Ulterior aveam să am un vis semnificativ, prevestitor al unei cotituri în viaţa mea, în luna mai 1948, înainte cu câteva zile de a fi anunţat că sunt trecut în rezervă, în cadrul unei masive reduceri de efective în cadrul armatei. Eram pe atunci în plină şi rodnică activitate, având funcţia de lector superior la Facultatea de Marină din Academia Militară, fiind foarte mult apreciat pe linie profesională. Am avut ocazia să-mi văd foaia calificativă cerută şefului meu direct, comandorul Bălineanu, dar a învins dosarul, în care avea prioritate conţinutul notelor informative anexate. Una din aceste note, pe care am putut-o citi în grabă, în timp ce mi se întocmea livretul militar la comandamentul militar al sectorului 2 din Bucureşti, era redactată de un coleg mai tânăr din Statul-Major al Comandamentului Marinei Militare, în care relata că a auzit că… Nu-i menţionez numele, el şi-a primit răsplata demult, găsindu-şi sfârşitul în WC-ul unui vagon ce se afla în drum de la Moscova la Bucureşti, ca urmare a consumului unei cantităţi de votcă, principalul obicei deprins pe timpul studiilor la sovietici. De aici se vede că sovieticii foloseau metoda „ciripitului”, infiltrând-o nu numai prizonierilor ci şi celor care făceau studiile la ei.
Încetul cu încetul, m-am apropiat de sfârşitul etapei trăite în primul lagăr organizat, terminată la 15 ianuarie 1947, când a intervenit o mutaţie în viaţa mea de „prizonier activ” în loc de „ofiţer activ” cum de fapt şi de drept încă eram. Dar, înainte de a porni la drum, cam prin toamna 1946, după plecarea ultimului mare lot, am fost chemat la comisarul politic Terleţki, unde se afla şi un maior NKVD. În faţa acestuia, a început un interogatoriu, comisarul făcând pe interpretul între maior şi mine. Numele, prenumele, numele tatălui, data naşterii, locul naşterii, profesia, familia, apartenenţa politică, studii, avere, rude etc., exact ca datele ce-mi vor fi cerute ulterior în ţară de atâtea ori. Şi nu aveam să scap de acest pomelnic nici în Statele Unite, căci, cerând să fiu luat în evidenţă la ambasadă că cetăţean român cu domiciliul în străinătate, va trebui să completez nişte formulare tot atât de amănunţite ca în prizonierat şi în ţară.
Toate au fost bune şi acceptate de maiorul NKVD până la profesia tatălui meu, când a sărit în sus şi a spus că este o minciună, căci copiii de ţăran nu puteau ajunge ofiţeri în România. Comisarul Terleţki a dus multă muncă de lămurire cu maiorul până să reuşească să-l convingă că tatăl meu a fost într-adevăr ţăran şi eu, dacă am avut rezultate bune la învăţătură, am ajuns să fiu ofiţer de marină. În final am fost întrebat dacă doresc să plec la o şcoală, unde să aflu mai multe despre Uniunea Sovietică şi realităţile ei, şcoala fiind undeva lângă Moscova.
Schimbarea de decor, părăsind pădurea nesfârşită de brazi şi mesteceni, pârâul şi cătunul Mânăstârca din faţa lagărului, precum şi dealurile opuse, unde către culme se întrezărea mănăstirea Oranki, unde funcţiona secţia principală a lagărului 74, era binevenită, apropierea de Moscova îmi surâdea, unde oricum puteam spera la o civilizaţie şi mă apropia cu puţin şi de ţară. Am acceptat, maiorul a spus „ladna” şi un „haraşo” şi am fost liber să mă întorc în Corpus 10. În aceeaşi zi, au fost chemaţi la interogatoriu mai mulţi ofiţeri, apoi maiorul a plecat şi s-a făcut linişte.
Eu îmi îndeplineam conştiincios munca la cântăritul porţiilor de pâine, zahăr şi unt. După întâmplarea neplăcută din prima zi când mâncasem cu lăcomie şi nu mă simţisem bine, am păstrat cumpătarea cuvenită şi mi-am propus ca şi la întoarcerea acasă să fiu prudent în privinţa schimbării alimentaţiei.
De altfel, fericirea ca întotdeauna este de scurtă durată. Am fost anunţat că plec în alt lagăr şi am reintrat în regimul alimentar normal, uitând de toate bunătăţile de care am avut parte câteva luni, ca o compensaţie pentru starea de amărăciune provocată de plecarea lotului mare de prizonieri în ţară în anul 1946, compensaţie venită dintr-o pură întâmplare şi nu din partea binefăcătorilor noştri, care ne făceau să lâncezim sine die, la marginea unei păduri de brad şi de mesteacăn.
Înainte de a părăsi scena lagărului 74, secţia Mânăstârca, trebuie să mai amintesc că sovieticii, după Conferinţa de la Yalta, au căutat să se încadreze în cele ce se stabiliseră acolo şi, în general, în prevederile legislaţiei internaţionale cu privire la prizonierii de război. Printre altele, ofiţerii prizonieri aveau dreptul la o soldă lunară, care în cazul Uniunii Sovietice era mai mult simbolică, 10 ruble pe lună. Cu ocazia plecării din lagăr trebuia să ni se achite soldele la zi, astfel că în ajunul plecării am primit peste 100 de ruble, cu care am plecat la drum. Am mai primit şi hrană rece pentru două zile, constând din pâine albă şi neagră, zahăr, unt şi conserve de carne în cutii. În cursul verii 1946 primiserăm în raţia zilnică omletă făcută din praf de ouă american şi o conservă de porc, de asemenea primită de la americani, cum nu mai mâncasem niciodată una asemănător de bună.
Iată-mă gata de plecare, cu bagajul făcut, încăput cu uşurinţă în valiza cu care plecasem de la navă. Mi-am luat rămas bun de la pădurea ce ne-a adăpostit la marginea ei, oferindu-ne aer curat în permanenţă, umbră pe timpul puţinelor luni călduroase de vară, când eram înhămaţi la căruţele cu lemne, sau adăpost de vânt şi ger pe timpul iernilor când eram înhămaţi la sănii. Este curios, dar intrând în pădure pe timpul iernii aveai impresia că intrai în casă, nu mai simţeai tăişul ascuţit al vântului şi parcă nici pişcătura gerului de la câmp. Dacă am avut vreun prieten, singurul din anii 1944–1947, acela a fost pădurea, asemănătoare celor din ţară, oferindu-ne adăpost, peisaj prietenos şi lemnul acela de mesteacăn care ardea cu o flacără alb-albăstruie şi ne încălzea când afară erau –44 de grade, iar în suflete deznădejde, dor şi întristare. Din coaja lemnului de mesteacăn, un prizonier român a izbutit ca prin distilare să obţină o cremă de ghete, ajungând ca după doi ani de zile să ne lustruim încălţămintea. Am trimis un gând prietenos pădurii aceleia, pârului mic şi liniştit, caselor sărăcăcioase din cătunul Mânăstârca şi bietelor femei care, ca şi noi, prizonierii, în primăvara 1945 trăgeau înhămate la plug, imagine care îţi amintea de celebra pictură „Edecarii de pe Volga”. Ce vor mai fi din toate astea? Locurile, spre deosebire de oameni, ne-au fost prieteni.
Calvarul însă nu s-a terminat, astfel că firul povestirii continuă pe altă latitudine.
4. Al treilea lagăr din orăşelul Krasnogorsk
În dimineaţa zilei de 15 ianuarie 1947, am plecat din lagărul 74, cu un camion acoperit cu prelată, 25 de ofiţeri activi şi de rezervă, cei care fuseserăm selecţionaţi pentru a urma o şcoală politică, undeva lângă Moscova. Camionul trebuia să ne ducă până în gara Gorki (Nijni Novgorod), unde în jur de ora 13:00 trecea un tren spre Moscova. Era iarnă, frig, zăpadă mare şi aveam de făcut vreo 70 de kilometri. Normal, chiar în condiţii de iarnă puteam ajunge în timp util ca să luăm trenul. Eram însoţiţi de un singur subofiţer tânăr, înarmat cu un revolver simplu.
Cum căzuse cam multă zăpadă în prima jumătate a lui ianuarie şi drumul pe care mergeam nu era prea circulat, camionul înainta cam greu şi, pe deasupra, a mai făcut şi o pană de motor, care a fost totuşi rezolvată în aproximativ 30 de minute. Ne-am urmat drumul până ce ne-a apărut în faţă un deal cu o pantă ceva mai pronunţată, care ne-a creat probleme şi la un moment dat maşina n-a mai putut înainta. Am coborât toţi din camion şi am împins din părţi şi din spate ca să-l urnim din loc, ceea ce am reuşit. Din prudenţă n-am mai urcat şi am făcut câţiva kilometri pe lângă el, până ce terenul a devenit plan şi drumul nu a mai fost troienit ca în porţiunea dinaintea pantei.
Cum n-am avut însă o rezervă de timp pentru peripeţii prelungite, am ajuns în gara Gorki după plecarea trenului de Moscova, acesta trecând doar o dată pe zi.
Am intrat în clădirea gării, destul de veche, dar mare şi aspectuoasă. Plutonierul ne-a instalat în camera destinată mamei şi copilului, care avea câteva scaune pe lături şi nici un alt mobilier. El ne-a sfătuit să ocupăm un colţ şi să ne baricadăm cu bagajele avute astfel încât să nu poată pătrunde la noi răufăcătorii, în special hoţii, care erau foarte îndemânatici.
Ne-am retras deci într-un colţ şi ne-am aşezat bagajele într-un sector de cerc, având în spate doi pereţi care formau un unghi drept. Era şi timpul să mâncăm deoarece se făcuse ora 16. Eu, ca fost distribuitor de zahăr, unt şi pâine în lagăr am intrat imediat în acţiune, făcând porţiile de data aceasta din ochi. Eram la un moment dat în faţă cu un calup de unt de 2 kilograme (raţia pe două zile pentru 25 de ofiţeri) şi alcătuiam porţiile, când a apărut un individ, probabil muncitor la calea ferată, uitându-se foarte duşmănos la mine. Eram în interiorul „redutei”, dar îngrădirea cu bagaje era mai mult simbolică, trecerea putând fi forţată cu uşurinţă. Norocul a fost că plutonierul care ne însoţea tocmai venise să vadă cum ne-am instalat şi observând privirea duşmănoasă a individului, s-a îndreptat spre el şi l-a apostrofat cu un ton mai ridicat: „Ce te uiţi aşa, cetăţene?” Acesta i-a răspuns că se uită şi nu pricepe cum aceşti nemţi, care au cotropit Uniunea Sovietică, sunt hrăniţi cu pâine albă, unt, zahăr şi conserve, în timp ce el abia are o bucată de pâine neagră. Plutonierul, cu acelaşi ton ridicat, i-a spus că ceea ce mâncăm noi este raţia stabilită de tovarăşul Stalin şi dumnealui să părăsească imediat sala de aşteptare, altfel o păţeşte. La ameninţarea cu tătucul Stalin cetăţeanul a spus „no ladna” şi a plecat imediat.
Plutonierul ne-a atras atenţia încă o dată să fim atenţi şi că dacă am fi avut nevoie de el, îl găseam alături în restaurantul gării. Rămaşi singuri, am început să explorăm celelalte încăperi ale gării, ne-am orientat după miros unde este WC-ul şi am descoperit şi un bufet cu o cetăţeană sovietică mai arătoasă în serviciu. Tot atunci, după trei ani şi mai bine am pus în gură pentru prima oară o băutură alcoolică, un fel de lichior dulceag numit „Moskovskaia”, care costa 100 de ruble litrul. Am cerut prima dată 100 de grame, am gustat băutura şi mi-a plăcut, dar mi-a fost teamă să beau, pentru că organismul îmi era slăbit şi dezobişnuit de băuturi alcoolice. După un timp m-am dus din nou la bufet şi n-a mai fost nevoie să comand „sto gram” ci să ridic doar un deget şi am fost servit. La data respectivă „prinsesem” ruseşte prea puţin, aşa că mi s-a părut că sunt insultat de bufetieră când am auzit-o spunând unui cetăţean ce tocmai intrase în bufet „eto haroşâi mujik”, eu înţelegând că m-a făcut mojic, când de fapt ar fi trebuit să fiu măgulit că ea spunea deoarece sunt bărbat frumos, nu mojic.
Am stat deci în gara Gorki 21 de ore, dormind pe podea doar câteva ore, iepureşte. A doua zi la ora 13 ne-am îmbarcat în acceleratul de Moscova şi de data aceasta am dormit o noapte în tren. A doua zi am coborât în gara Krasnogorsk, care era a orăşelului cu acelaşi nume. Distanţa de la gară până la lagărul 27/11 era de vreo 400 metri şi am parcurs-o cu uşurinţă pe jos. Primul drum după intrarea în lagăr a fost la baie, binevenită pentru că ne-a înviorat după două nopţi obositoare şi pentru că era mai civilizată decât baia din lagărul de la Mânăstârca.
Lagărul era situat la marginea de est a orăşelului şi consta din mai multe barăci cu o capacitate de 100 de persoane fiecare, dar existau şi altele mai mici, mai intime, un club cu sala de spectacole, grupul alimentar, un grup sanitar, ateliere de cizmărie şi croitorie, spălătorie şi baie şi o curte mare cultivată cu garoafe, care durau până în octombrie, când cădea prima zăpadă peste ele, aflate încă în floare. Acesta garoafe nu erau cultivate doar de dragul prizonierilor, ci erau comercializate la Moscova.
Am fost repartizaţi într-o baracă în care erau cazaţi vreo 65 de soldaţi şi 10 ofiţeri români, regula fiind aici ca prizonierii să fie grupaţi, pe cât posibil, pe colective naţionale. Interesantă era însă aici prezenţa a o mie de prizonieri japonezi, aduşi din Manciuria.
Baraca în care am fost repartizaţi era situată lângă gardul triplu de sârmă ghimpată, care ne despărţea de altă baracă similară cu a noastră, dar în afara sârmelor ghimpate, în oraş adică, locuită de nişte muncitoare, compartimentată însă puţin diferit. Baraca noastră era construită dintr-o singură încăpere dreptunghiulară, în care erau 100 de prizonieri, în paturi suprapuse, ofiţerii fiind grupaţi la un capăt, cu un culoar între ei şi restul paturilor pentru soldaţi. Spre deosebire de lagărul 74, aici serveam masa în baracă, ofiţerii având o masă dreptunghiulară, în colţul dinspre paturile lor, cu două bănci de lemn, de care ne serveam pe rând.
Am fost luaţi în primire de ofiţerii români aflaţi aici, care ne-au explicat în amănunt viaţa din acest lagăr şi am înţeles că ei fuseseră aduşi mai înainte în acelaşi scop ca şi noi, să urmeze o şcoală, dar că din anumite motive sau criterii n-au mai urmat-o. Ei au fost antrenaţi în anumite munci exterioare, ajutând în acest fel la munca de reconstrucţie a Uniunii Sovietice, simţindu-se oarecum obligaţi la aceasta din cauză că şi armata noastră a contribuit la distrugerile războiului.
Lagărul Krasnogorsk avea secţii distanţate una de alta, în cealaltă secţie pe care n-am văzut-o niciodată aflându-se conducerea, iar printre prizonierii de acolo aflându-se şi doi ofiţeri români care absolviseră şcoala într-o serie anterioară şi care acum locuiau la redacţia ziarului „Graiul Liber”. Acolo se mai afla şi o fată din Bacău, pescuită de sovietici dintr-o gară şi urcată cu forţa într-un tren cu prizonieri, întrucât le lipsea unul la număr. Ea era repartizată să lucreze la spălătorie.
Prizonierii ofiţeri români găsiţi în lagăr, prin şeful grupului de români – sublocotenentul de rezervă Ionică –, ne-au sfătuit să răspundem afirmativ la solicitarea de a fi folosiţi la lucru, aceasta constituind şi o notă bună pentru noi, care aşteptam să fim trimişi la şcoală. În această idee, am apreciat că nu va fi mare lucru dacă dăm şi noi o mână de ajutor un timp oarecare, până la începerea cursurilor.
Prima muncă pe care am făcut-o a fost o muncă de noapte, între orele 23 şi 6 dimineaţa şi a constat în trasul la ham, mutând nişte lăzi enorme prevăzute cu tălpi de sănii, de lângă rampa de cale ferată până la o distanţă de circa 50 de metri, aşezându-le ordonat, de unde să poată fi transportate când li se va hotărî destinaţia mai târziu. Lăzile proveneau din Germania, constituind pradă de război şi conţineau lentile „Zeiss” pentru tot felul de instrumente şi aparatură optică. Calitatea lentilelor Zeiss era şi a rămas cunoscută şi apreciată în toată lumea. La jaful organizat pe scară largă de sovietici, s-a adăugat unul la scară mai mică, întrucât fiecare prizonier participant la operaţia de mutare a lăzilor îşi procura, la discreţie, lentile de diferite mărimi, folosite ulterior mai puţin pentru mărit şi mai mult pentru a le transforma în brichete solare, ţigările putând fi uşor aprinse prin concentrarea focarului pe ţigară. Munca de noapte în luna ianuarie era foarte grea, dar o făceam aproape fără pauze pentru că era frig şi muncind necontenit ne încălzeam.
Nesiguranţa şi îngrijorarea au început totuşi să se manifeste destul de repede deoarece noi ne aşteptam ca în urma selecţionării făcute în lagărul 74, să fim puşi la învăţătură şi nu la muncă fizică şi de durată, ba încă şi de noapte. Se vede treaba că asta era un fel de „piatră de încercare” a devotamentului şi sincerităţii cu care noi trebuia să păşim pe calea îndoctrinării, cum mai târziu, sosind în ţară, aveam să aud că piatra de încercare ar fi prietenia cu Uniunea Sovietică.
Nu mai ţin bine minte cam cât a durat până să vină în lagăr cineva care să stea de vorbă cu noi în legătură cu şcoala; cam după vreo trei săptămâni parcă, şi-a făcut apariţia un „profesor”, în persoana tovarăşului Spiru, evreu din Basarabia, fugit din Uniunea Sovietică prin 1924, când cu răscoala de la Tatar Bunar. Acesta făcea o selecţionare mai amănunţită, pe baza unui dosar întocmit pentru fiecare candidat prizonier.
Am fost chemat deci şi eu în faţa acestui personaj, într-o cameră anume, prevăzută cu o masă şi două scaune aşezate la masă faţă în faţă. După ce am dat „bună ziua”, în loc de răspuns şi invitaţia de a lua loc pe scaun, tovarăşul Spiru mi s-a adresat cu: „Ce sunt zorzoanele alea pe umerii dumitale?” Contrariat, am luat o mină care, fără să vreau anume, exprima surprinderea şi supărarea şi i-am răspuns că nu sunt zorzoane, ci gradul meu de locotenent de marină. Eram îmbrăcat cu trenciul bleumarin, pe umerii căruia erau epoleţii cu două trese aurii şi ochiul lui Nelson. El mi-a răspuns că a crezut că mi le-am pus eu în lagăr. După acest schimb de cuvinte, m-a invitat să şed. S-a aşezat şi el de cealaltă parte a mesei şi a scos din servietă dosarul meu pe care l-a deschis şi, într-o fracţiune de secundă, am văzut pe lângă fişa mea cu fotografie, diploma de bacalaureat şi actul de naştere, acte pe care le avusesem la navă, le luasem cu mine la plecare, dar îmi fuseseră confiscate la intrarea în lagărul din portul Odessa.
Profesorul Spiru, dacă era într-adevăr profesor, a repetat întrebările cu privire la datele personale, studii, părinţi, avere, apartenenţă politică etc. Şi în acest timp s-a oprit asupra diplomei de bacalaureat, în care erau trecute pe verso notele din ultimii patru ani de liceu. A făcut remarca maliţioasă că notele de 10 pe care le-am avut la religie nu se împacă deloc cu ceea ce voi învăţa acum la şcoală. M-a întrebat apoi dacă am citit ceva în prizonierat şi i-am citat din cărţile politice găsite în lagărul 74, ceea ce mi s-a părut că l-a satisfăcut. Mi-a mai pus şi o întrebare „cheie”, de 20 de puncte cum avea să se spună mai târziu la noi în cadrul unor concursuri publice, anume dacă ştiu de ce Mihai Viteazul n-a reuşit să menţină realizarea unirii tuturor românilor. I-am răspuns că a fost trădat şi ucis mişeleşte de generalul Basta. Răspunsul meu l-a mulţumit şi mi-a răspuns că el nu s-a putut menţine ca domn al tuturor românilor din cauză că prin aşa-zisul „Legământ al lui Mihai” i-a legat pe şerbi de pământ, evitând în acest fel fuga lor de pe moşiile boierilor. Cu un aer de superioritate mi-a răspuns că nu se aştepta să cunosc adevăratul motiv, dar nu-i nimic, o să învăţ eu tot ce trebuie la şcoală. Mi-a spus apoi că sunt liber şi că ne vom revedea probabil peste două săptămâni.
Noi am terminat munca de stivuire a lăzilor cu lentile ale fabricii „Zeiss” după ce făcusem şi unele schimburi de zi. Am schimbat-o cu alta constând din descărcarea unor vagoane platformă ce conţineau cărbune îngheţat şi apoi încărcarea cărbunelui în camioane, care aparţineau unei fabrici de textile. Pentru a putea fi descărcată masa compactă de cărbune îngheţat, foloseam în prealabil nişte răngi de fier numite „lom” pentru fărâmiţare după care acţionam cu lopeţile. Cărbunele era trecut de fapt de două ori prin lopată, prima oară la descărcare şi apoi la încărcarea în camion. A fost o perioadă în care am muncit mult, am făcut muşchi dar am şi slăbit foarte mult, ajungând la numai 53 de kilograme.
Între timp, tovarăşul Spiru a plecat probabil în ţară să verifice situaţia celor 25 de candidaţi la şcoală. S-a acţionat foarte repede şi probabil că au plecat şi alţi delegaţi în ţară pentru verificarea dosarelor, pentru că într-adevăr după două săptămâni Spiru a venit în lagăr şi a luat cu el doar 4 din cei 25 de candidaţi, consideraţi a fi corespunzători. Printre cei aleşi era un ofiţer activ, ceilalţi trei fiind ofiţeri de rezervă.
Despre motivul pentru care nu am fost selecţionat aveam să pot afla abia în vara anului 1948, în ţară, la părinţii mei din Cristianul Sibiului, aşa încât anticipez acum cursul povestirii.
Acolo aveam să primesc în una din zile vizita unui coleg de şcoală primară, un timp prim-secretar de partid la Iaşi; printre altele m-a întrebat de ce am avut discuţii cu tovarăşul Spiru care ştia despre mine că sunt fecior de fabricant şi nu de agricultor. Abia atunci aveam să încep să desluşesc lucrurile şi să-mi explic totul.
Mama mea murise la 24 februarie 1920, când aveam trei ani şi după un an tatăl meu se recăsătorise cu o femeie din Poiana Sibiului, care avea un atelier de făcut lumânări, pe care îl adusese la Cristian şi lucrase în continuare până în 1940. Am povestit despre asta chiar în ziua plecării din lagărul 74, pe timpul transportului cu camionul sau când mersesem câţiva kilometri pe jos din cauza pantei pronunţate a drumului. Unul dintre cei 25 trăsese cu urechea la ce povesteam şi când ajunsese în lagăr vorbise acolo unde trebuia, adică la NKVD, fiind sigur că voi fi eliminat şi va avea un concurent mai puţin. Spiru a verificat informaţia în ţară şi a aflat despre atelierul de făcut lumânări, dar a dat amploare faptului şi în acest fel am fost declarat „fecior de fabricant” şi eliminat cu uşurinţă.
Că s-a mers până în ţară pentru informaţii am avut confirmarea din întâmplarea căpitanului de rezervă Ioan Popescu, profesor de desen, selecţionat şi el pentru şcoală. La întrevederea cu Spiru, a fost întrebat ce politică a făcut în ţară. Răspunzând negativ a fost întrebat din nou şi acesta a menţinut negaţia. Atunci Spiru a scos din servietă o fotografie a ofiţerului îmbrăcat în cămaşa neagră de cuzist şi cu centură cu diagonală. Bineînţeles că a trebuit să recunoască şi în acest fel a fost şi el respins.
După această paranteză cam mare revin la perioada când m-am trezit pe neştiute în rândurile prizonierilor care ajutau prin muncă la reconstrucţia Uniunii Sovietice.
Mă aflam deci zilnic pe rampa căii ferate din gara Krasnogorsk acţionând cu îndemânare lomul sau lopata şi încărcând camioanele cu cărbuni pentru fabrica de ciorapi aflată aproape de Moscova. Cărbunii erau folosiţi la cazanele care furnizau aburul necesar procesului de fabricaţie a fibrelor sintetice pentru ciorapi. Formasem o „brigadă” de ofiţeri români condusă de căpitanul Postescu, din infanterie. Se organizase chiar o întrecere între brigăzile de lucru şi se afişau rezultatele obţinute pe un panou mare, la intrarea în lagăr. Brigada Postescu a fost mereu prima, cu un procentaj de peste 250%, obţinut prin efortul stahanovist depus de noi, căci nu putea fi vorba de o organizare mai bună a muncii sau folosirea unor noi metode, ori a unei tehnologii înaintate, ci pur şi simplu de acţionare cu mai multă forţă musculară a lopeţilor şi scurtarea pauzelor orare admise. N-am avut niciun avantaj în afară de gloria primului loc în întreceri, fortificarea musculaturii braţelor şi obţinerea unor siluete, dar nu de invidiat. A fost perioada de timp care a trecut cel mai repede, fără gânduri, transformaţi într-un fel de roboţi umani, care munceau opt ore în aer liber, consumau raţia de alimente de 1.800 calorii şi cădeau morţi de oboseală după servirea caşei de seara şi depunerea la camera de uscare a pâslarilor, în care foloseam obiele în loc de ciorapi.
Această muncă a durat trei luni – februarie, martie şi aprilie – astfel a trecut şi ultima parte de iarnă rusească. Temperatura cea mai scăzută acolo, lângă Moscova, era de –30 de grade Celsius, temperatură la care nu se mai lucra în aer liber. Pe timpul iernii, regimul de lucru afară era de 45 de minute, cu 15 minute pauză în cameră încălzită, la fiecare oră. Pe rampa căii ferate foloseam pentru încălzire cabina unei femei acar, binevoitoare, cu care mă împrietenisem doar din ochi; în luna din zile a făcut un gest mărinimos, oferindu-mi o bucată din plăcinta ei cu varză.
Eram păziţi pe timpul lucrului de o femeie încotoşmănată într-o manta militară, cu o căciulă trasă pe urechi şi nişte pâslari în picioare. Avea o puşcă veche, pe care o purta mai mult de formă. Ca vârstă nu părea să fie bătrână, dar încotoşmănată cum era, noi i-am spus babuşca, la care a ripostat cu vehemenţă, spunând că nu este babuşca pentru noi ci „tiotea” – mătuşă.
La ora 12 ni se aducea mâncarea din lagăr la locul de muncă, iar la ora 17 intram în lagăr. A doua zi dimineaţa la ora 8 porneam din nou la lucru.
O altă variantă de muncă în această perioadă a fost însoţirea camionului cu cărbune până în fabrică şi descărcarea lui acolo, după care reveneam pentru o nouă cursă şi făceam cam 4–5 curse în timpul celor 8 ore afectate pentru muncă. În această situaţie luam masa de prânz la cantina fabricii, mâncarea fiind uşor îmbunătăţită faţă de raţia de prizonier. Cea mai nefericită variantă de muncă pentru fabrică a fost în una din zilele lui aprilie 1947, când brigada noastră a primit sarcina să scoată sterilul de cărbune ce arsese la cazane, dintr-o încăpere de formă dreptunghiulară, trecându-l în trei etape la lopată până afară în curte, unde avea un loc destinat pentru depozitare. A fost o zi chinuitoare lucrând într-o încăpere lipsită de aerisire, cu un steril de cărbune incomplet ars, emanând oxid de carbon şi provocându-ne ameţeli şi greţuri. Protestul nostru la conducerea fabricii că nu avem asigurată protecţia muncii nu a avut niciun efect. Efectul l-am simţit abia a doua zi, când nu am mai fost trimişi la fabrică, la o asemenea muncă.
