Câteva cuvinte şi despre hrana noastră pe timpul călătoriei. Era foarte simplă şi consta din ceai cu pâine uscată, dimineaţa, distribuit pe timpul staţionării în gări. Mesele de prânz şi cea de seară cuprindeau câte o porţie de caşa din cereale sau cartofi şi din pâine uscată. Faptul că nu făceam nicio mişcare, deci nu consumam energie, ne-a făcut să supravieţuim cu acest regim alimentar, dar fiecare dintre noi a consumat şi din rezervele organismului, ajungând la sfârşit de cursă cu mult mai supli decât eram chiar la plecarea din lagărul de la Odessa.
Simţeam şi lipsa vitaminelor – nu am mai văzut legume sau fructe de la plecarea din ţară, cu excepţia câtorva cepe uscate mâncate la Odessa, cumpărate din banii luaţi pe ceasul de mână vândut la Cetatea Albă. Eram însoţiţi de o soră medicală în uniformă militară, care venea din când în când în vagonul nostru să ne întrebe de sănătate şi să-i mai treacă şi ei timpul plictisitor de lung. Îl îndrăgise, se pare, pe aspirantul Ioan Chivăran, căruia îi aducea câte o roşie nu prea coaptă, dar asemenea articol era foarte rar în Uniunea Sovietică pe atunci şi acest dar făcut unui bărbat şi mai ales prizonier echivala cu un fel de declaraţie de dragoste. Cred că mult timp după ce ne-a predat la lagăr se va fi gândit la „Vanea” al ei.
Nu am rămas cu multe amintiri despre ţinuturile străbătute, peisajul lor şi localităţile prin care am trecut. Am străbătut mii de kilometri ataşaţi la câte un tren de marfă, aşteptând uneori câte o zi sau două pentru a putea fi preluaţi, staţionând întotdeauna pe câte o linie secundară sau moartă, departe de gară, fără a putea afla numele gării, căci vigilenţa era foarte mare, exagerată chiar. Îmi amintesc că în mai multe gări am întrebat pe câte un tânăr ce trecea pe lângă vagon ce anume gară este şi de fiecare dată ni se răspundea foarte candid „neznaiu” – nu ştiu.
Mi-au rămas totuşi întipărite în minte unele secvenţe de traseu sau staţionare, prin ieşirea lor cu mult din comun. Astfel, o primă imagine vie o am pe cea legată de un jaf organizat în complicitate cu prietenul nostru Andrei. Eram în staţionare în gara Znamenka din Ucraina, într-o după-amiază cu timp frumos, cu vreo oră înainte de apusul soarelui. Andrei ne-a lăsat, conform pactului încheiat, cu uşa vagonului deschisă şi s-a îndepărtat de noi, fiind sigur că nu-i vom face greutăţi printr-o eventuală fugă. După puţin timp, a apărut la uşa vagonului nostru un individ îmbrăcat în civil, cu aspect îngrijit ca îmbrăcăminte, ne-a salutat şi a început să se informeze despre noi, cine suntem, de unde venim şi altele, apoi s-a urcat în vagon şi, ca un vultur s-a repezit la o ladă de campanie a sublocotenentului Vasile Mârzac, a deschis-o şi a luat din ea un costum de haine bleumarin aproape nou, nişte cămăşi şi apoi a mai înşfăcat şi o manta dintr-un cui, care era a sublocotenentului de echipaje Gheorghe Marinescu de la Bricul „Mircea” şi, cu toate protestele noastre, s-a îndreptat spre uşă şi a sărit din vagon, îndepărtându-se în fugă. În zadar am strigat după Andrei, căci el nu a apărut decât după vreo 15 minute şi s-a arătat mirat şi intrigat de întâmplare şi ne-a spus că nu trebuia să-i permitem să intre în vagon şi cu atât mai mult să ia ceva, ba ne-a mai ameninţat şi că n-o să ne mai lase uşa vagonului deschisă, lucru pe care nu l-a făcut totuşi. Oricum, a jucat bine teatru şi a fost limpede că totul s-a făcut cu complicitatea lui şi în mod intenţionat a întârziat, pentru a lăsa timpul necesar hoţului să opereze.
O altă întâmplare s-a petrecut într-o altă gară, al cărui nume nu l-am putut afla, fiind garaţi pe o linie mai îndepărtată de clădirea gării, dar fiind soare şi plăcut, stăteam în uşa vagonului şi priveam. Pe o linie distanţată puţin de noi privea o fetişcană la noi, dar părea foarte speriată şi ascunzându-se tot timpul după un vagon. Era curioasă să ne vadă totuşi, pentru că suntem străini şi până la urmă ne-am convins că ne crede nemţi, deoarece la un moment dat s-a arătat după vagonul ei şi cu o mână la gât ne făcea semn că ar vrea să ni-l taie, ascunzându-se apoi imediat după vagon. În general ei considerau şi defineau toţi prizonierii ca fiind „friţi”, nemţi care le-au cotropit ţara la 22 iunie 1941.
Am reţinut de asemenea numele unei gări de pe parcurs, fiind o gară foarte mare, cu linii numeroase ce depăşeau în mod sigur pe cele ale Gării de Nord din Bucureşti. Trebuia să aşteptăm acolo un nou tren de marfă la care să fim ataşaţi şi care să ne ducă spre Volga, unde aveam să lăsăm vagonul cu germanii. Am sosit în gara Penza într-o după-amiază şi am fost lăsaţi pe o linie secundară, în aşteptare. Andrei ne-a poftit jos cu toţii să ne facem nevoile lângă linie, puţin mai sus de vagon. Ne-am aşezat pe vine „în linie de bătaie”, păziţi de Andrei, dar spre surprinderea noastră, peste două linii de vizavi de noi câteva femei priveau la noi cum ne făceam treburile, mâncând seminţe foarte liniştite. Americanii ar fi numit această situaţie ca intrând în ceea ce se numeşte „Russian Culture”.
Pentru că tot a venit vorba de gări sovietice, WC-uri şi prizonieri, îmi permit să intercalez în relatările mele ceva doar auzit, dar netrăit de mine. Un prizonier român era transferat dintr-un lagăr în altul şi, trebuind să schimbe trenul într-o gară, a trecut şi pe la WC-ul gării, care nu avea cabine individuale, ci o baterie de găuri pe care se aşezau tovarăşii la rând. El era îmbrăcat ca un rus, cu deosebirea că pe mâneca stângă a pufoaicei avea prinsă o bucată de pânză galbenă pe care scria cu negru literele BP (chirilice) care vroiau să spună prizonier de război. S-a instalat deci românul nostru pe vine, lângă cineva din stânga sa, îmbrăcat cu pufoaică şi căciulă cu clapele trase. N-a apucat să-şi termine nevoile şi să se ridice, când s-a trezit strâns de mâna stângă şi apostrofat: „pacimu vaieval protiv Sovietskovo Soiuza”, adică, de ce ai luptat împotriva Uniunii Sovietice? Întrebarea era poate justificată, dar pusă într-o asemenea împrejurare şi mai ales când vocea care i se adresa nu era a unui bărbat ci a unei femei, era aproape să cadă de surprindere. Da, a avut cinstea să-şi facă nevoile alături de o cetăţeană sovietică patriot. Nu doresc să generalizez cazul căci mult mai târziu, fiind şi eu în situaţia de transfer în alt lagăr de lângă Moscova, am avut ocazia să folosesc un WC în gara Gorki, destinat exclusiv bărbaţilor.
Drumul spre lagărul organizat de lângă cătunul de cinci case Mânăstârca nu a mai durat mult şi acolo am părăsit etapa volantă Odessa-Şoniha, aceasta din urmă fiind gara de coborâre pentru minuscula localitate.
Înainte de a părăsi vagonul celor „44” trebuie să amintesc însă o altă întâmplare neplăcută, pe care n-am putut afla dacă a fost premeditată sau nu. Cu câteva ore înainte de a ajunge la destinaţie, ni s-a servit drept gustare o bucată de peşte sărat, în grabă, pe timpul unei opriri într-o gară, fără a mai fi timp şi pentru distribuirea ceaiului. A mers apoi ore în şir fără ca trenul să mai oprească şi peştele sărat cerea apă. A fost un chin îngrozitor şi ne-am gândit că anume au făcut-o. Dacă ştiam că se întâmplă aşa, ar fi fost preferabil să răbdăm de foame, decât să simţim chinurile setei.
Cu asta am încheiat o călătorie de trei săptămâni prin Uniunea Sovietică, în care timp am văzut nesfârşitele teritorii de care dispuneau sovieticii şi pe care, pentru acel timp, era explicabil de ce erau nelucrate – pentru că era stare de război, dar nu explica pofta de a lua în stăpânire şi alte teritorii ce nu le aparţinuseră niciodată.
Am uitat să menţionez că în ultima fază a călătoriei am ajuns cu trenul până la malul fluviului Volga, unde am staţionat o noapte şi acolo i-am părăsit pe tovarăşii de drum germani, ei având o altă destinaţie, către un lagăr de prizonieri germani. Îmi va fi dat să revăd Volga în ianuarie 1947, cu ocazia transferului în alt lagăr.
Am sosit deci în lagărul de prizonieri nr. 74 în ziua de 11 octombrie 1944, după o călătorie de 21 de zile, într-un vagon de marfă, lipsit de orice amenajare pentru transportul oamenilor. Gara Şoniha era de fapt o haltă, iar clădirea ei nu mi-a rămas în minte chiar deloc, adică nu îi am imaginea. Am fost debarcaţi şi încolonaţi pentru a parcurge cei patru kilometri până la lagăr pe jos, sub supravegherea gărzii care ne-a adus până acolo, misiunea ei fiind terminată abia la predarea noastră comandantului lagărului. Aşa cum am mai spus, noi, marinarii, aveam câte un geamantan cu lucrurile aruncate în grabă când am fost capturaţi şi îmi amintesc cât de greu mi-a fost să-l duc pe al meu, după cele 21 de zile de înţepenire în vagon. Eram îmbrăcat şi cu trenciul şi, pentru uşurinţă la purtarea geamantanului, am scos cordonul şi am făcut o cingă trecută peste umăr şi prin mânerul geamantanului, ajutându-mă în acest fel să port geamantanul sprijinit când de şold şi când de spate. Am făcut câteva halte pe parcurs. Pe la jumătatea drumului ne-am întâlnit cu un moşneag ce ne privea compătimitor şi întrebându-ne dacă suntem români, ne-a spus încurajator: dacă sunteţi români veţi merge în curând acasă („skoro damoi”). Dorinţa noastră de moment era să ajungem cât mai curând în lagăr să putem bea apă, căci setea era chinuitoare.
Drumul de la gara Şoniha până la cătunul Mânăstârca trecea printr-o pădurice de mesteacăn, scăldată în soare blând de octombrie. Mă simţeam umilit, mărşăluind ca o coloană de deţinuţi, purtând şi geamantanul în chip de desagă. M-am compătimit singur şi mă gândeam că umilinţa ar fi fost şi mai mare dacă am fi fost văzuţi de ai noştri. Gândul mi-a zburat la soţie, fetiţă şi părinţi, dar mă simţeam parcă uşurat că trec nevăzut pe drumul acesta la adăpostul mestecănişului tânăr, care prin albul tulpinilor şi frunzele trecând spre galben-auriu, parcă ne proteja şi ne zâmbea prietenos.
Puţin înainte de a ajunge la poarta lagărului, păduricea se sfârşea şi pe dreapta drumului era albia unui pârâu străjuită de sălcii, iar puţin mai înainte se vedeau cinci căsuţe din lemn, care alcătuiau ceea ce se chema cătunul Mânăstârca. Pe partea stângă a drumului era un teren defrişat din pădurea de brazi şi mesteceni, coborând în pantă spre pârâu, împrejmuit cu câte patru rânduri de sârmă ghimpată şi cu şase foişoare de pază aşezate simetric, în care stăteau santinele înarmate cu pistoale mitralieră. Acesta era vestitul lagăr nr. 74, alcătuit din 26 de bordeie semi-îngropate în pământ până la nivelul ferestrelor şi acoperite cu brazde. Un bordei asemănător se afla şi în afara lagărului, în partea dreaptă a porţii privită din faţa lagărului. În acest bordei erau adăpostiţi militarii din paza lagărului.
Intrarea în lagăr se făcea printr-o poartă cu două deschizături pentru vehicule şi prizonierii care ieşeau sau intrau în coloană din şi în lagăr, iar pentru circulaţia personalului de pază şi administrativ al lagărului se circula prin interiorul unui culoar aflat într-o mică gheretă din partea stângă a porţii, unde se găsea în permanenţă „ofiţerul de serviciu” răspunzător de securitatea lagărului.
În faţa porţii, s-a făcut apelul nominal şi numeric al lotului celor „44” în prezenţa autorităţilor lagărului şi a gărzii care ne însoţise pe timpul transportului. Când totul a fost gata, s-a auzit din nou eternul obişnuit „davai” şi am intrat pe poartă fiind conduşi direct la camera de dezbrăcare de la baia lagărului.
Se încheia astfel un nou episod şi începea un altul, care avea să fie de mult mai lungă durată şi cu multe încercări ale puterii de rezistenţă fizică şi psihică. Dar cum am mai amintit anterior, tinereţea a învins2.
3. Al doilea lagăr din cătunul Mânăstârca
Cele 26 de bordeie erau grupate în trei coloane pornind dinspre poarta lagărului spre marginea pădurii, terenul urcând uşor în pantă. Aleea principală, mai lată şi mai îngrijită, pornea de la poartă până la gardul de sârmă ghimpată dinspre pădure. Alte două alei paralele separau cele trei coloane de bordeie sau alte dependinţe ca spitalul, baia cu etuva, spălătoria, grupul alimentar format din bucătărie, brutărie, ceainărie şi sala de mese. Carcera şi latrinele, dispuse pe cele două alei laterale, constau din câte două baterii de găuri aşezate spate în spate şi despărţite de un mic perete de scândură.
Bordeiele erau denumite „corpus” şi erau numerotate de la 1 la 26. Capacitatea de cazare a unui bordei era de 100 de persoane, în două compartimente a câte 50, cu acces din exterior la cele două capete şi aveau formă dreptunghiulară. Intrarea în bordei se făcea prin cele două uşi de la capete, coborând însă câteva trepte, întrucât podeaua bordeiului se afla sub nivelul solului. Structura de rezistenţă a unui bordei era formată din 42 de stâlpi din lemn, care susţineau armătura tot din lemn a plafonului-acoperiş, precum şi paturile suprapuse grupate câte patru, două sus şi două jos, formate din tăblii de placaj, încadrate în rame din lemn de brad, constituind un fel de cuşete, cu un mic spaţiu între ele. În loc de cuiere sau şifoniere fiecare prizonier avea câte un cui pe care îl bătea în pilonul de la capătul cuşetei sale. De altfel, garderoba noastră era foarte sumară, astfel că un cui mai mare satisfăcea orice cerinţă. Cei care aveam şi câte un geamantan, îl păstram sub cuşeta de la parter.
Sala de mese era formată dintr-un spaţiu mare, cu mese în formă dreptunghiulară la care şedeau pe bănci 10 persoane, sala având o capacitate de primire de circa 400 prizonieri, din care pricină servitul mesei se făcea în cinci serii a câte o jumătate de oră, începând cu ora 7 dimineaţa, 12 la prânz şi cinci seara, prin rotaţie. Astfel, fiecare „corpus” ajungea să vină la masă în prima săptămână în seria I, în a doua săptămână în seria a II-a şi aşa în continuare, reluând ciclul după 6 săptămâni. Seriile la masă au fost mai mici ca număr în cazurile în care au avut loc plecări din lagăr pentru constituirea celei de-a doua divizii de voluntari „Horia, Cloşca şi Crişan” sau loturi de repatriere.
Bucătăria făcea corp comun cu sala de mese şi avea două plite uriaşe, cu respectivele cazane în care se pregătea mâncarea, cu denumirea generică de „caşa”, constând dintr-o fiertură de cereale decorticate – grâu, orz, ovăz, mei – soia, mai rar orez şi cartofi, la care se adăuga jumătate din raţia de grăsimi – margarină, unt sau ulei – adică 20 de grame. Raţia completă era de 40 de grame zilnic şi se împărţea pentru gătitul caşei; restul de 20 de grame se împărţea la ceaiul de dimineaţă, împreună cu 40 de grame de zahăr. Uneori, se mai dădea câte o bucată de peşte sărat.
Ceainăria era o încăpere separată lângă bucătărie şi funcţiona toată ziua, servind la discreţie ceaiul, care ţinea şi loc de apă de băut, întrucât apa fântânii din lagăr nu era potabilă. Pentru gătit se aducea apa din afara lagărului cu sacale, fiind constituită în acest scop o aşa-zisă brigadă de sacale, formată din câţiva prizonieri care primeau un supliment de mâncare pentru că se înhămau la saca. Multă vreme se făcea haz de aceşti ofiţeri, strigându-li-se la trecerea lor „ciuş”, ca la măgari. Aceştia se înfuriau şi uneori lăsau sacaua în drum şi se repezeau să lovească pe cei ce strigau la ei. Pentru a termina cu ceaiul şi universalitatea lui, trebuie să adaug că în prima iarnă din lagăr îl mai foloseam şi la spălat şi bărbierit, în paralel cu zăpada topită în gamele. Problema apei potabile în lagăr avea să fie rezolvată mai târziu, în vara 1945, când inventivul locotenent inginer Mihalache avea să alcătuiască un dispozitiv de captare a apei din afara lagărului, folosind pentru pompare forţa vântului.
Brutăria se afla în acelaşi complex alimentar, lângă bucătărie şi pregătea două sortimente de pâine: albă şi neagră. Pâinea albă era distribuită numai ofiţerilor, iar pâinea neagră şi ofiţerilor, şi trupei. De fapt, în lagăr erau foarte puţini soldaţi, folosiţi la diferite munci interioare şi exterioare de către administraţia lagărului. Raţia de pâine pentru ofiţeri era de 300 de grame de pâine albă şi 300 grame de pâine neagră pe zi. Pregătirea pâinii se făcea în forme metalice paralelipipedice, sistem care se introdusese şi în ţară după sosirea sovieticilor. Conţinea multă apă şi nacialnicul rus al brutăriei putea fi auzit de multe ori ţipând la brutari, care greşeau intenţionat şi făceau coca mai puţin lichidă, pentru care primeau câteva înjurături şi constatarea că „niet praţent”, înţelegând prin asta că nu este procentul necesar de apă.
Baia şi spălătoria formau un corp aparte şi erau deservite de soldaţi. Baia avea o organizare deosebită, ingenioasă pentru scopurile urmărite, într-o perioadă când soseau mereu prizonieri luaţi de pe front şi având mai fiecare păduchi. Intrarea în localul băii se făcea într-o primă cameră de dezbrăcare, legată printr-o trapă cu etuvă, o cameră în care se primeau obiectele de îmbrăcăminte aşezate pe nişte cercuri metalice ce se atârnau pe nişte cadre de susţinere şi erau supuse la încălzire în exces, astfel încât micile vieţuitoare să moară, inclusiv ouăle, dar îmbrăcămintea să nu sufere. Din camera de dezbrăcare prizonierii treceau în camera duşurilor şi se spălau. De la duşuri se ieşea în camera de îmbrăcare, unde de asemenea printr-o trapă se primeau cercurile metalice cu îmbrăcămintea deparazitată. Acest sistem a dat rezultate foarte bune şi au dispărut cazurile de tifos exantematic ce fuseseră foarte numeroase până în anul 1944.
Clădirea spitalului era similară celorlalte bordeie, dar amenajată în interior altfel, pentru îngrijirea sănătăţii prizonierilor bolnavi. Era prevăzută existenţa a două „saloane” pentru bolnavi, un cabinet al medicului şef şi încăperi pentru surorile medicale şi echipamentul medical destul de redus. Denumirea de spital era cam pretenţioasă, mai degrabă putea fi numită infirmerie.
Carcera era o clădire minusculă, destinată celor ce erau în cercetare sau prizonierilor care încercaseră să evadeze şi fuseseră prinşi şi pedepsiţi cu un anumit număr de zile de carceră. Spaţiul era mai incomod şi hrana redusă.
Am făcut această sumară prezentare a lagărului nr. 74 în care am intrat în ziua de 11 octombrie 1944, intenţionând să urmez firul întâmplărilor şi al vieţii de lagăr, pe cât posibil în ordinea lor cronologică.
Eram aşteptaţi cu apă fierbinte, etuva încinsă şi cu o echipă de medici români transformaţi în sanitari, înarmaţi cu maşini de tuns pentru deposedarea noastră de podoaba tuturor părţilor păroase. S-au închegat discuţii, întrebau mereu despre situaţia frontului, despre ce mai este nou prin ţară, în ce împrejurări am fost făcuţi prizonieri şi altele vrute şi nevrute. Este adevărat că eram cam gălăgioşi, căci eram şi mulţi şi întrebările medicilor erau numeroase, vorbind uneori toţi deodată. Mare ne-a fost însă stupoarea când a apărut printre noi o femeie blondă îmbrăcată în halat alb, care nu părea deloc jenată că se afla printre atâţia bărbaţi în costumul lui Adam. Un prim şoc a fost apariţia ei, urmat de al doilea, la auzul reacţiei ei la discuţiile noastre, apostrofându-ne cu un „niet kultur”. Apariţia ei ne-a făcut să ne acoperim sexul cu mâinile, gest instinctiv al oricăruia surprins gol în faţa unei persoane străine. Ea înţelegea că este „kultur” să se plimbe printre 44 de bărbaţi goi, dar nu era „kultur” să vorbim în prezenţa ei. Aceasta era Liuba, una din cele câteva surori din cadrul spitalului condus de doctoriţa Vasilievna, medic capabil şi devotat profesiei, căreia îi păstrez o amintire plină de respect şi despre care voi mai aminti în continuare, undeva.
Sora Liuba a plecat de la noi şi ne-am aşezat îmbrăcămintea pe cercurile respective, predându-le la ghişeul dinspre etuvă, apoi au trecut la duş. Era prima baie după trei săptămâni de călătorie şi ne-am simţit ca nou-născuţi. Din camera duşurilor am trecut în cea de îmbrăcare şi, când toţi am fost gata, ne-am încolonat afară şi am fost conduşi de către aceiaşi medici români într-un bordei la marginea din dreapta a lagărului, împrejmuit cu sârmă ghimpată, izolaţi de restul lagărului, fiind ţinuţi în carantină. Am avut la dispoziţie o cuşetă de scândură goală pe care m-am putut întinde în voie, dormind cel mai dulce somn din viaţa mea de până atunci.
Nu mai ţin minte dacă am mai mâncat ceva în seara aceea, dar ţin minte că am băut câteva bidoane cu apă, aduse cu multă bunăvoinţă de unul dintre medicii care ne-au asistat la baie. Primul bidon îl băusem de fapt în camera de dezbrăcare de la baie, peştele sărat mâncat în dimineaţa respectivă cerând mereu apă – pe deasupra eram şi deshidratat.
Începând cu a doua zi dimineaţă, am intrat în programul normal de lagăr, mâncarea fiindu-ne adusă în nişte vase din lemn cilindrice, asemănătoare unei găleţi cu o toartă de frânghie, din care se făcea distribuţia cu un polonic. Dimineaţa primeam ceaiul, însoţit de 300 de grame de pâine albă, 40 de grame de zahăr şi 20 de grame de grăsimi. La prânz se dădea o supă, în majoritatea cazurilor de varză, o caşa, care când era de cartofi putea să aibă şi 70 de grame de carne sărată de oaie sau cămilă şi 300 de grame de pâine neagră. Seara primeam numai câte o caşa de cereale. Foarte rar caşa era de orez sau de grâu decorticat, predominând însă cele de mei, orz, ovăz decorticat sau făină de soia. Caşa de soia era cam greţoasă la gust şi o cedam celor ce le plăcea. Mai târziu, după expirarea perioadei de carantină, abonat la caşa de soia era un maior neamţ, ofiţer de rezervă, cult, trăit o vreme la Londra. De fiecare dată când i-o ofeream protesta, îndemnându-mă s-o mănânc eu ca să pot trăi şi să ajung să-mi revăd soţia şi fetiţa, dar la stăruinţele mele se „sacrifica”, mâncând-o cu multă plăcere. Pentru mine relaţia cu maiorul german era folositoare, în sensul că făceam exerciţii de conversaţie în limba engleză pe care, la acea dată, o cunoşteam mai bine decât germana.
Revenind la carantină, trebuie să mărturisesc că a fost plictisitor, pentru că nu avem decât un spaţiu restrâns în jurul bordeiului şi nu puteam lua legătura cu restul prizonierilor români, printre care şi colegi de promoţie sau de liceu. Discutam câte puţin, despărţiţi de sârma ghimpată, dar nu puteam să fim vizitaţi să stăm mai comod de vorbă. S-au făcut însă şi mici excepţii, pe care la data aceea nu le-am băgat de seamă. După câteva zile au apărut pe rând câte cineva dintre prizonierii vechi, care în discuţii ne vorbea aşa, întâmplător, şi despre existenţa unei mişcări de voluntariat printre prizonierii români, care urmărea formarea unei divizii de voluntari de tipul diviziilor „Tudor Vladimirescu”, „Morţii de la Stalingrad” care defilaseră în Bucureşti la 2 septembrie 1944, anunţate de Radio Londra. Ascultând acel post de la bordul monitorului „Ardeal”, la ora 14:00 nu se spusese nimic despre formarea unei divizii româneşti pe teritoriul sovietic, la îndemnul Anei Pauker.
La puţin timp după sosirea noastră, a grupului celor „44”, a sosit în lagăr un transport masiv de ofiţeri români prizonieri, luaţi direct din Moldova, după ruperea frontului şi declararea armistiţiului în mod unilateral de către partea română. Comportarea sovieticilor a fost de neînţeles şi diferită faţă de anumite unităţi române. Au acceptat să meargă şi să lupte alături de ei anumite unităţi de artilerie, refuzând însă majoritatea luptătorilor români care ar fi fost mult mai utili pe front decât în lagărele de prizonieri3.
După terminarea perioadei de carantină am fost mutaţi în alt bordei, împreună cu prizonieri români şi germani. Era o perioadă de organizare, ţinând probabil seama şi de noii sosiţi. Din acea perioadă mi-au rămas în minte două întâmplări. Dormeam într-o cuşetă de jos, având în faţa mea un ofiţer german, destul de tânăr. Venise iarna, căci în Uniunea Sovietică, la latitudinea în care ne aflam (70 de kilometri sud de oraşul Gorki de pe Volga), iarna începe în a doua jumătate a lunii octombrie. Era frig, dar în bordei era cald. Pentru nevoi personale ieşeam afară şi la circa 50 de metri aveam latrinele. Nimic greu sau deosebit. Într-una din nopţi însă m-am trezit şi l-am observat pe ofiţerul german că urina în gamela din care în mod obişnuit mânca. A pus-o sub cuşetă, acoperind-o cu ceva, şi s-a culcat liniştit. A vărsat-o a doua zi dimineaţă şi a spălat-o cu zăpadă. Nu fac comentarii asupra gestului, dar adaug doar că am mai văzut şi alte manifestări în lunga perioadă a prizonieratului care m-au dezamăgit, scăzând în ochii mei prestigiul unui popor civilizat şi al unei armate care voise să facă o „nouă ordine” în lume.
O altă întâmplare din acest timp de provizorat este legată de locotenentul Ioan Miulescu, ofiţer mecanic şi student la Politehnică, studios şi grijuliu că pierde sesiunea de examene din acel an. Avea cu el nişte cursuri litografiate, şi în supărarea lui că a fost rupt pentru cine ştie cât timp de soţie şi fetiţă, studia de zor ca să mai uite de casă. Printre prizonierii veniţi în vizită la noi era şi un prizonier din armata de uscat, care aflând de cursurile locotenentului Miulescu a venit la el şi s-a prezentat tot ca student la Politehnică şi dornic să studieze, fericit că a dat de un „coleg” cu care poate să discute şi alte probleme decât despre mâncare, cum făceau cei cu care era cazat. A cerut cu împrumut un curs şi s-a dus la el în bordei să „studieze”. După câteva zile, locotenentul Miulescu a fost înştiinţat de un binevoitor că presupusul student a început să „studieze” din cursul împrumutat tăind file din el şi folosindu-le ca foiţă pentru ţigările de mahorcă şi făcând şi comerţ cu o parte din file, obţinând în schimb tutun sau mahorcă. A sărit ca ars şi s-a dus la presupusul coleg, apostrofându-l şi salvându-şi restul de curs. Oameni şi oameni! În prizonierat am avut ocazia să studiez mai atent oamenii, căci în mizerie unii se dezbracă de multe, şi ceea ce-i mai trist, şi de caracter. Aceasta aveam să constat şi mai târziu în ţară, care avea să se numească pe rând Republica Populară Română şi Republica Socialistă România.
Sunt dator să mai dau o lămurire în legătură cu raţiile de prizonier, acelea de tutun sau de ţigări. Întâmplarea nefericită de a fi făcut prizonier în condiţiile arătate a fost totuşi favorizată de faptul că după Conferinţa de la Ialta4, când s-au discutat printre altele şi raţiile de hrană ale prizonierilor deţinuţi de sovietici, s-a convenit să le fie asigurată o hrană de minimum 1.800 calorii zilnic, mărindu-se corespunzător pentru cei puşi la muncă. În numărul de calorii nu intra desigur şi tutunul, dar prizonierii primeau câte 10 ţigări pe zi (ofiţerii) sau echivalentul în tutun sau mahorcă. Sovieticii erau şi ei mari fumători şi aveau oarecare respect pentru acest viciu, îngăduit chiar şi prizonierilor. Prizonierii germani obligaţi să muncească, inclusiv ofiţerii inferiori, profitau de această slăbiciune a sovieticilor şi, în afară de pauza de 10 minute la fiecare oră de muncă – prelungită la 15 minute pe timp de iarnă, într-o cameră încălzită – au mai inventat o pauză intermediară pe care o numeau „Zigaretten Pause”, la care santinelele cu nacialnicul (şeful) nu obiectau.
Venind vorba despre muncă, trebuie să arăt că în mod teoretic şi legal ofiţerii nu erau obligaţi să muncească nimic, decât în mod voluntar. Excepţie o făceau ofiţerii inferiori germani care, începând din anul 1946, au fost degradaţi şi obligaţi la muncă în rând cu soldaţii. Sovieticii obligau totuşi pe ofiţerii inferiori la aşa-zisa „muncă de autoservire”, constând din curăţenia în bordeie, căratul lemnelor din pădure, prepararea hranei şi alte munci pentru îmbunătăţirea alimentaţiei, cum ar fi cultivarea de legume sau culegerea de urzici.
Viclenia sistemului sovietic părea de neîntrecut şi se aplica chiar cetăţenilor proprii. Nu obliga, dar infiltra în mase trădători de neam şi de sânge, care induceau în oameni ideile pe care le doreau. De exemplu, unii prizonieri răsplătiţi cu câte un blid de caşa în plus sau puşi în posturi avantajoase ca şefi de magazii de alimente, bucătari, distribuitori de pâine, zahăr şi unt, „pătrunşi” de recunoştinţă faţă de Uniunea Sovietică eliberatoare, veneau cu propunerea de a munci în mod voluntar pentru reconstrucţia Uniunii Sovietice, semnând o declaraţie în acest sens. Unii, mai slabi de înger, socotind o plecare mai repede acasă, acceptau uşor. Alţii rezistau, dar asupra lor se exercitau presiuni indirecte ca izolarea de colectivul naţional, pe motiv că trebuie asigurate condiţii mai bune celor care muncesc sau mutarea împreună cu prizonieri de o naţiune nedorită, cum ar fi românii şi ungurii.
Când s-au stabilizat mişcările în lagăr, făcându-se oarecum plinul locurilor, munca de lămurire privind înscrierea prizonierilor români în mişcarea antifascistă s-a intensificat şi în colectivul nostru de marinari s-a cam precizat atitudinea fiecăruia, majoritatea înclinând spre înscrierea în mişcare. Cei care se opuneau ideii invocau argumentul că ofiţerii nu fac politică şi ca atare nu se înscriu în această mişcare antifascistă, care are un caracter politic. Eram un colectiv mic şi părerile erau totuşi împărţite, iar în conducerea mişcării s-au ivit rivalităţi între doi dintre noi: lt. comandor Florin Bădulescu, mai mare în grad, şi căpitanul Nicolae Stoenescu, care a devenit conducătorul „mişcării antifasciste” a marinarilor, până la plecarea în ţară a diviziei „Horia, Cloşca şi Crişan”.
