În aceeaşi toamnă 1947 am mai făcut un drum la alt colhoz pentru aprovizionarea cu cartofi a lagărului. Până să ne vină rândul la cântărit şi încărcat sacii în camion, am studiat terenul înconjurător şi am găsit în afară de cartofi rămaşi împrăştiaţi pe teren şi ceva morcovi, din care ne-am cam înfruptat cu lăcomie, punând stomacul la grea încercare. Încărcarea cartofilor pentru lagăr se făcea într-o magazie în sacii goi aduşi cu noi, care erau trecuţi pe cântar şi notaţi de către un reprezentant al colhozului şi altul de la lagăr, apoi îi treceam în camion. Unul dintre camarazii prezenţi, prizonier vechi şi prieten cu şeful magaziei de alimente din lagăr – sublocotenentul de cavalerie Kiriţescu – s-a gândit să creeze un surplus în magazie, din care să se poată înfrupta şi el. Gândul l-a transpus în faptă şi, profitând de neatenţia celor care supravegheau cântărirea şi încărcarea, au reuşit să strecoare în camion doi saci necântăriţi. Împreună cu noi erau şi doi soldaţi prizonieri români, care lucrau permanent la magazia de alimente a lagărului. Unul din ei, sau poate amândoi au „ciripit” unde trebuia, la NKVD sau la conducerea administrativă a lagărului. Ca urmare, sublocotenentul a fost anchetat sub stare de arest la carceră, a fost apoi judecat în lagăr şi condamnat la 17 ani de închisoare pentru furt din avutul obştesc. Nu a efectuat pedeapsa în întregime, fiind graţiat prin anul 1950 şi repatriat.
Am amintit anterior de munca stahanovistă a brigăzii de ofiţeri români condusă de căpitanul Postescu, un om deosebit, bun camarad, muncind în rând cu noi, deşi era mic de statură şi slab, dar cu suflet mare, având o comportare demnă. Din cauza sistemului generalizat de supraveghere a oamenilor aplicat şi prizonierilor, unul din zecile de mii de informatori formaţi în lagăre, pentru un blid de caşa în plus, a declarat că acest căpitan, care comandase o baterie de tunuri antitanc, ar fi distrus un sat sovietic cu tunurile sale. La un moment dat, căpitanul a dispărut dintre noi, fiind dus la confruntare în satul respectiv, pentru a fi recunoscut de către localnici. Dintre cei zece cetăţeni aduşi la confruntare, nouă au declarat că nu recunosc pe căpitan în persoana căpitanului Postescu. Unul singur a spus că parcă ar semăna cu cel care comandase unitatea de tunuri, care a făcut distrugeri în sat. Acest „parcă” a fost luat drept sigur şi a fost suficient pentru ca după un timp de la întoarcerea în lagăr ofiţerul să fie dus la carceră şi să i se comunice condamnarea la 20 de ani de închisoare pentru crime de război.
Printre achiziţiile făcute de mine în lagăr era şi o pereche de bocanci de ski italieneşti, cumpărată de la un prizonier neamţ pentru cinci „dimineţi”, ceea ce însemna 20 de grame de unt, 40 de grame de zahăr şi 300 de grame de pâine albă în cinci zile consecutive de post pentru mine. Serviciul era justificat, căci bocancii erau foarte puţin purtaţi, căptuşiţi cu piele şi aveau talpa dublată cu cauciuc, ceea ce îi făcea foarte potriviţi pentru iernile ruseşti. Căpitanul Postescu a fost condamnat în luna martie 1948 şi, de la carcera unde era reţinut, m-a rugat prin paznicul său, care era un soldat român, să-i dau bocancii mei în schimbul cizmuliţelor de femeie pe care le avea el, cu carâmb scurt şi talpă subţire. Am fost de acord să-l ajut prin acest schimb de încălţăminte, ştiind ce-l aşteaptă de acum înainte. Cizmuliţele mă cam strângeau, dar în lagăr umblam în mod obişnuit cu nişte „catroşi” – papuci cu talpă de lemn, având doar o chingă de piele sau de pânză groasă în care intra laba piciorului, un fel de papuci de plajă de la noi. Purtarea acestora m-a ajutat să scap de bătăturile dobândite prin purtarea pantofilor foarte eleganţi, dar nu şi comozi la purtat, confecţionaţi de vestitul pantofar Frunză, din Constanţa.
Eu am reuşit să ajung cu cizmuliţele căpitanului Postescu în ţară, iar el a ajuns cu bocancii mai italieneşti până la Stalingrad (Volgograd), unde a muncit în construcţii, dar fiind trimis şi el, înainte de termenul condamnării, în ţară, prin anul 1950. L-am întâlnit o singură dată în Bucureşti şi mi-a povestit că la Stalingrad a dus-o mult mai bine decât în lagăr, fiind lăsat liber în rând cu muncitorii, iar de muncă nu s-a speriat, ceea ce i-a adus şi eliberarea mult mai curând.
În lagărul de la Krasnogorsk am închegat câteva prietenii cu camarazi de diferite grade şi vârste pe care regret că nu le-am continuat şi după repatriere, cu excepţia a două dintre ele.
Mai în vârstă decât mine şi prizonier mai vechi era căpitanul Scarlete, ofiţer activ, căsătorit cu fiica generalului Ciupercă, o femeie foarte frumoasă şi inteligentă, care lucra la Ambasada Americană din Bucureşti. Din această pricină el a avut de suferit, deoarece sovieticii au încercat s-o facă spioană în favoarea lor, scontând că ea va accepta în schimbul promisiunii de a-i elibera soţul din captivitate. Cum ea a refuzat, căpitanul Scarlete nu va fi eliberat nici măcar în 1948, când majoritatea ofiţerilor prizonieri români au fost repatriaţi din mai toate lagărele sovietice. El a primit la un moment dat sugestia din partea comisarului NKVD al lagărului – tovarăşul Birman – să scrie soţiei că este bine tratat şi că speră să se revadă în curând. Scrisoarea lui a plecat cu un curier special, dar cum soţia n-a înţeles să-şi revadă soţul în schimbul „serviciilor” cerute de către sovietici, lucru pe care căpitanul l-a intuit, el a rămas mai departe în lagăr. Când eu am plecat spre ţară, în aprilie 1948, el mi-a dat verigheta rugându-mă să o dau soţiei şi să-i comunic să nu întreprindă nimic nedemn. Am vizitat-o pe doamna Scarlete în apartamentul situat în unul din blocurile tip de pe strada Cobălcescu şi i-am predat verigheta şi mesajul soţului. Ea a luat cunoştinţă de viaţa pe care o ducea soţul ei în lagăr, iar eu am aflat de încercările făcute de sovietici pentru a o transforma în spioana lor, fără a reuşi. Mai târziu, cred că tot prin 1950, l-am întâlnit pe căpitanul Scarlete în Bucureşti, trecut în rezervă şi rămas fără soţie, căci ea nu mai putuse să-l aştepte atâţia ani. De fapt, cazul ei nu constituia o excepţie, ci mai degrabă o regulă, căci prizonieratul prelungit a fost motiv pentru destrămarea a foarte multe căsnicii. Francezii spun şi în asemenea situaţii: „C’est la vie.”
O altă prietenie a fost legată cu locotenentul de cavalerie Aurel Dumitru cu acelaşi nume, fiul generalului Malamuceanu, care luptase cu Regimentul 32 Mircea la Mărăşeşti. Locotenentul făcuse şi cursul de observatori aerieni şi căzuse prizonier în Basarabia, avionul lui fiind doborât de sovietici, la începutul războiului, în 1941. Prietenia cu el a durat din momentul intrării noastre în lagărul de la Krasnogorsk şi avea să dureze peste timp şi în ţară, devenind rude prin alianţă, în urma căsătoriei lui cu o verişoară a soţiei mele. Cam fără motiv, legătura noastră continuată prin scrisori după 1988, s-a stins în 1991.
Sublocotenentul de vânători de munte Ioan Dima şi inginerul silvic Firică-Virgil Marinescu completau cercul prietenilor din lagăr, constituind o uşurare şi un tonic pentru viaţa monotonă de prizonier. Am încheiat legătura de zi cu zi în Bucureşti, după sosirea în Gara de Nord, în ziua de 4 mai 1948, poposind pentru câteva clipe la o masă a restaurantului hotelului, Dinu închinând câte o halbă de bere rece înainte de despărţire. Dintre aceştia, Firică ne-a părăsit pentru totdeauna prin anul 1987, dar îl mai întâlneam periodic pe la câte o „coadă”; pe sublocotenentul Dima nu l-am mai văzut niciodată, dar ştiam că trăieşte tot în Bucureşti.
Tot o prietenie de lagăr aş putea denumi relaţia pe care am avut-o cu sublocotenentul de rezervă Ilie Bâtea, profesor de matematică din Cluj. Era un om foarte studios şi datorită lui am început să învăţ limba spaniolă în inima Rusiei. L-am văzut într-o zi cu o revistă în mână şi l-am întrebat ce revistă este. Mi-a dat-o să-i văd titlul. Era „Literatura Sovietică”, revistă în limba spaniolă publicată la Moscova, care ca toate revistele lor avea conţinut de propagandă. Am frunzărit-o puţin şi am constatat că înţeleg mult din texte, spaniola având multe asemănări cu italiana şi româna. Profesorul mi-a spus că a găsit-o la bibliotecă, fiind unicul exemplar, iar pentru că a constatat şi el marea asemănare cu limbile romanice, a început să o studieze, făcând un fel de reconstituire a ei, aşa cum făcuse Champollion în Egipt în timpul expediţiei lui Napoleon. Văzând că litera y se repetă foarte des şi stă mereu între două cuvinte a dedus că este conjuncţie; a observat apoi că adjectivele stau înaintea substantivelor. Încetul cu încetul şi-a constituit un mic vocabular şi nişte reguli gramaticale. M-am alăturat lui în această muncă de cercetare lingvistică şi am reuşit în vara 1947 să traducem întreaga revistă. Întors în ţară am continuat studiul, cumpărând cărţi editate în Uniunea Sovietică şi vândute foarte ieftin la librăria din pasajul Creţulescu. Am reuşit să-mi însuşesc limba mulţumitor, astfel că prin anii ’60 am dat examen şi am obţinut certificatul de traducător din limba spaniolă în limba română, fiind un timp colaborator extern la Institutul de Documentare Tehnică (IDT), având certificate de traducător şi pentru limbile franceză, italiană şi engleză.
Profesorul Bâtea era un om hotărât, dârz, deschis, spunându-şi părerile în mod curajos, un intelectual care n-a încetat un moment să gândească şi să-şi menţină spiritul mereu treaz prin lectură, cercetare şi discuţii. Pe deasupra el devenise şi un mare specialist în conserve de iarnă, preocupare prin care a fericit în afară de camarazii prizonieri şi pe unii moscoviţi, întrucât el a fost folosit de către conducerea lagărului la punerea de murat a verzei, a pătlăgelelor verzi şi a castraveţilor, în cadrul unei mari unităţi de aprovizionare, care avea construite nişte vase imense din lemn semi-îngropate în pământ, în care se cobora cu scara. Profesorul nostru cunoştea dozajul de apă cu sare şi cantitatea de mărar uscat necesară pentru aroma deosebită a murăturilor.
Părerile sale exprimate deschis despre sovhozurile şi colhozurile sovietice au ajuns cu uşurinţă la urechea comisarului Birman, acesta având o reţea bogată de informatori printre prizonieri. Aşa s-a făcut că într-o bună zi am fost chemat de comisarul NKVD Birman şi solicitat să îi spun ce a spus sublocotenentul Bâtea despre colhozurile şi sovhozurile sovietice în ziua de… la masa de prânz. I-am răspuns că nu ştiu nimic despre o discuţie în acest sens, n-am auzit nimic. Comisarul s-a răstit la mine spunându-mi că nu vreau să-l ajut, căci acesta s-a pronunţat de faţă cu mine când luam masa de prânz. Am negat că aş fi auzit ceva, explicându-i că fizic sunt în general în lagăr, dar psihic sunt adeseori absent din cauza gândurilor care mă frământă în legătură cu soarta familiei, în special cu a fetiţei care s-a născut pe când eram încă în ţară, dar pe care nu am reuşit s-o văd şi în plus nici nu am veşti mai dese sau mai recente, deşi eu scriu lunar câte o carte poştală cu răspuns. M-a concediat, nemulţumit că nu a putut obţine o mărturie în plus, pe care să o adauge la dosarul Ilie Bâtea.
În altă împrejurare comisarul Birman m-a chemat să mă întrebe despre acţiunea distrugătoarelor noastre în escortarea unor vase comerciale de la Bosfor. Mi-am dat seama că el cunoştea situaţia din surse anterioare sigure şi i-am spus că văd că este foarte bine informat, iar eu, care am făcut războiul pe navele fluviale, n-aş putea să-i furnizez date suplimentare. Discuţia avea loc într-o cameră anume destinată „interviurilor”, cu dosarul meu deschis pe masă, în care am putut să văd imediat diploma mea de bacalaureat, confiscată la intrarea în lagărul de la Odessa şi revăzută la întâlnirea cu tovarăşul Spiru. Ţinând-o în mână, comisarul mi-a spus că îmi va fi înapoiată la plecarea din lagăr şi că voi avea nevoie de ea pentru a studia ceva, pentru că în privinţa carierei militare nu mai pot avea speranţe. La acea dată tratatul de pace era încheiat şi prin el se limita numărul militarilor şi armamentul pe care îl mai putea avea România.
Printre prizonierii din acest lagăr ar mai trebui evidenţiat sublocotenentul de rezervă Păucescu, student la fizico-chimice, adus în lagăr din ţară. El luptase pe Frontul de Vest împotriva nemţilor şi căzuse prizonier la aceştia. Când Germania a capitulat, sublocotenentul a plecat din lagăr pe cont propriu şi a folosit orice mijloc de transport a întâlnit în drum care duce spre est – trenuri, camioane, căruţe şi chiar un camion militar sovietic, însă ghinion, sovieticii l-au dus într-un lagăr de-al lor, situat la Satu Mare. Protestele lui au fost zadarnice, dar i s-a promis că va fi expediat la Bucureşti ca însoţitor într-un vagon cu materiale, după care va fi liber. După câteva zile a fost urcat într-un vagon de marfă cu ceva materiale în el şi trenul s-a pus în mişcare. Vagonul fusese închis pe dinafară. Era foarte atent să vadă prin ce gări trece şi după câtva timp a observat că direcţia trenului nu era spre sud, ci spre est. Şi-a dat seama de capcană şi a pornit la o acţiune îndrăzneaţă de evadare prin podeaua de scândură a vagonului. Cu ajutorul unei scoabe şi al unui drug de fier găsite printre materialele din vagon, a început să spargă două scânduri din podea, atât cât să se poată strecura în jos. Efortul său era mare şi greu de realizat, dar în asemenea împrejurări disperate omul căpătă puteri uriaşe şi, cu mult chin şi sudoare, a reuşit să realizeze o spărtură suficientă. A aşteptat apoi o situaţie favorabilă în care trenul a încetinit atât de mult, încât a putut să se strecoare în jos şi în final să aterizeze pe burtă sub vagon fără a fi lovit. A rămas aşa lipit de terasamentul căii ferate până ce trenul s-a îndepărtat şi apoi s-a ridicat şi a părăsit linia ferată, căutând un drum şi posibilităţi de orientare. Norocul lui a fost că încă nu părăsise teritoriul ţării şi cu mare atenţie s-a îndepărtat de locurile unde ar fi putut fi militari sovietici. A doua zi a reuşit să ajungă la Cluj, unde s-a prezentat la o unitate română, arătând peripeţiile prin care a trecut. I-au făcut forme legale şi a fost trimis la Bucureşti, la părinţi.
El avea însă o soră la Tulcea şi păcatul l-a împins să se ducă să o vadă înainte de începerea cursurilor la universitate. Desigur că el i-a povestit cele ce a păţit după eliberarea din prizonieratul german, iar sora lui a mai povestit şi altora prin ce a trecut fratele ei şi, din nefericire, păţania a ajuns la urechile chestorului poliţiei locale, care se pare că încercase o aventură cu sora eroului nostru, dar fusese respins şi, drept răzbunare, l-a arestat pe sublocotenent şi l-a predat sovieticilor.
În loc de a frecventa cursurile facultăţii de chimie, s-a văzut condus în lagărul de prizonieri de la Focşani şi de acolo într-un lagăr de pedeapsă, la tăiat lemne într-o pădure din nord. La expirarea termenului de pedeapsă, în vara 1947, el a fost adus în lagărul de la Krasnogorsk, probabil în vederea repatrierii, dar despre care la acea dată nu se pomenea nimic. Indignat peste măsură de această soartă a lui şi fiind şi o fire impulsivă, nu înceta să-i blesteme pe sovietici şi pe colaboratorii lor români. Deşi a dat dovadă de mult curaj în tot ceea ce a întreprins, era gata să leşine la vederea acului unei seringi, când trebuia să facă preventiv anumite injecţii în lagăr. Refuzul de a face injecţii l-a costat multe zile de carceră, ca până la urmă, înfometat, să se supună sorei nemiloase care-l înţepa. Serviciul sanitar al lagărului era condus de o doctoriţă tânără, roşcată, poate evreică, pe care o chema Olga.
Îmi aduc aminte de vizitele lunare pe care ea ni le făcea dezbrăcaţi în pielea goală, pentru a constata starea noastră fizică, rezervele pe care le mai avea corpul nostru. Procedeul era rudimentar, nu se folosea cântarul sau vreo altă aparatură medicală: se aplica ciupitul de fund şi de burtă, pentru a constata cantitatea de grăsime rămasă sub piele şi, funcţie de aceasta, eram clasificaţi la categoria 1 – pervaia, 2 – vtaraia, 3 – tertia şi 4 – distrofici. Olga ne privea întâi din faţă ciupindu-ne de burtă, apoi din spate ciupindu-ne de fund şi apoi dădea verdictul, clasificându-ne în una din cele patru categorii. Eu mă menţineam constant la categoria a treia, care era destinată pentru munci mai uşoare, dar eram atât de slab încât deveniseră proeminente oasele şoldurilor, iar lateral aveam două pete vinete, pe care noi le numeam petele mizeriei. Când făceam baie ne priveam cu milă unii pe alţii, văzând cum, cu trecerea timpului, deveneam tot mai scheletici.
Am semnalat doctoriţei Olga petele vinete şi solzoase pe care le aveam şi la încheieturile mâinilor, care denotau lipsa de vitamine din organism, cerând să mă ajute cu ceva, dar n-am obţinut decât un „nicevo”.
Amintirile se înlănţuie şi vin să-şi ceară rândul la ieşirea din anonimat, la lumină. Cam în acelaşi timp cu Păucescu sosise în lagăr şi un sergent major sanitar, care se declarase la început sublocotenent pentru a putea primi raţia de hrană de ofiţer, mult mai bună decât a soldaţilor. Era basarabean, cunoscător al limbii ruse şi îşi avea şi el o poveste interesantă. Făcut prizonier, fusese dus din lagăr în lagăr până undeva aproape de Munţii Ural. Cunoaşterea limbii ruse îl avantajase şi până la urmă fusese lăsat să plece din cazarmă şi să locuiască la o văduvă de război, sau oricum cu bărbatul plecat de acasă demult şi de care nu mai ştia nimic. Situaţia lui era de invidiat, căci avea nu numai mai multă libertate după orele de muncă, iar pe deasupra şi o femeie tânără şi frumoasă, dornică de dragoste. Mai avea apoi avantajul că se potrivea ca măsură cu soţul ei şi îi purta hainele. Dar omul când se satură de bine caută altceva nou, mai bun. Lui îi venise dorul de casă şi având strânse câteva ruble şi haine de asemenea, îşi părăsise iubita, plecând cu trenul spre Moscova. Acolo schimbase trenul spre Kiev, de unde avea legătura spre Basarabia. Ajuns cu bine până la Moscova, intrase în restaurantul gării şi mâncase o supă, precedată de o vodcă, urmând să-i vină şi friptura. Aşteptând cam mult felul doi, mai servise o vodcă. S-a făcut că felul doi nu mai venea iar la difuzor auzise că sosea în staţie trenul pentru Kiev. Sărise speriat, lăsând nişte bani pe masă şi fugise pe peronul anunţat, dorind să se urce în vagon. N-avea însă biletul cumpărat şi în vagon nu se putuse urca din cauza însoţitorului de vagon, un moşneguţ cu mustăţi mari albe, care îl oprise. Speriat că pleacă trenul până să mai poată cumpăra biletul, căutase să forţeze intrarea în vagon, până la urmă bruscându-l pe însoţitor. Moşneguţul, simţindu-se insultat în timpul serviciului, nu a mai stat pe gânduri şi a solicitat ajutorul miliţiei gării care, foarte promptă, l-a arestat pe infractor şi l-a condus la închisoare. Cu acest incident se încheie evadarea lui, riscând să primească vreo câţiva ani buni de închisoare, dar când cei din arestul preventiv au aflat că este prizonier, l-au sfătuit să declare aceasta spre a fi dus înapoi într-un lagăr, fără a mai fi condamnat la închisoare, ceea ce el a şi făcut. Ca urmare a fost scos de la arest şi trimis într-un lagăr de pedeapsă, folosit un timp la tăiat pădurea şi apoi trimis în lagărul obişnuit de la Krasnogorsk. Cum minciuna n-are picioare lungi, s-a descoperit că nu este ofiţer şi a fost trecut la raţia de alimente pentru soldaţi.
Un alt caz mai deosebit l-a constituit căpitanul Tudor Dojnat, în Divizia de voluntari „Tudor Vladimirescu”, unul din „morţii de la Stalingrad” care au defilat la Bucureşti în ziua de 2 septembrie 1944, ştire anunţată la radio Londra BBC, la ora 14. N-am putut afla niciodată secretul trimiterii înapoi în lagăr a căpitanului Djonat şi nu am insistat să dezvăluie un secret care-l privea numai pe el. Am fost în relaţii cu dânsul şi după repatriere, făcându-i o vizită la Iaşi, unde avea o soră profesoară la universitate, care a fost o gazdă perfectă. Aveam să-l reîntâlnesc în august 1968 în Piaţa Palatului din Bucureşti, când Ceauşescu avea să ţină discursul acuzator împotriva invadării Cehoslovaciei de către Uniunea Sovietică şi trupele celorlalte ţări „frăţeşti” în afară de România.
Căpitanul Dojnat m-a ajutat în vara anului 1947, traducându-mi în limba rusă memoriul adresat lui Stalin, prin care denunţam capturarea mea împreună cu a altor ofiţeri de la navele Diviziei de Dunăre, din ziua de 2 septembrie 1944, la 9 zile după încetarea ostilităţilor împotriva forţelor aliate, solicitând repatrierea grabnică, invocând suplimentar şi motivul că nu mi-am văzut încă fetiţa născută la 19 august 1944. Memoriul l-am predat comisarei politice care ne avea în atenţie, o femeie blândă şi receptivă la doleanţele mele şi ale prizonierilor români în general, care nu avea nicio putere de salvare a noastră, dar manifesta bunăvoinţă şi ne încuraja cu veşnicul „skoro damoi” – curând acasă. Neprimind răspuns nici după trecerea a două luni de la depunerea memoriului, m-am prezentat la dânsa cu o revenire. Pentru a mă linişti, a tras sertarul biroului şi a răsfoit printre nişte hârtii, alegând una care avea un conţinut de maximum 10 rânduri, prin care, susţinea dânsa, se comunica repatrierea mea împreună cu primul lot de prizonieri români, curând – adică „skoro”. Învăţat cu scrisul şi cititul în limba rusă, dintr-o aruncătură de ochi mi-am dat seama că mă minte, că o face din amabilitate şi milă poate; era o minciună convenţională, dar fiind femeie, mi-a fost jenă să-i spun că minte şi m-am retras, mulţumindu-i.
Vara anului 1947 a trecut mai uşor datorită diferitelor ieşiri voluntare la munci uşoare în afara lagărului, ceea ce ne punea în contact cu populaţia civilă devenită mai binevoitoare, în majoritate femei, şi ne primea să ne mai înfruptăm din recolta de legume – cartofi, morcovi şi varză – completându-ne raţia regulamentară, pe care sovieticii o respectau ca număr de calorii, dar nu şi ca sortimente.
În una din zilele frumoase de iunie, ne aflam pe tarlaua unui colhoz de unde trebuia să încărcăm nişte camioane cu material de construcţie – nisip şi pietriş – pentru lagăr. Nacealnicul care era cu noi a oprit pe şosea un camion care circula gol: conform regulilor în vigoare la acea dată, putea fi oprit şi încărcat cu orice, contra cost bineînţeles, dacă transportul se făcea în direcţia lui de mers. Aşa ne-am pomenit cu o camionetă cu şoferul ei şi două tinere fete în jur de 16–17 ani, adusă de nacealnic la încărcat. Atât şoferul cât şi fetele manifestau nervozitate, pentru că le-am întrerupt drumul lor normal. Şoferul mai ales ne tot îndemna să încărcăm maşina mai repede şi nemulţumit de ritmul nostru, la un moment dat a luat o lopată şi a început să încarce cu un ritm foarte grăbit, spunându-ne: „vot tac” – iată aşa. Noi însă ştiind că prizonieratul este lung şi n-avem nicio grabă, ne-am menţinut ritmul cu care puteam să facem faţă celor opt ore de muncă zilnică, suportând nişte înjurături şi distrându-ne de enervarea fetişcanelor, care crezându-ne nişte nemţi necunoscători ai limbii ruse şi-au exprimat şi ele nemulţumirea. Una, foarte încruntată la figură i-a spus celeilalte: „Eu pe ăştia i-aş spânzura de sex”, la care a primit imediat riposta celeilalte, care i-a spus: „Taci, fa curvo, că ar fi mai bine să-şi rupă sexul în tine”. Limbaj vulgar al unor neprihănite sovietice tinere!
În lagăr aveam şi ofiţeri talentaţi, care pictau sau sculptau, într-un atelier aprobat de conducerea lagărului. Printre aceştia activau doi pictori, sublocotenentul Aurel Haiduc, originar din Maramureş, şi căpitanul Ioan Popescu, căruia nu ştiu de ce toţi îi spuneau „Nea Costică” şi despre care am amintit anterior, când tovarăşul profesor Spira descoperise că a fost puţin cuzist. Al treilea talent era reprezentat de sublocotenentul Marius Butunoiu care sculpta mereu, având talent deosebit. Întors în ţară a angajat mai multe lucrări reuşite, printre care şi statuie Eroilor din faţa Academiei Militare, care are defectul prezentării luptătorilor – infanterist, marinar şi aviator în uniforme sovietice, consecinţă a epocii în care ţara noastră era sub influenţa venită numai de la răsărit.
Zilele frumoase şi călduroase chiar, ale scurtei veri ruseşti, erau înfrumuseţate şi de multitudinea garoafelor din curtea lagărului, care ne încântau mai întâi ochii noştri şi numai după aceea pe ai moscoviţilor.
Tot pe atunci am mai avut un mic divertisment. Am amintit că locuiam în barăci, foste locuinţe muncitoreşti, dar, din care una, aflată mai excentric decât toate celelalte, a rămas în afara sârmelor ghimpate ale lagărului, continuând să fie locuinţă. Prin mutarea noastră, a celor care acceptasem să muncim pe bază de declaraţie scrisă, într-o baracă împreună cu ungurii, s-a nimerit ca în câmpul meu vizual să am baraca muncitoarelor de dincolo de sârmele ghimpate şi o intrare a acestei barăci cu o marchiză cu două trepte de coborât în stradă. Când uşa marchizei era deschisă, vedeam înăuntru în fund altă uşă, iar în prim-plan un scaun cu un lighean pe el. Fără să vreau, asistam dimineaţa şi seara la ieşirea din baracă a unei tinere care arunca câte o privire rapidă în dreapta şi în stânga, după care se aşeza în dreapta celor două trepte, îşi ridica fustele şi din poziţia pe vine, îşi făcea nevoia mică, după care dispărea grăbită în casă. Dimineaţa, acest prim spectacol era urmat de cel al spălatului la lighean în ţinută foarte sumară, numai la chiloţi, mereu aceeaşi, de culoare verde în cele câteva luni de observaţie, altminteri conştiincioasă, la spălatul până la brâu, inclusiv sânii opulenţi, care fiind unicii pe care îi vedeam, păreau chiar frumoşi.
Cum însă nimic nu este etern pe lumea aceasta, spectacolul acesta a fost întrerupt de încă o mutare al ofiţerilor români care au refuzat lucrul cu semnătură, într-o baracă mai în interiorul curţii, ocupată de soldaţi germani. Era o măsură punitivă tacită, care însă nu ne-a afectat, ci dimpotrivă, ne-a avantajat. Soldaţii plecau de dimineaţă la muncă şi reveneau abia la ora 17, timp în care rămâneam într-o linişte desăvârşită, putând citi, studia sau juca şah, table sau cărţi confecţionate din placaj subţire. Eram mai aproape şi de barăcile japonezilor şi mă vedeam mai des cu sergentul Ishimaru, prietenul meu de care m-am despărţit în aprilie 1948. Îmi dăduse adresa lui din Osaka, dar nu i-am scris niciodată, date fiind condiţiile de ocupaţie sovietică şi continuate de cele ale comuniştilor autohtoni.
Cu venirea timpului rece, a iernii grăbite ruseşti, timpul trecea din ce în ce mai greu şi nu găseam nicio justificare plauzibilă a menţinerii noastre mai departe în captivitate, mai ales că nu produceam nimic şi ne revenea în minte latinescul: „qui prodest?” – cui foloseşte. Soldaţii au fost însă folosiţi la munci grele şi prin bunurile aduse din toate ţările ocupate până la Oder, Uniunea Sovietică se refăcea treptat ajutând la supravieţuirea sistemului ideologic şi economic sovietic6.
Legătura noastră cu ţara, cu familiile, se ţinea sporadic, lipsa scrisorilor făcea parte din sistemul bine pus la punct de intimidare, frică şi măcinare a nervilor, pentru a racola şi folosi ulterior pe cei mai slabi în scopuri proprii, inclusiv pentru spionaj. Munca prizonierilor era sursă de venit pentru lagăr, pentru că administraţia primea bani de la fabricile în care erau folosiţi prizonieri şi din aceşti bani se acopereau cheltuielile de întreţinere, apăreau nişte beneficii şi se dădea şi prizonierilor un bacşiş de 100 de ruble pe lună.
În privinţa corespondenţei mele am de remarcat, pe bază de date precise – număr de scrisori trimise şi primite – cele ce urmează. Am scris 47 de cărţi poştale duble, la care puteam primi răspunsul pe dublură şi cu adresa scrisă de mâna mea, pentru înapoiere. Acest număr este de fapt minim pentru că în lagărul de la Krasnogorsk mai primeam prin comisara politică, suplimentar, atât cărţi poştale cât şi scrisori. Din aceste 47 de cărţi poştale, 44 le-am scris soţiei, două părinţilor şi una unei mătuşi. Soţiei i-am mai scris şi cinci scrisori, din care două permise de către conducerea lagărului, una prin bunăvoinţa unui ofiţer sovietic şi două sub formă de bileţele scrise mărunt şi cu dimensiuni reduse, date unor prizonieri mai norocoşi decât mine, care s-au repatriat în 1946, cu lotul propagandistic trimis înaintea alegerilor, ultimele alegeri „libere” până în 1990, şi acestea cu rezultat măsluit. Deşi am început să scriu în luna octombrie 1944, soţia a primit prima carte poştală de la mine purtând data de 25 martie 1946. În total ea a primit 20 de cărţi poştale – din 44 – şi 5 scrisori, două fiind de fapt bileţele. Eu am primit de la soţie 8 cărţi poştale şi 2 scrisori, în care era şi câte o fotografie a fetiţei. Mi-am cunoscut fetiţa din fotografie abia în anul 1947 şi în realitate la 5 mai 1948. De la părinţi am primit două cărţi poştale şi de la mătuşă, una.
Primirea unei scrisori însemna o sărbătoare pentru mine, ca şi pentru ceilalţi prizonieri de altfel. Din cele 1.340 de zile de captivitate, am avut deci doar 13 sărbători.
Dacă fizic am rezistat mai uşor datorită constituţiei sănătoase a organismului, psihic am suportat cu mult mai greu condamnarea aceasta la atâtea zile de lipsă de libertate. Este de mirare că sistemul meu nervos a rezistat peste ani, mai ales că bucuria de a reveni în sânul familiei a fost umbrită de greutăţi neaşteptate sau nebănuite, printre care şi trecerea în rezervă, intrând în categoria „şomerilor”, la 1 iulie 1948. Psihic am fost totuşi influenţat, devenind bănuitor, neîncrezător, temător, ceea ce mi-a folosit în viaţa ulterioară, dus în mediul creat de ideologia sovietică şi de comuniştii români, şi găsindu-mă călit pentru relaţiile apărute în societatea în care aveam să intru în anul 1948.
Dovadă despre sistemul de presiune psihică exercitat de sovietici asupra mea l-a constituit şi faptul că scrisoarea din 1946 în care era şi o fotografie a fetiţei mi-a fost predată abia în anul 1947, în vară, în urma unei cărţi poştale scrisă în limba franceză şi adresată Crucii Roşii Internaţionale din Geneva, în care reclamam lipsa de legătură cu familia şi solicitam ajutor în acest sens. Scrisoarea mi-a fost predată la trei zile după ce mă adresasem Crucii Roşii, deci ea stătea demult la conducerea lagărului şi nu sosise „întâmplător” tocmai atunci.
Timpul trecea foarte greu, moralul nostru era foarte scăzut; în afară de comisara politică ne mai adresam şi altei femei, apărută în vizită în lagăr. Era o evreică româncă trimisă de la Moscova, care vorbea limba noastră şi căuta să ne încurajeze. Îmi amintesc că se semnase primul tratat de prietenie, colaborare şi ajutor reciproc între Uniunea Sovietică şi România, eveniment ce ne-a dus la exasperare, pentru că nu puteam înţelege cum o ţară prietenă mai poate deţine în captivitate cetăţeni ai celeilalte. De data aceasta tovarăşa Cuşnir7 n-a scăpat uşor de întrebările şi de exasperarea noastră, la care nu găsea răspuns mulţumitor, dar a răspuns că ea este într-o situaţie şi mai disperată decât noi, căci este de foarte mulţi ani în Uniunea Sovietică şi aşteaptă tot atât de mult ca noi, dacă nu cumva mai mult, întoarcerea în ţară, care va putea avea loc numai după repatrierea noastră. Mult mai târziu, în ţară, i-am întâlnit numele ei într-o broşură privind unele probleme de marxism, apărută în Editura Politică.
A trecut deci a doua iarnă lângă Moscova, a patra în Uniunea Sovietică şi speranţele noastre creşteau, fiind convinşi că repatrierea nu mai putea întârzia prea mult după tratat, mai ales că tovarăşa Cuşnir ne spusese că Ana Pauker intervenise pe lângă Stalin să aprobe înapoierea masivă a prizonierilor români.
Nu ştiu din ce motive conducerea lagărului a hotărât ca românii să fie din nou în aceeaşi baracă, aşa că „rebelii”8 au revenit la grupul celor mulţi încă din luna noiembrie 1947. În această situaţie ne aflasem la 15 aprilie 1948 când, seara, înainte de culcare, a venit un ofiţer cu o listă mare în care erau trecute numele celor care a doua zi dimineaţa trebuiau să se prezinte la club împreună cu bagajele personale, în vederea plecării în ţară. Au fost doar câţiva netrecuţi pe listă, printre care căpitanul Scarlete şi sasul din Braşov care, la auzul proclamării Republicii Populare Române, strigase să „trăiască a 16-a republică a Uniunii Sovietice”. Republicile aveau să rămână însă tot 15 până la dezintegrarea în anul 1991, iar sasul nostru avea să mai stea în ţara pe care „o îndrăgea” atât de mult.
Desigur că somnul a dispărut şi am adormit mult după miezul nopţii, făcând fel de fel de presupuneri despre plecarea din lagăr, călătoria cu trenul şi primirea noastră în ţară. A doua zi, după gustarea de dimineaţă, ne-am luat bagajele, lăsând celor ce rămâneau parte din obiectele de îmbrăcăminte şi toaletă. Lăsasem căpitanului Scarlete o forfecuţă de unghii, obiect unic în grupul de prizonieri români, care fusese folosit în comun până atunci.
Din momentul în care am ajuns la club am fost izolaţi total de restul prizonierilor, fiind interzisă orice legătură între noi şi cei care rămâneau. Eram singurul prizonier care posedam un geamantan, dar în el nu mai rămăsese aproape nimic, căci hainele avute se uzaseră şi rupseseră, din trenciul bleumarin îmi făcusem o pereche de pantaloni, în locul vestonului aveam altul, de vânător alpin, de culoare albastră, iar în locul trenciului aveam un raglan kaki. Transformările sau completările în ţinută le făcusem în acest de-al doilea lagăr, cu plata croitorului – un neamţ priceput – cu câteva „dimineţi”, constând din porţiile mele de zahăr, unt şi pâine albă. În geamantan aveam şi tabloul soţiei mele de dimensiune 24×30 cm., încadrată într-o ramă aurie. De acest tablou şi de verigheta pe care o pusesem la degetul inelar la 21 mai 1940, nu m-am despărţit niciodată, în cele 1.340 de zile de prizonierat, mă însoţesc şi acum, când scriu, şi aşa va fi până la ultima clipă.
Clubul avea scaunele aşezate către scenă ca la spectacole sau adunări, iar pe scenă se instalaseră acum comisarul NKVD Birman, comisara politică şi un ofiţer din conducerea lagărului. Eram chemaţi pe rând în faţa acestora şi ne controlau conţinutul bagajului. Comisara îmi cunoştea povestea şi durerea mea şi la vederea tabloului soţiei, care era învelit cu grijă într-o cămaşă, a zâmbit şi mi-a spus „krasivaia” – frumoasă – dându-mi apoi liber. Au urmat apoi alţi prizonieri la control şi printre ei şi căpitanul Tudor Djonat, care avea şi el un tablou, dar era cu Lenin. Cartonul din spatele tabloului nu era lipit de ramă, ci era prins doar cu câteva cuişoare bătute în ramă. Ofiţerul care controla bagajul a întors tabloul şi curios, l-a desprins din cuişoare, ca să se vadă dacă era ceva între carton şi fotografie; din păcate erau câteva bileţele primite de căpitan de la prizoniera noastră băcăoană din cealaltă secţie a lagărului Krasnogorsk, cu conţinut nevinovat, dar totuşi suspect din cauză că fuseseră ascunse. Ofiţerul a spus căpitanului să treacă deoparte şi că nu va mai pleca până nu se lămureşte conţinutul biletelor. Căpitanul a început să plângă şi să-şi ceară iertare.
În momentul când s-a descoperit ceva ascuns în spatele tabloului lui Lenin, m-am uitat spre scenă şi am observat ochii comisarei îndreptaţi spre mine. Automat am luat tabloul soţiei şi m-am prezentat la ea pe scenă, oferindu-l să desprindă cartonul pentru a verifica şi a nu mai avea remuşcări că nu m-a controlat mai atentă. Ea şi-a dat seama că la mine nu poate fi aşa ceva ascuns şi mi-a înapoiat tabloul spunându-mi „ne nada”, nu trebuie.
Controlul se terminase demult şi maşina nu sosise încă. Nerăbdarea a început să se manifeste, teama să se strecoare în suflete. Târziu, după-amiază a sosit un autocamion fără prelată, în care am încăput cu toţii. Ni s-a permis să luăm cu noi drapelul tricolor, care în mers flutura, ca altădată la paradă.
