Scrisesem acasă a treia carte poştală, dar de primit nici vorbă să primim ceva din ţară şi această situaţie de lipsă de veşti a durat până în anul 1946. Cum au putut fi atât de cruzi cu sufletele oamenilor? De fapt, nu poţi pretinde nimic unor oameni fără suflet. Numărul total al cărţilor poştale cu răspuns (duble) scrise de mine a fost de aproximativ 50, iar la soţie au ajuns numai jumătate. Răspunsuri din partea ei au fost numai 12. Un exemplu despre „grija” cu care se proceda cu corespondenţa prizonierilor l-a constituit o carte poştală trimisă din Constanţa la 23 septembrie 1946, cu o fotografie mică a fiicei mele prinsă cu capsă, care a ajuns la mine abia la 5 octombrie 1947 şi fără fotografie. Plecasem din lagărul 74 în luna ianuarie 1947 şi până atunci nu mi se înmânase fotografia, dar cineva a scris pe cartea poştală noua mea adresă – lagărul 27/11 şi astfel a ajuns la sfârşit de octombrie la destinaţie.

Iarna 1944–1945 a fost foarte grea şi geroasă. Atunci am suportat gerul cel mai mare, de –44 grade Celsius, prin luna ianuarie. Lemne aveam suficiente în lagăr, în bordei era cald, dar chinul era atunci când trebuia să ieşim pentru nevoi personale. De asemenea, constituia o problemă şi deplasarea până la sala de mese, nările se lipeau imediat şi trebuia să ţinem mâna înmănuşată tot timpul la nas. Totul se făcea în pas alergător. Dacă scuipai, jos ajungea gheaţă.

În zilele geroase, cu cer senin de un albastru splendid, nu adia niciun vânt şi era un spectacol frumos să vezi înălţându-se drept spre cer fumurile de la bordeie. Era o regulă respectată peste tot în Uniune ca la temperaturi de –30 de grade sau mai scăzute, să înceteze orice lucru în aer liber. Asemenea temperaturi am mai avut şi în al treilea lagăr în iernile 1947–1948, dar nu mai scăzute de –30 de grade.

Zăpada abundentă ne-a obligat să facem pârtii, iar căratul lemnelor de la pădure devenea anevoios şi îl făceam cu săniile, la care trăgeam la ham cu nădejde şi cu pas mai grăbit din cauza frigului. Glumind, spuneam că ne merităm porţiile de caşa de ovăz pe care îl mâncam noi în locul cailor, inexistenţi la vremea aceea.

Iarna rusească este şi grea, şi plictisitor de lungă. Începe cel mai târziu la jumătatea lui octombrie şi durează până la jumătatea lui aprilie. Topirea zăpezii se face brusc şi masiv, primăvara este scurtă, iar vegetaţia evoluează rapid, existând o adaptare a plantelor la mediul geografic, cultivate sau sălbatice, care reuşeau să ajungă la maturitate într-un timp record. Aşa s-a întâmplat şi în primăvara lui 1945, când datorită fenomenului apărut de „orbire de noapte” ne-am apucat de grădinărit în goană după vitamine. Grădinăritul era o muncă uşoară, plăcută şi mai ales utilă în situaţia noastră. Eram supravegheaţi de câte două santinele, care erau destul de prietenoase şi uneori se angajau în discuţii cu noi.

Îmi amintesc de o zi însorită, când, odihnindu-ne într-o pauză pe marginea tarlalei, unul dintre prizonieri a scos din buzunarul de la piept o fotografie în care era soţia lui fotografiată în dormitor în apropierea patului, pe o noptieră se vedea aparatul de radio, iar pe cealaltă aparatul telefonic. Într-o altă fotografie era el lângă automobilul personal, un Ford pare-se. Santinela l-a văzut şi curios, s-a apropiat întrebându-l cine-i persoana de lângă automobil. Răspunzându-i că este el, prizonierul, santinela a privit neîncrezător şi a aruncat de câteva ori ochii şi la fotografie şi la el, care era nebărbierit de câteva zile. Văzând că la figură se aseamănă a spus „ladna” (se poate). A cerut să vadă şi a doua fotografie şi a cerut explicaţii. Credea că soţia era vreo artistă şi aparatul de radio şi telefonul ar fi putut fi ale acesteia. La explicaţia dată de prizonier că persoana nu este artistă ci soţia lui şi că fotografia a fost luată în dormitorul lui, santinela s-a înfuriat şi l-a apostrofat în felul următor: mi-ai zis că este maşina ta şi te-am crezut, mi-ai spus că femeia nu e artistă ci soţia ta şi iar te-am crezut, dar să-mi spui mie că ai şi telefon şi mai ales aparat de radio nu te mai cred, eşti un mincinos.

La ei pe atunci emisiunile de radio se făceau prin staţii dirijate central, numite de radioficare, model copiat şi pe la noi pe la sate după ajungerea comuniştilor la putere, iar cetăţeanul avea în casă un simplu difuzor la care asculta ceea ce i se da şi nu avea decât posibilitatea să-l regleze de la un buton mai tare sau mai încet, ori să-l închidă. Ceea ce nu era „partinic”, glasul partidului trebuia ascultat şi urmat cu sfinţenie. Prin anul 1948, la întoarcerea mea din captivitate, aveam să-l găsesc pe tatăl meu cu un asemenea difuzor în casă, pe care îl închidea foarte des şi pe care îl botezase „mincinosul”.

Anul 1945 a fost un an cu surprize în lagărul 74. Foarte mulţi prizonieri se înscriseseră în mişcarea voluntară ca să plece pe front, să distrugă „fiara fascistă chiar în bârlogul ei” alături de tovarăşii eliberatori. S-a făcut o primă selecţie pentru o completare la divizia „Tudor Vladimirescu”, pentru că aceasta fiind angajată în lupte avusese câteva pierderi. Printre fericiţii aleşi a fost şi prietenul meu Stelian Staicu, viitorul general de prin anii ’50, pe care l-am rugat să-mi anunţe soţia unde sunt, în ce condiţii am fost făcut prizonier şi cum trăiesc în lagăr, menţionând că, deşi am scris în fiecare lună, nu am primit nimic de la ea. Era cel mai sigur mijloc de comunicare, dar din păcate într-o singură direcţie. Lotul a plecat prin luna februarie, dacă ţin bine minte.

Au început apoi zvonurile despre constituirea următoarei divizii „Horia, Cloşca şi Crişan” (HCC), în care speram să intrăm şi noi toţi marinarii, având în vedere condiţiile în care am fost făcuţi prizonieri, după armistiţiu. Dar n-a fost să fie aşa, căci sovieticii foloseau oamenii în atingerea scopurilor lor politice şi nu conform principiilor de drept, de dreptate sau cele ale moralei creştine. Printre marinari se aflau doi, deveniţi de curând taţi şi unul, adică eu, nu avusesem fericirea să-mi văd copila după naştere. Un sentiment umanitar i-ar fi obligat pe cei care au făcut selecţia să-i includă neapărat pe aceştia doi, dar cum acest sentiment nu exista la acea dată la sovietici şi nu ştiu cât există acum în ţările slave, foste componente ale Uniunii Sovietice, locotenenţii Miulescu şi Matei au fost reţinuţi în continuare, scontând pe nu ştiu ce avantaj ar fi putut obţine de la ei în lagăr, sau în viitor în R.P.R. sau R.S.R. Scopul urmărit nu a putut fi realizat însă, deşi am mai fi rămas încă trei ani acolo, după plecarea diviziei HCC. N-am avut nici măcar mulţumirea de a afla vreo veste despre soţie şi fetiţă aproape doi ani de zile. Câte gânduri, câte frământări, griji şi presupuneri nu mi-au trecut prin minte şi prin suflet în aceşti ani, închis într-un spaţiu restrâns, îngrădit de patru rânduri de sârmă ghimpată. Numai tinereţea, organismul sănătos şi educaţia temeinică primită în familie, în şcoală şi marină au contribuit la calmul şi răbdarea cu care am înfruntat acel prezent dureros şi am întrezărit viitorul. Cred că un suport moral l-au constituit pentru mine cărţile poştale lunare pe care le scriam soţiei, dându-mi iluzia unui dialog şi a unei legături strânse cu familia, când în fond era doar un monolog cu secvenţe lunare. Am cerut mereu şi am sperat necontenit, lună de lună, că voi primi o fotografie a fetiţei, aveam dreptul de a o cunoaşte măcar pe această cale. Am semnalat anterior primirea, într-un târziu, a unei cărţi poştale la care fusese prinsă cu o capsă o mică fotografie a fetiţei şi, deziluzie, n-a sosit decât capsa, fotografia fiind pierdută undeva pe drum sau poate nu s-a pierdut ci a fost smulsă intenţionat pentru a stâlci sufletul unui tată şi a-i face docil. S-au înşelat însă şi n-au reuşit decât să călească un caracter pentru încercările de mai târziu din lagăr şi mai apoi din ţară.

Am cunoscut cel puţin doi ofiţeri români, care în 1946 lucrau la distribuţia de unt, zahăr şi pâine în lagărul 74 şi care au fost racolaţi de către NKVD ca la întoarcerea în ţară să facă spionaj în favoarea Uniunii Sovietice. Unul din cei doi era un ardelean care mi se părea sincer şi cinstit, dezvăluindu-mi manevrele sovieticilor printre prizonieri. L-am întâlnit şi vizitat după întoarcerea în ţară, la o unitate MAI de pe strada Ştirbei Vodă, dintr-un bloc din apropierea Cişmigiului, unde accesul era strict controlat. La biroul de informaţii mi s-a luat un scurt interogatoriu, deşi eram în uniformă, cerându-mi să spun cine sunt, ce vreau, pe cine caut, de unde şi de când îl cunosc etc. Şi, după un timp de aşteptare, respectivul a venit la poartă. Mi s-a părut tot atât de sincer şi cinstit ca şi în lagăr, dar n-am mai repetat vizita, din prudenţă.

Mă întorc însă din nou la iarna grea din 1944–1945, când după sărbătorirea Crăciunului şi deparazitarea făcută cu apă şi ger, am avut o surpriză plăcută. Cred că era prin martie 1945, când se mai înmuiase gerul şi săniile au putut aduce în lagăr o cantitate enormă de paie pentru prizonierii sosiţi în lagăr în luna octombrie 1944. Dormisem până atunci pe scândura acoperită doar cu dosul de saltea şi începusem să facem vânătăi la oasele şoldurilor căci slăbisem în mod vizibil, aşa că ne-am umplut saltelele cu paie „cu vârf şi îndesat”, din care cauză unii mai cădeau din cuşete de rotunde ce deveniseră saltelele. Oricum, dormeam acum mai comod, dar un somn dulce ca cel din prima noapte de lagăr, pe scândură goală, în urma celor trei săptămâni de calvar în vagonul de vite, nu am mai avut niciodată.

Aprilie 1945 a însemnat pentru mine un ghimpe în inimă, prin plecarea fericiţilor aleşi pentru divizia HCC⁵, apoi resemnarea, noi speranţe, noi zvonuri şi iar speranţe în luna mai, când Germania a capitulat şi războiul s-a sfârşit. Nicăieri în lume, în afară de U.R.S.S., atât în urma primului război mondial cât şi în urma celui de-al doilea, n-am auzit ca prizonierii să fie reţinuţi cu anii până a ajunge să fie repatriaţi. Speranţele noastre s-au spulberat. Prizonierii totuşi fierbeau, se agitau, stabileau termene pentru viitoarele loturi, încurajaţi uneori şi de câţiva prizonieri care făceau spiritism şi răspunsurile morţilor erau conform dorinţelor prizonierilor, dar degeaba, nicio mişcare nu s-a mai făcut până în 1946, când s-a pregătit un lot special în scop propagandistic, înainte de alegerile din noiembrie.

În lagăr s-au descoperit multe talente artistice, s-a organizat un cor demn de toată lauda, condus de un ofiţer de rezervă pe nume Merişescu, cor care se întorcea uneori de la câmp cântând de-ţi era mai mare dragul să-l asculţi, uitând parcă de situaţia tristă în care ne aflam. S-au dat şi spectacole pe o scenă amenajată în sala de mese. Îmi răsună şi acuma în ureche melodia „Sârba în căruţă”, executată impecabil de cor.

S-a scris şi un spectacol de revistă, interpretat cu măiestrie, în care sublocotenenţii Martinescu şi Bălăşescu jucau roluri feminine cu atâta îndemânare că asistenţa, formată nu numai din prizonieri, ci şi din personalul sovietic al lagărului, nu putea distinge interpretarea masculină a rolurilor. S-au lansat şi două melodii noi – „Savarina” şi „Femei, femei” – care au devenit şlagăre şi erau fredonate de prizonierii care erau mai „în voce”, multă vreme după stagiunea de revistă. Doctoriţa Vasilievna a fost încântată, iar sora Liuba, prezentă şi ea, şi-a mai schimbat părerea iniţială cu „niet kultur”, devenind mai binevoitoare la inspecţiile la curăţenie, acordând mai multe calificative de „cistâi” decât de „greaznâi”. Pentru că a venit iar vorba de sora Liuba, nu mă pot stăpâni să n-o pârăsc. Ca fizic era o blondă acceptabilă şi veritabilă. Părul ei lung şi împletit în coade strânse frumos la spate într-un coc constituia farmecul ei şi de asemenea ochii albaştri-vineţii, adăpostiţi de sprâncene frumos arcuite, dar nasul şi forma botoasă a gurii o făcea să arate ca un cap de cal. Ca ţinută părea îngrijită – halatul alb şi boneţica, fusta din postav kaki şi cizmuliţa, o făceau demnă de meseria pe care o practica. Întâmplarea a făcut însă ca într-o zi singurul soldat marinar din lagăr să fie dat sorei Liuba la ea acasă, să taie lemne. Acesta a venit apoi să ne spună că sora Liuba trăieşte într-o casă modestă, fără a fi împrejmuită cu gard, dar şi fără closet, ea folosind în acest scop terenul din spatele casei, presărat cu mici grămăjoare, care se degradează în timp, făcând loc altora. Asta mai zic şi eu „kultur”. Oricum, am iertat-o demult pe sora Liuba pentru calificativul de „greaznâi” pe care mi l-a acordat într-o dimineaţă la curăţenie.

Am amintit în treacăt mai înainte despre doctoriţa Vasilievna care merită numai cuvinte de laudă în calitatea sa de medic şef de spital, de fapt o clădire de infirmerie mai mare. Din personalul său în subordine nu-mi amintesc decât de surorile Liuba, Paolina şi Asea, aceasta din urmă având o figură plăcută de asiatică. Revin însă la doctoriţa Vasilievna, care s-a străduit şi a reuşit să menţină o stare sanitară corespunzătoare în lagăr, folosind baia şi etuva pentru a nu mai exista niciun parazit în lagăr, asigurând o baie la 10 zile, rufe curate, o hrană care să se înscrie în normele în vigoare de 1.800 calorii zilnic şi căldură suficientă în bordeie pe timpul iernii. De fapt acest din urmă deziderat era uşor de realizat, căci lemne erau suficiente şi cu o putere calorică mare, esenţa folosită fiind în exclusivitate mesteacănul. În plus, îngroparea în pământ, până la nivelul ferestrelor, a bordeielor le făceau mai călduroase, adăugându-se şi aglomeraţia din ele, astfel încât mai conta şi căldura proprie. Sobele erau construite din cărămidă în genul celor de teracotă de la noi şi aveau aplicată o inovaţie, o trapă metalică interpusă pe legătura dintre sobă şi horn, care se menţinea trasă în afară pe timpul arderii focului în sobă şi se înfunda prin împingerea ei în legătura dintre sobă şi horn, izolând astfel legătura de aer cu exteriorul, evitând pierderea căldurii pe horn şi în atmosferă, închiderea se făcea după ce arderea era completă, jarul devenind galben, fără flacără albastră. Soba se menţinea caldă până a doua zi dimineaţa. În cei mai bine de doi ani cât am stat în lagărul 74, doctoriţa Vasilievna a avut un singur caz mortal, de fapt accidental, de care nu putea fi făcută răspunzătoare.

Raţia acordată prizonierilor de război ofiţeri era în general îndestulătoare însă nu şi pentru persoane mai corpolente şi senzaţia lor de foame era permanentă. Cei care executau munci deosebite primeau un supliment de hrană, printre aceştia aflându-se şi cei din blocul alimentar. Prin vara 1945, un ofiţer de rezervă tânăr, voinic şi cu o poftă de mâncare deosebită a fost primit să lucreze la bucătărie, ajutând la curăţirea zarzavaturilor. În prima zi a curăţat morcovi şi lucrând mai şi mânca, aşa cruzi cum erau. La prânz a primit supliment de caşa, iar după-amiază a mai mâncat nişte coceni de varză, iar seara a mâncat din nou caşa, la discreţie. A fost ziua când s-a simţit cu adevărat sătul, dar în timpul nopţii i s-a făcut rău şi a fost dus la spital. Făcuse o ocluzie intestinală din pricina cantităţii mari de morcovi cruzi şi varză înghiţită în afară de mâncarea obişnuită şi deşi doctoriţa Vasilievna a venit în timpul nopţii de acasă ca să-l asiste şi a intervenit cu experienţa şi priceperea ei, veghindu-l toată noaptea, nu l-a putut salva. Prizonierul a murit sătul dar în chinuri, ceea ce nu s-a întâmplat prin anii 1941–1943, când prizonierii aveau raţia de hrană a deţinuţilor din închisori şi mureau de foame. Pe atunci, raţia lor consta din 400 de grame de pâine neagră pe zi şi eterna supă în care pluteau doar câteva fire de varză, fire care erau culese cu linguriţa şi împărţite în mod egal celor prezenţi la masă.

Personalul sanitar sovietic era ajutat de medicii prizonieri, ca medici propriu-zis sau ca sanitari. Tot ca sanitari mai erau folosiţi şi alţi ofiţeri prizonieri, cum era cazul locotenentului aviator Danielescu, în lagărul 74. Acesta era prizonier vechi şi munca aceasta de sanitar l-a ajutat să supravieţuiască şi pe deasupra să se mai bucure şi de prietenia uneia dintre surorile spitalului. Colegul meu de pat, aspirantul Valeriu Petcu, cunoştea limba rusă şi acest fapt l-a ajutat să se împrietenească oarecum cu sora Asea, dar n-au ajuns la intimităţi din cauza fricii, ea de deportare şi el de amânarea plecării acasă.

A treia soră din cele amintite, Paolina, a făcut multă vâlvă în lagăr. Era o rusoaică blondă cu ochi albaştri, mică şi durdulie, dar cu forme oarecum proporţionate pentru statura ei, având o fire vioaie şi veselă. Era singura dintre rusoaice care a învăţat puţin româneşte. Prizonierii români o simpatizau şi când o întâlneau o salutau cu salutul obişnuit atunci în lagăr „hai să trăieşti”, salut pe care îl învăţase şi Paolina pronunţându-l însă în felul ei „hai se treieşti”. Unii prizonieri mai glumeţi îi răspundeau la salut cu „ca popa de la Costeşti”. Era cunoscut în toată ţara incidentul care avusese loc în localitatea Costeşti din Muntenia, la o denie din Săptămâna Mare când, producându-se panică, toţi credincioşii au năvălit spre uşă blocând-o, căci uşa se deschidea înăuntru şi astfel au ars cu toţii. Paolina auzind răspunsul acesta diferit la salutul ei, a întrebat nedumerită „pacemu ca popa de la Castieşti?”. După ce a aflat întâmplarea cu incendiul bisericii de la Costeşti, când vreun prizonier o saluta cu „hai să trăieşti” Paolina se grăbea să răspundă „niet ca popa de la Castieşti”. Mai circula în lagăr o bârfa despre Paolina, cum că ar fi fost căsătorită până atunci de trei ori, din care cauză unii o numeau Paolina tur de fier. Porecla a ajuns şi la urechea Paolinei şi iarăşi nedumerită a întrebat pe unul dintre prizonieri; „Paolina, Paolina, a pacemu tur de fier?”. Când i s-a explicat ce şi cum a ajuns să fie poreclită aşa, ea nu s-a supărat, ci a pus în mişcare degetul arătător spunând: „oi, rumâni hitrâi”. Paolina era cam de vârsta noastră, ceea ce înseamnă că ea este acum o pensionară trecută de 70 de ani. Doctoriţa Vasilievna avea pe atunci vreo 50 de ani, aşa că acum după ce au trecut mai mult de 46 de ani, ea se odihneşte în lumea drepţilor, împăcată că şi-a făcut datoria. Este singura persoană de la est de Nistru căreia îi păstrez respect şi o frumoasă aducere aminte pentru comportarea ei faţă de prizonieri, pe care i-a tratat ca pe oameni egali cu ea.

Războiul odată încheiat, eram îndreptăţiţi să sperăm într-o întoarcere acasă, aşa că zvonurile apăreau şi dispăreau şi iar apăreau. Ziarele „Graiul Liber” şi „Izvestia” înălţau în slavă victoria împotriva fascismului, dar despre repatrierea prizonierilor nu spuneau absolut nimic. A făcut mare vâlvă în lagăr monumentul înălţat la şosea în memoria ostaşilor sovietici care s-au jertfit pentru apărarea României. Prizonierii nu priveau cu ochi buni ridicarea acestui monument.

Timpul trecea foarte greu şi nu aveam cărţi de citit în limba română decât foarte puţine şi cu conţinut exclusiv politic ca: Istoria partidului comunist bolşevic, Imperialismul, cel mai înalt stadiu al capitalismului, Stângismul, boala copilăriei comuniste, Un pas înainte şi doi paşi înapoi, şi cam atât. Salvarea mea din punct de vedere intelectual a fost Cursul de limba engleză fără profesor al lui Candrea şi romanul în limba franceză „Les Miserables” al lui Victor Hugo, pe care l-am citit şi l-am răscitit de câteva ori, acesta din urmă în lagărul de la Krasnogorsk.

Pentru omorârea timpului, mai ales în serile lungi de iarnă, prizonierii asistau la povestirea de romane sau filme, în câteva seriale fiecare, ori la procese imaginare organizate de avocaţi, desfăşurate de asemenea în şedinţe seriale.

Având şi preoţi militari în lagăr, se organizau servicii religioase la sărbători mai mari, uneori în sala de mese, improvizându-se acolo un altar, alteori în unul din bordeie. Se înălţau rugăciuni pentru sănătatea noastră şi a celor de acasă, pentru revederea cât mai apropiată a celor dragi. Credinţa în Dumnezeu şi în ajutorul Lui nu ne-a părăsit niciodată şi în rugăciune am găsit mângâiere, alinare şi speranţă, astfel că, mai târziu, m-am întors acasă sănătos, întărit pentru a înfrunta şi alte greutăţi pe care mi le-a rezervat viaţa şi care nu aveau să întârzie să apară chiar din clipa păşirii pragului casei.

Plictiseala vieţii de lagăr mai era alungată, după cum spuneam mai înainte, prin jocuri de table, şah, cărţi şi rummy, dar şi prin preocupări utile cum ar fi fost împletitul de ciorapi de lână sau pulovăre. De unde lâna? De la nişte pături aduse de sublocotenenţii Marinescu şi Câlea care fuseseră ambarcaţi pe nava şcoală „Mircea” şi aduseseră cu ei păturile de lână albe, frumoase, care au fost deşirate şi au căpătat altă utilitate. Ceea ce era mai curios cu aceşti împletitori de ciorapi şi pulovăre era faptul că ei împrumutaseră de la femei nu numai arta croşetatului, ci şi obiceiul de a vorbi fără întrerupere, exact cum făceau femeile la clacă sau la şezători. Cercul de croşetat era condus de sublocotenentul Cârlănescu.

Eu mă perfecţionasem în ţesutul ciorapilor proprii şi ai locotenentului comandor Dumitru Stanciu, care era tare neîndemânatic în această privinţă. Eram mai apropiaţi unul de altul, date fiind şi împrejurările din seara de 23 august şi dimineaţa următoare, 24 august, când navele pe care le comandam fuseseră scufundate de aviaţia sovietică, deoarece noi n-am ripostat, înţelegând să respectăm armistiţiul. Este interesant de amintit că în casa de fier a monitorului „Catargiu”, scufundat la 24 august 1944 în faţa Peripravei, se afla ceasornicul de buzunar al comandantului. La câţiva ani după război, monitorul avea să fie ranfluat, comandantul avea să fie eliberat din captivitate în mai 1948 şi, la deschiderea casei de fier a monitorului, ceasornicul va fi găsit intact. Ceasul a continuat să meargă tot atât de bine ca înainte, iar locotenent comandorul Stanciu a reintrat în posesia lui. Aceasta denotă că ceasornicul era foarte bun, dar şi casa de fler excelentă, având o etanşeitate perfectă. Lt. comandorul Stanciu înainte de prizonierat suferea de ulcer la stomac şi era consumator de pastile de tot felul. Regimul alimentar din lagărul 74 i-a menţinut silueta şi l-a vindecat şi de ulcer.

Îmi amintesc şi de o altă întâmplare, în legătură cu Vedeta fluvială nr. 4; aveam un „Larousse” ediţia 1914, pe care nu l-am luat în bagajul făcut în grabă, în prezenţa pistolarului sovietic care mă supraveghea în acel moment. Dacă l-aş fi luat atunci cu mine, precis că ar fi avut soarta cursului locotenentului Miulescu şi ar fi fost fumat, căci avea nişte file atât de fine încât rivalizau cu foiţele noastre dinainte de război, marca „Job”. El a rămas însă la vedetă şi tot acolo a fost găsit şi în anul 1945, când s-au retrocedat o parte din navele capturate, printre care era şi vedeta mea. Interesant este şi faptul că ofiţerul român care a luat în primire vedeta a fost cumnatul meu, locotenentul Aurel Vasilescu-Novac, care cunoştea dicţionarul şi l-a luat, înapoindu-mi-l în anul 1948. Sovieticii n-au apreciat valoarea dicţionarului, iar pentru fumatul de mahorcă avea foiţa prea subţire, astfel că el a fost salvat. Nu l-am putut lua cu mine la plecarea din ţară, în 1988, deoarece a fost considerat ca intrând în patrimoniul naţional.

Un alt aspect al vieţii din lagăr era activitatea politică, a cărei latură – propaganda – era la loc de frunte. Eram mobilizaţi la adunările festive închinate zilelor de 1 mai, 23 august şi 7 noiembrie, sau la comemorări ale unor evenimente cum ar fi „Comuna din Paris” din 18 martie. De acestea mă leagă două amintiri. Una, netrăită de mine direct, ci povestită de căpitanul Scarlete, este în legătură cu aniversarea unui număr de ani a Comunei din Paris, într-un lagăr unde erau numai câţiva ofiţeri, printre care şi căpitanul Scarlete, martor la adunarea festivă, la care avusese sarcina să vorbească un subofiţer, fost subaltern al căpitanului. S-a achitat de sarcină onorabil dar, în virtutea inerţiei, a încheiat cuvântarea cu „trăiască Marx şi Engels”. Căpitanul Scarlete l-a aşteptat la ieşirea din adunare şi l-a apostrofat cu cuvintele: „Bine măi, Popescule, te-ai vopsit şi tu?”, la care acesta i-a răspuns smerit: „Ce să facem şi noi, domnule căpitane, vrem să plecăm şi noi acasă.” A fi vopsit înseamnă să fi înscris în mişcarea antifascistă şi să activezi cumva în cadrul ei. Profunzimea convingerii unora ce se înscriau era plastic reliefată în răspunsul plutonierului Popescu.

Bineînţeles că trebuia să se ducă munca politică şi prin gazeta de perete, un mijloc de propagandă larg răspândit în fosta Uniune Sovietică şi adoptat cu servilitate şi în ţara noastră, peste tot, de la Comitetul Central şi Marele Stat-Major şi până la ultimul C.A.P., desfiinţat primul, din Săpânţa – Maramureş. Aşa şi în lagărul 74, aveam şi noi gazeta noastră pe care n-o citea aproape nimeni, decât cei care o redactau şi poate comisarul politic care îi aprecia forma şi poate şi mai puţin conţinutul. Redactor responsabil era locotenentul de rezervă Dumitru Leonte, un învăţător, care a plecat ulterior la o şcoală antifascistă de lângă Moscova. M-a solicitat şi pe mine să scriu ceva şi am acceptat, propunându-i să scriu un articol despre naşterea marinei moderne române sub dominaţia lui Carol I. El a acceptat, dar a făcut greşeala să-mi modifice articolul fără să mă consulte. Gazeta a fost afişată de 15 august, Sfânta Maria şi Ziua Marinei noastre. Observând o ciuntire făcută de Leonte, m-am înfuriat şi l-am apostrofat.

Un alt incident „politic” l-am avut tot cu locotenentul Leonte. Era în preajma zilei de 23 august când se organiza o adunare festivă şi vorbitorul era el. În ajunul adunării a venit la mine şi mi-a spus ce va vorbi, prezentându-mi pe o hârtie fragmente din discurs, când eu urmam să încep să aplaud, antrenându-i în acest fel şi pe ceilalţi. Reacţia mea a fost bruscă şi violentă, spunându-i că acest mod de a face politică nu este cinstit şi pe mine să nu mă confunde cu „claqueur”-ii (aplaudatorii) plătiţi de la teatrele franceze pentru susţinerea unor actori sau piese de teatru. Probabil că cele două întâmplări din relaţiile mele cu revoluţionarul locotenent Leonte au fost aduse la cunoştinţa NKVD sau a comisarului politic Terleţki, însă n-am observat să fi avut repercusiuni în viaţa mea de prizonier, doar poate în aceea că, organizându-se plecarea unui lot de prizonieri înaintea alegerilor din noiembrie 1946, n-am fost selecţionat.

Printre prizonierii din lagăr se aflau şi doi colegi de liceu, sublocotenenţii Livius Moldovan din Sibiu şi Ilie Rusu din Şieuţ, judeţul Bistriţa-Năsăud. Cu ei făceam adeseori plimbări pe aleile lagărului şi evocam amintiri din anii de şcoală sau din timpul războiului. Ambii erau prizonieri vechi, dinainte de 1944, suferiseră regimul aspru şi scăpaseră de tifosul exantematic. Livius Moldovan căzuse prizonier în încercuirea de la Stalingrad şi îmi povestea cum mureau prizonierii de tifos şi din cauza mizeriei şi a foamei, vecinii de pat cu cel decedat nu-l declarau însă câteva zile, pentru a putea să primească şi mâncarea acestuia, în felul acesta astâmpărându-şi foamea. Colegul Moldovan făcea parte din echipa de transportare a morţilor la groapa comună; propriu-zis îi târa legaţi cu o frânghie mai subţire. Morţii erau aşezaţi în rânduri ca sardelele, peste ei se turna var, iar apoi se aşeza altă serie acoperită cu var şi apoi groapa şi se astupa cu pământ. Aceasta era odihna asigurată eroilor morţi în captivitate, răpuşi de boală sau de inaniţie. Livius nu s-a înscris în mişcarea antifascistă pentru că prea văzuse multe şi nu putea să uite sau să ierte. Din lagăr plecaseră două serii de prizonieri, în completare de la divizia „Tudor Vladimirescu” sau în cadrul diviziei „Horia, Cloşca şi Crişan”. Eram de acuma în vara lui 1946 şi zvonurile de plecarea unui nou lot în ţară circulau intens prin lagăr. Într-una din zilele acestei veri, mă plimbam cu Livius pe aleea principală a lagărului şi, din vorbă în vorbă, am ajuns şi la problema plecării acasă. Noi doi eram prieteni foarte apropiaţi, mama lui îl cunoscuse pe tatăl meu, eram nu numai colegi de clasă la Târgu Mureş, dar şi vecini; el locuia în Sibiu pe strada Eroilor nr. 8 iar eu în Cristianul Sibiului, la numai 20 de minute de călătorie cu autobuzul sau cu trenul. Mi-am permis atunci să deschid o discuţie cu el, sfătuindu-l să se înscrie şi el în mişcare, căci eu apreciam că în cadrul lotului de repatriere ce va urma, s-ar putea ca eu să plec şi el să rămână mai departe în lagăr şi, mă întrebam eu, ce o să-i spun mamei lui despre atitudinea rigidă luată, încadrându-se într-o minoritate? El m-a ascultat răbdător şi apoi mi-a replicat: „Ascultă-mă, Ioane, eu îi cunosc mai bine pe ruşi decât îi cunoşti tu, am suferit mai multe de la ei şi eu alături de ei nu lupt. Tu du-te sănătos dacă vrei, dar la mine să nu mai vii cu astfel de vorbe”. N-am mai insistat şi am mai făcut multe plimbări împreună după aceea, dar nu prea multe totuşi, abordând alte probleme sau evenimente. Am spus nu prea multe plimbări împreună, pentru că în octombrie 1946 s-a organizat lotul de propagandă în vederea alegerilor din noiembrie şi în acest lot s-au selecţionat mai mulţi prizonieri vechi de la Don şi Stalingrad şi neînscrişi în mişcarea prizonierilor. Astfel Livius a plecat şi eu am rămas mai departe în lagăr. Cu Livius glumeam uneori când ne întâlneam şi îl întrebam: „Cum poţi tu trăi cu amărâta aia de soldă de sublocotenent?” El avea doar gradul de sublocotenent, căci era deja prizonier când s-au făcut avansările promoţiei 1940, iar eu eram locotenent. Ironia soartei a făcut ca el să plece mai întâi şi eu să rămân, iar în vara lui 1948, când ne-am întâlnit la Sibiu, el avea gradul de căpitan, iar eu locotenent deblocat din armată, cu data de 1 iulie. De fapt întrebarea în replică, de cum mă pot eu descurca atunci cu solda amărâtă de locotenent nu mai avea logică sau sens, căci fiind trecut în rezervă nu mai primeam niciun fel de soldă, eram şomer sadea. În această situaţie am fost până în 15 octombrie 1948, când aveam să fiu reîncadrat în armată, iniţial ca ofiţer de rezervă şi abia în anul următor, fiindu-mi situaţia normalizată, redevenind ofiţer activ.

Mă întorc însă în lagărul în care mai aveam de stat şi de petrecut multe. Continuam cu lecţiile de engleză şi o practicam cu maiorul neamţ, abonat „din oficiu” la porţia mea de caşa de soia.

Nu mă împăcăm cu faptul că bărbieritul în lagăr era asigurat numai o dată pe săptămână, sâmbăta de regulă, dar cu timpul am obţinut şi lame de ras de la prizonierii germani sosiţi mai recent, lame care nu erau chiar noi, dar în orice caz mai puţin uzate decât cea pe care am avut-o eu în maşina de bărbierit la plecarea de la navă şi pe care am mai folosit-o multă vreme, ascuţind-o în interiorul unui pahar. Mai obţineam câte un bărbierit suplimentar contra cost, plata făcându-se în ţigări sau pâine. Soldaţii germani care erau frizeri preferau pâinea.

În vara anului 1946, înainte de plecarea lotului de propagandă pentru alegeri, o parte din ofiţerii care nu erau înscrişi în mişcare au declanşat o grevă. Printre ei se aflau mai mulţi ofiţeri de cavalerie, dar şi un ofiţer de marină, locotenentul Mihai Chiriţă. El a fost de la bun început împotriva înscrierii în mişcarea antifascistă şi a rămas consecvent acestei atitudini. Relaţiile dintre noi erau însă normale, cu respectul cuvenit pe care îl datoram, fiind mai tânăr ca promoţie. Îl admiram pentru că era foarte serios şi studios, depunând stăruinţă în perfecţionarea limbilor străine, germana, italiana şi engleza, folosindu-se de prezenţa în lagăr a prizonierilor germani şi italieni. Îmi aduc aminte de o situaţie penibilă când, la sugestia sovieticilor, prin organizaţia voluntarilor români, am semnat declaraţie de condamnare a ofiţerilor care făceau grevă, semnătura fiind dată la o masă, afară, lângă un bordei. Locotenentul Chiriţă, vizat şi el, stătea la o parte şi se uita la noi compătimitor. Acest incident nu ne-a împiedicat să avem relaţii normale în continuare şi mai târziu, în Bucureşti, să menţinem legătura şi să colaborăm. Mărturie a acestora sunt relatările sale în legătură cu monitorul „Brătianu” pe care mi-a permis să le includ în rezumat, aşa cum cred eu, în cele ce mi-au propus să dezvălui despre evenimentele din 1944. Activitatea locotenentului Chiriţă avea să fie rodnică şi după întoarcerea în ţară, atât ca angajat în Ministerul Transporturilor cât şi ca ofiţer profesor la Institutul de Marină din Constanţa; dar, prin politica de cadre a partidului comunist, la fel ca multe alte elemente de valoare din marină, avea să fie trecut în rezervă. Pensionar fiind, va deveni un cercetător pasionat, lucrând la monografia comunei Bistreţu, unde s-a născut, pe lângă alte preocupări intelectuale care îi fac cinste.

Din cele relatate până acum s-a văzut cum sovieticii au căutat să-i atragă pe ofiţeri în politică, să-i transforme în viitori politruci pe care să-i folosească în ţară şi chiar ca spioni sau unelte ale lor în toate ramurile, inclusiv în armată, pentru ofiţerii activi. Pentru aceasta se foloseau de comisarii politici, de un blid de caşa în plus şi de slăbiciunea de caracter a multora dintre ofiţerii de rezervă.

Din auzite de la prizonierii mai vechi, am aflat despre începuturile „democraţiei” printre prizonierii români, începând chiar din 1941. Unul din primele lagăre cunoscute de prizonierii români era cel de la Ela Buga. Cei dintâi prizonieri aparţinând Marinei au fost cei din Batalionul de Infanterie Marină aflaţi pe poziţie la Chilia Veche sau luaţi în luptă pentru ocuparea oraşului Chilia Nouă, precum şi nişte marinari civili capturaţi pe nişte şlepuri pe Dunăre.

Iarna se aşterne repede în Uniunea Sovietică şi militarii noştri erau îmbrăcaţi în ţinuta de vară, cu pantaloni şi vestoane din pânză de doc, aşa că pentru supravieţuire foloseau pătura pusă peste umeri. Într-o zi de prin noiembrie 1941, când zăpada era aşternută peste tot, comisarul politic a ordonat adunarea prizonierilor români în sala de mese. Cei câţiva ofiţeri prezenţi în lagăr, protejaţi cu pături, s-au aşezat în ultimul rând de bănci. Comisarul a ţinut o cuvântare, străduindu-se să ducă muncă de lămurire, folosind un traducător, adresându-se tuturor, dar mai ales ofiţerilor, spunându-le că este cazul să se înscrie în mişcarea antifascistă şi alcătuind unităţi militare să plece pe front pentru izgonirea nemţilor din ţară. Ofiţerii nu trebuie şi nu pot sta cu mâinile încrucişate, căci ei sunt intelectuali şi pot înţelege mai uşor necesitatea luptei pentru eliberarea ţării de sub nazişti. Cuvântarea nu prea a impresionat auditoriul şi, la întrebarea comisarului dacă are cineva ceva de spus, s-a ridicat cu greu din fundul sălii un ofiţer. Comisarul a luat o mină satisfăcută că, în sfârşit, n-a vorbit în zadar şi i-a dat cuvântul. Ofiţerul a întrebat însă: „Când ni se dă zahărul, că de o săptămână n-am mai primit raţia cuvenită?” Comisarul s-a înroşit la faţă şi i-a strigat să stea jos, proliferând apoi nişte înjurături de zile mari şi, luându-şi avânt, a pornit din nou la politizarea luptei împotriva fiarei fasciste. A urmat apoi o altă întrebare şi o tăcere deplină drept răspuns.

S-a ridicat atunci un sergent oltean, isteţ şi a început să pledeze el cauza comisarului şi în final, nemaigăsind argumente în sprijinul intrării în luptă a încheiat: „Domnilor ofiţeri, trebuie să vă hotărâţi, să mergem cu toţii să-i dăm pe nemţi afară din ţară, că ei ne mănâncă pita noastră albă şi noi mâncăm pământul ăstora… tu-le pământul mamii lor”. Într-adevăr, la vremea aceea, pâinea sovieticilor era neagră ca pământul. În continuarea şedinţei, s-a ridicat să spună câteva cuvinte convingătoare şi un marinar de pe şlep, care a început vorbirea poetic, amintindu-şi de când naviga el pe Dunăre şi înfrunta valurile de pe Cotul Pisicii, în aval de Galaţi şi până la urmă a arătat şi el că „trebuie să mergem să-i dăm pe nemţi afară din ţară, că nu vedeţi că ăştia nu-s în stare să-i dea afară nici de la ei?”. Aşa s-au format viitorii activişti politici din armata noastră, obţinând grade multe, salarii şi pensii frumoase. Unul dintre aceştia a fost şi sergentul marinar Mihalache Drăghici, servantul tunului de 20 mm de la Vedeta fluvială nr. 4, care s-a întors din captivitate în 1945, şi, la înapoierea mea în anul 1948, aveam să-l găsesc cu gradul de căpitan în aparatul politic din marină, fiind încadrat atunci în Casa Armatei din Constanţa. În calitatea sa de sergent tunar la vedetă îl apreciam, fiind inteligent, bun ochitor şi disciplinat şi nu mi-a părut rău să-l găsesc mai mare în grad ca mine, eu fiind la ora repatrierii tot locotenent; abia în următorii ani, cât am mai fost menţinut în marină – 10 ani – aveam să reuşesc să-l depăşesc în grad.

Înainte de a încheia cu şederea mea în lagărul 74, mai consemnez două fapte diverse şi un vis semnificativ. În lagăr fusese adus separat de lotul mare de marinari locotenentul Dumitru Mehedinţi, care reuşise să evadeze după ce fusese luat prizonier şi, intenţionând să treacă Dunărea înot undeva, se amestecase într-o şatră de ţigani nomazi, dar fusese în cele din urmă depistat din cauză că era blond şi cu ochii albaştri, în contrast cu ceilalţi din ceată, bruneţi. A sosit până la urmă la noi în lagăr şi a avut surpriza să se întâlnească câtva timp cu un ofiţer neamţ pe care nava lui îl făcuse prizonier în perioada în care monitoarele acţionau pe Dunăre, înainte de a primi ordin să intre în subordinea sovieticilor. Ofiţerul neamţ fusese mai mult timp cu serviciul în regiunea Ploieşti şi avea amintiri plăcute din România, în special în domeniul culinar. Învăţase puţin româneşte, mai mult înţelegea decât vorbea. Într-o zi, întrebându-l cam ce părere ar avea de o mămăligă cu brânză, ofiţerul a oftat şi a spus: „Ah, die gute mămăligă”.

O întâmplare ieşită din comun, senzaţională chiar, a constituit-o o evadare reuşită a unui ofiţer farmacist ungur, reuşită în sensul că a putut să treacă prin cele patru rânduri de sârmă ghimpată, folosind şi foişorul din colţul stâng al lagărului, întrucât nu mai era ocupat de la un timp cu santinele, probabil tot din motive de economie în schemă, după război. A stat în libertate doar două zile, căci haita de urmăritori, însoţiţi de câini-lup, i-au luat urma şi a treia zi la prânz ofiţerul a fost adus în lagăr. În afară de bătaia luată în momentul prinderii şi mai apoi la anchetă, a primit pedeapsa prevăzută de regulament de 10 zile de carceră.

Este interesant însă de spus că ofiţerul respectiv plănuise evadarea cu un an în urmă şi, în acest scop, a început să-şi înveţe organismul cu o hrană bizară, mânca iarbă spunând că are vitamine, mânca gândaci, râme, în paralel cu mâncare obişnuită din lagăr, încât îl credeam nebun. El ştia însă că de la sovietici nu putea primi hrană după evadare şi de aceea a început această pregătire originală de supravieţuire în libertate, pe timpul apropierii de ţară, aflată la peste 2.000 de kilometri. După ce şi-a terminat pedeapsa a intrat în regimul normal de hrană, fiind şi înfometat şi slăbit şi convins că trebuie să supravieţuiască în lagăr până la repatriere.

Visul semnificativ despre care am amintit anterior l-am avut eu. Am fost fericit să-mi visez soţia şi mai ales fetiţa, pe care n-o cunoşteam nici măcar din fotografie. În vis, fetiţa era mai mare decât în realitate, arătând că ar avea 4–5 ani. Rulând în memorie mereu şi mereu visul, mi-a trecut la un moment dat ideea că s-ar putea să-mi văd copila abia când va avea vârsta cu care mi-a apărut în vis. Ideea m-a răscolit şi a ţinut mult. A trebuit să treacă timp până să alung gândul, spunându-mi că visele n-au nimic de-a face cu viaţa în viitor, şi mai degrabă sunt o reflecţie a vieţii care s-a scurs. Dar, împotriva logicii mele, visul s-a adeverit şi am cunoscut-o abia când avea 3 ani, 8 luni şi 10 zile.

Ulterior aveam să am un vis semnificativ, prevestitor al unei cotituri în viaţa mea, în luna mai 1948, înainte cu câteva zile de a fi anunţat că sunt trecut în rezervă, în cadrul unei masive reduceri de efective în cadrul armatei. Eram pe atunci în plină şi rodnică activitate, având funcţia de lector superior la Facultatea de Marină din Academia Militară, fiind foarte mult apreciat pe linie profesională. Am avut ocazia să-mi văd foaia calificativă cerută şefului meu direct, comandorul Bălineanu, dar a învins dosarul, în care avea prioritate conţinutul notelor informative anexate. Una din aceste note, pe care am putut-o citi în grabă, în timp ce mi se întocmea livretul militar la comandamentul militar al sectorului 2 din Bucureşti, era redactată de un coleg mai tânăr din Statul-Major al Comandamentului Marinei Militare, în care relata că a auzit că… Nu-i menţionez numele, el şi-a primit răsplata demult, găsindu-şi sfârşitul în WC-ul unui vagon ce se afla în drum de la Moscova la Bucureşti, ca urmare a consumului unei cantităţi de votcă, principalul obicei deprins pe timpul studiilor la sovietici. De aici se vede că sovieticii foloseau metoda „ciripitului”, infiltrând-o nu numai prizonierilor ci şi celor care făceau studiile la ei.

Încetul cu încetul, m-am apropiat de sfârşitul etapei trăite în primul lagăr organizat, terminată la 15 ianuarie 1947, când a intervenit o mutaţie în viaţa mea de „prizonier activ” în loc de „ofiţer activ” cum de fapt şi de drept încă eram. Dar, înainte de a porni la drum, cam prin toamna 1946, după plecarea ultimului mare lot, am fost chemat la comisarul politic Terleţki, unde se afla şi un maior NKVD. În faţa acestuia, a început un interogatoriu, comisarul făcând pe interpretul între maior şi mine. Numele, prenumele, numele tatălui, data naşterii, locul naşterii, profesia, familia, apartenenţa politică, studii, avere, rude etc., exact ca datele ce-mi vor fi cerute ulterior în ţară de atâtea ori. Şi nu aveam să scap de acest pomelnic nici în Statele Unite, căci, cerând să fiu luat în evidenţă la ambasadă că cetăţean român cu domiciliul în străinătate, va trebui să completez nişte formulare tot atât de amănunţite ca în prizonierat şi în ţară.

Toate au fost bune şi acceptate de maiorul NKVD până la profesia tatălui meu, când a sărit în sus şi a spus că este o minciună, căci copiii de ţăran nu puteau ajunge ofiţeri în România. Comisarul Terleţki a dus multă muncă de lămurire cu maiorul până să reuşească să-l convingă că tatăl meu a fost într-adevăr ţăran şi eu, dacă am avut rezultate bune la învăţătură, am ajuns să fiu ofiţer de marină. În final am fost întrebat dacă doresc să plec la o şcoală, unde să aflu mai multe despre Uniunea Sovietică şi realităţile ei, şcoala fiind undeva lângă Moscova.

Schimbarea de decor, părăsind pădurea nesfârşită de brazi şi mesteceni, pârâul şi cătunul Mânăstârca din faţa lagărului, precum şi dealurile opuse, unde către culme se întrezărea mănăstirea Oranki, unde funcţiona secţia principală a lagărului 74, era binevenită, apropierea de Moscova îmi surâdea, unde oricum puteam spera la o civilizaţie şi mă apropia cu puţin şi de ţară. Am acceptat, maiorul a spus „ladna” şi un „haraşo” şi am fost liber să mă întorc în Corpus 10. În aceeaşi zi, au fost chemaţi la interogatoriu mai mulţi ofiţeri, apoi maiorul a plecat şi s-a făcut linişte.

Eu îmi îndeplineam conştiincios munca la cântăritul porţiilor de pâine, zahăr şi unt. După întâmplarea neplăcută din prima zi când mâncasem cu lăcomie şi nu mă simţisem bine, am păstrat cumpătarea cuvenită şi mi-am propus ca şi la întoarcerea acasă să fiu prudent în privinţa schimbării alimentaţiei.

De altfel, fericirea ca întotdeauna este de scurtă durată. Am fost anunţat că plec în alt lagăr şi am reintrat în regimul alimentar normal, uitând de toate bunătăţile de care am avut parte câteva luni, ca o compensaţie pentru starea de amărăciune provocată de plecarea lotului mare de prizonieri în ţară în anul 1946, compensaţie venită dintr-o pură întâmplare şi nu din partea binefăcătorilor noştri, care ne făceau să lâncezim sine die, la marginea unei păduri de brad şi de mesteacăn.

Înainte de a părăsi scena lagărului 74, secţia Mânăstârca, trebuie să mai amintesc că sovieticii, după Conferinţa de la Yalta, au căutat să se încadreze în cele ce se stabiliseră acolo şi, în general, în prevederile legislaţiei internaţionale cu privire la prizonierii de război. Printre altele, ofiţerii prizonieri aveau dreptul la o soldă lunară, care în cazul Uniunii Sovietice era mai mult simbolică, 10 ruble pe lună. Cu ocazia plecării din lagăr trebuia să ni se achite soldele la zi, astfel că în ajunul plecării am primit peste 100 de ruble, cu care am plecat la drum. Am mai primit şi hrană rece pentru două zile, constând din pâine albă şi neagră, zahăr, unt şi conserve de carne în cutii. În cursul verii 1946 primiserăm în raţia zilnică omletă făcută din praf de ouă american şi o conservă de porc, de asemenea primită de la americani, cum nu mai mâncasem niciodată una asemănător de bună.

Iată-mă gata de plecare, cu bagajul făcut, încăput cu uşurinţă în valiza cu care plecasem de la navă. Mi-am luat rămas bun de la pădurea ce ne-a adăpostit la marginea ei, oferindu-ne aer curat în permanenţă, umbră pe timpul puţinelor luni călduroase de vară, când eram înhămaţi la căruţele cu lemne, sau adăpost de vânt şi ger pe timpul iernilor când eram înhămaţi la sănii. Este curios, dar intrând în pădure pe timpul iernii aveai impresia că intrai în casă, nu mai simţeai tăişul ascuţit al vântului şi parcă nici pişcătura gerului de la câmp. Dacă am avut vreun prieten, singurul din anii 1944–1947, acela a fost pădurea, asemănătoare celor din ţară, oferindu-ne adăpost, peisaj prietenos şi lemnul acela de mesteacăn care ardea cu o flacără alb-albăstruie şi ne încălzea când afară erau –44 de grade, iar în suflete deznădejde, dor şi întristare. Din coaja lemnului de mesteacăn, un prizonier român a izbutit ca prin distilare să obţină o cremă de ghete, ajungând ca după doi ani de zile să ne lustruim încălţămintea. Am trimis un gând prietenos pădurii aceleia, pârului mic şi liniştit, caselor sărăcăcioase din cătunul Mânăstârca şi bietelor femei care, ca şi noi, prizonierii, în primăvara 1945 trăgeau înhămate la plug, imagine care îţi amintea de celebra pictură „Edecarii de pe Volga”. Ce vor mai fi din toate astea? Locurile, spre deosebire de oameni, ne-au fost prieteni.

Calvarul însă nu s-a terminat, astfel că firul povestirii continuă pe altă latitudine.

4. Al treilea lagăr din orăşelul Krasnogorsk