numea Schwartz, spunându-i că mă trimite la el pentru a mă ajuta.

De la căpitănie m-am dus direct la Schwartz, care m-a primit cu amabilitate, dar auzind că solicit un post la „Sovromlemn” s-a scuzat că nu are deocamdată niciun post liber în schemă, dar dacă se va ivi ceva mai târziu, mă va servi cu dragă inimă.

O întâlnire întâmplătoare cu locotenentul Gheorghe Rusu, cu un an mai vechi ca promoţie decât mine şi fost coleg de cabină la monitorul „Catargiu” în 1940, mi-a spulberat altă speranţă. Pe atunci el nu mai era ofiţer activ ci „căpitan de poştă” de hamali în portul Constanţa, care lucrau prin rotaţie, negăsind de lucru în fiecare zi. El era deci un hamal mai „elevat”, dar pe mine nu mă putea ajuta, neavând permanent de lucru nici pentru ortacii săi hamali.

Într-una din zile mi-a ieşit în cale un maistru de marină, cunoscut de la Galaţi. Era şi el şomer, dar cu oarecare experienţă şi mai „ciupea” câte o zi de lucru de la magaziile din port. Când l-am întâlnit mi-a spus că tocmai trebuia să se ducă a doua zi în port, unde trebuia să aranjeze nişte geamuri ambalate în cutii de scânduri, la una din magazii. Spunea că treaba este destul de uşoară, mai ales făcută în doi şi plata este bună.

N-a fost totuşi să fie să trec în palmaresul activităţilor mele şi aceea de hamal. A doua zi dimineaţa, m-am întâlnit cu maistrul în Piaţa Ovidiu, eu îmbrăcat în uniformă cu gradul de locotenent, la pantalon bleumarin şi bluză albă, ţinută în care am intrat în port fără piedici. Aveam într-o servietă, cea care mă însoţise şi în prizonierat, o bluză kaki din uniforma nemţească cu care mă întorsesem în ţară, pe care intenţionam s-o pun la lucru, păstrând bluza albă pentru întoarcerea acasă. Ne-am prezentat la o magazie situată la o dană dinspre poarta nr. 2. Maistrul a căutat pe şeful magaziei ca să-l anunţe că a sosit cu forţe sporite şi că suntem gata de lucru. Deziluzie însă, căci acesta i-a comunicat că nu putem lucra în acea zi acolo, deoarece din moment în moment trebuie să sosească motonava „Transilvania” din cursă şi acostează la dana cu magazia, unde va descărca probabil ceva. Mai târziu, va veni şi rândul geamurilor ambalate în cutii.

Între timp, banii se terminau şi aveam nevoie şi pentru mâncare, şi pentru plata chiriei. Am inventariat ce am putea vinde din casă. O primă încercare am făcut-o cu o brăţară de aur a soţiei, lucrată frumos şi cântărind în jur de 10 grame, pentru care apreciam că vom primi cam 10.000 de lei. Ni s-a oferit de către un bijutier care avea prăvălia în faţa fostei gări din Constanţa, pe atunci în centru, doar 400 de lei. Am refuzat. Gândul ne-a dus la covoarele persane din care mai aveam pe atunci vreo zece, de diferite dimensiuni, dar toate lucrate manual. O vecină farmacistă care avea farmacia chiar lângă colţul de lângă noi ne-a oferit pe o carpetă mare 4.000 de lei şi am acceptat, salvând situaţia pentru o lună de zile. Am renunţat să-mi mai încerc norocul ca hamal în port.

Între timp se apropia 23 august, însoţit de zvonuri care aveau la bază sosirea în portul Constanţa a unui mare număr de nave dragoare sovietice. Se vorbea în şoaptă şi cu îngrijorare că la 23 august vom deveni a 16-a republică sovietică, aşa cum se exprimase sasul nostru din Braşov, la aflarea veştii de proclamare a Republicii Populare Române. În situaţia nesigură în care mă aflam ca stare materială şi cu perspectiva împlinirii acestui zvon, am hotărât să-mi iau familia şi bagajele şi să plec la părinţii mei din Cristianul Sibiului, unde aveam şi alte rude şi cunoştinţe cu care m-aş fi putut ajuta mult mai bine.