Bucuria n-a fost însă nici mare şi nici de lungă durată. Trebuie să încep însă cu intrarea în lagăr. Ca peste tot de aici înainte, s-a făcut un control corporal şi al bagajelor. Eu aveam un geamantan cu ceva lenjerie şi printre altele şi trei metri de stofă bleumarin, distribuită gratuit pentru cei de pe front, din care puteam confecţiona un costum de serviciu. Mi-a fost luată stofa pe considerentul că în lagăr mi se poate fura, spunându-mi că îmi va fi restituită la plecarea din lagăr. De formă, s-a întocmit un tabel de către civilul în vârstă despre care am amintit anterior că ne-a spus „Vae victis” în chip compătimitor. Printre lucrurile reţinute se afla şi un patefon şi nişte discuri ce au fost găsite la locotenentul Nicuşor Marinescu. Din precauţie am ascuns verighetele şi ceasornicele pe care le mai aveau unii dintre noi. În tabelul amintit erau trecute numele, prenumele tatălui şi al prizonierului, anul naşterii şi gradul. Cred că este inutil să mai amintesc că lucrurile reţinute, chipurile să nu fie furate de cineva în lagăr, au fost totuşi luate de administraţia lagărului, nefiind înapoiate la plecarea din lagăr.

Am amintit că lagărul era amenajat în nişte magazii din port, una din ele având trei nivele. Situaţia noastră, a marinarilor, era considerată oarecum specială, nefiind luaţi prizonieri pe front ca ceilalţi militari aflaţi acolo şi conducerea lagărului a simulat un fel de tratament deosebit, când noi am reclamat modul în care am fost capturaţi. O primă măsură a fost să avem un spaţiu privilegiat, separaţi de ceilalţi prizonieri printre care colcăiau păduchii şi bântuia dizenteria, repartizându-ni-se etajul doi al magaziei, mai aerisit şi luminos, dar fără nicio amenajare pentru dormit, spălat şi masă. Dormeam direct pe duşumeaua din scândură, pe care cei care aveau aşterneau un cearşaf, iar eu la cap puneam geamantanul şi mă înveleam cu trenciul.

Problema s-a ridicat în ce să mâncăm ceaiul de dimineaţa şi cele două fierturi de cereale care constituiau mesele de prânz şi seară, denumite „caşa”. Salvarea am găsit-o în nişte cutii de conserve de carne cilindrice avute de noi, din care sorbeam ceaiul dar şi caşa cu aceeaşi uşurinţă, pentru că această mâncare avea aspectul unei supe mai consistente şi nicidecum al unei mâncări gătite la noi.

O altă problemă a constituit-o apa. În lagăr se făcea mare economie la apă, pentru că ea era adusă cu sacaua, întrucât instalaţiile de alimentare cu apă fuseseră distruse, împreună cu multe clădiri în retragerea nemţilor. Noi, ofiţerii marinari, eram mai înţelegători şi răbdam uneori, însă masa soldaţilor avea o comportare mai animalică, lipsită de demnitate umană, scuzată doar de faptul că fiind deshidrataţi poate şi din cauza dizenteriei, cerinţa organică era atât de puternică, încât depăşea puterea de stăpânire omenească. Era un spectacol dezgustător să asişti la sosirea sacalei în curtea lagărului şi să vezi o masă de oameni disperaţi alergând cu gamelele în mână şi înghesuindu-se în jurul sacalei, urcându-se pe căruţa care o transporta şi introducând gamela să îşi astâmpere setea chinuitoare. Sacaua era apărată de o gardă cu bâte, care lovea fără milă pe cei care năvăleau să ia apă şi care nu renunţau, în ciuda loviturilor pe spate sau în cap, până nu îşi vedeau gamela plină şi o duceau cu disperare la gură. Cei care chipurile ţineau ordinea erau tot prizonieri, recrutaţi din soldaţii ce fuseseră în batalionul disciplinar de la Sărata (Basarabia), în majoritate format din legionari pedepsiţi şi înrolaţi în acest batalion pentru a se reabilita luptând în linia întâi pe front. Tot dintre ei se recrutaseră şi informatorii conducerii sovietice a lagărului, sau mai precis a celor din NKVD care dublau comanda. Unul din aceştia era mereu printre ofiţerii din marină şi căuta să provoace, ponegrindu-i pe sovietici şi văicărindu-se de câte a suferit el de pe urma lor. Tot prin aceşti informatori se lansau şi diferite zvonuri în legătură cu situaţia de pe front, din ţară şi în legătură cu constituirea unor loturi de repatriere. Informatorul care îmi cam dădea târcoale spunea că a fost sergent major de jandarmi. Nu-i mai reţin numele şi de fapt asta nu mai are vreo importanţă acum, după aproape 50 de ani, când omul poate se odihneşte în vreunul din cimitirele din ţară. Aceşti oameni au făcut jocul sovieticilor pentru un blid de caşa în plus, dar unii din ei au devenit în ţară membri de partid şi au fost răsplătiţi cu funcţii bune, plătite mereu cu trădarea prietenilor şi a colegilor, până la moarte.

O altă problemă era legată de lipsa instalaţiilor sanitare în lagăr şi existenţa unei promiscuităţi dezgustătoare când era vorba de nevoile fizice pe care fiecare era obişnuit să le rezolve în intimitate şi în condiţii de igienă civilizate. De mic copil şi până în lagărul de la Odessa am fost obişnuit ca pentru nevoile personale să fiu singur, fără martori, având această posibilitate, cu toate că am fost în internatul liceului timp de opt ani şi încă trei pe timpul şcolii militare. Dintr-odată aici, în lagăr, am constatat că avem la dispoziţie pentru noi, marinarii, o cabină de closet cu două locuri, fapt ce presupunea folosirea acestora împreună cu altă persoană, ceea ce nu puteam face. Pentru a evita o asemenea situaţie neplăcută pentru mine, mă abţineam tot timpul zilei şi mă duceam acolo numai noaptea după ce toţi dormeau, uneori după miezul nopţii.

N-am încetat nicio clipă să mă gândesc la actul mişelesc al proaspeţilor noştri aliaţi şi să nu fiu mânios pe de o parte şi îndurerat gândindu-mă la soarta soţiei şi a copilei abia născute, lipsite de sprijinul meu, pe de altă parte şi furios în neputinţa de a reacţiona. Tratamentul nostru părea să fie totuşi favorizat prin izolarea noastră în acest spaţiu mai curat şi degajat, apoi prin vizitarea noastră de către o doctoriţă cu gradul de locotenent, tânără, plăcută la înfăţişare, care prinsese oarecum slăbiciune pentru lt. comandor Florin Bădulescu, un bărbat frumos, inteligent şi cu o ţinută îngrijită, având un costum din piele de culoare „gri”. Ea venea de foarte multe ori la noi şi rămânea mult, uneori încurajându-ne, spunând că nu suntem prizonieri ci internaţi şi că vom pleca repede acasă. Este posibil ca sovieticii să fi avut în vedere şi această variantă, dar n-au pus-o în aplicare niciodată.

Problema spălatului era deficitară şi am reuşit s-o îmbunătăţim datorită bunăvoinţei arătate de împrejurările în care am fost luaţi şi poate şi faptului că sovieticii au dragoste şi admiraţie faţă de marinari. Cu ajutorul acestei tinere locotenent doctor ce ne vizita des, am reuşit să obţinem învoirea de a părăsi lagărul câteva ore, cu pază, desigur, pentru a merge pe plajă, unde pe lângă baie am spălat şi rufele. O altă favoare ne-a fost acordată atunci când doi ofiţeri de-ai noştri, însoţiţi, au plecat în oraş să procure pastă de dinţi, periuţe, săpun, gamele din care să mâncăm şi linguri, căci de furculiţe n-am avut nevoie niciodată, caşa fiind destul de subţiată pentru a fi mâncată foarte bine cu lingura. La vremea aceea, în Odessa nu se găsea pastă de dinţi, ci numai praf de dinţi.

Această perioadă de început a fost una din cele mai grele al prizonieratului, atât din cauza condiţiilor fizice de trai la care trecuserăm brusc, dar mai ales din cauza stării morale, a despărţirii forţate de cei dragi şi de ţară, în condiţii cu totul imprevizibile. Sufletul nostru a sângerat multă vreme, apoi a început o uşoară îmbunătăţire alimentată de credinţa în Dumnezeu şi de speranţă. Am avut părinţi sănătoşi la trup şi la suflet care m-au adus pe lume sănătos, m-au crescut şi m-au educat, făcând apoi sacrificii pentru a-mi completa educaţia prin şcoală. Datorită acestui fond transmis şi completat, am putut suporta suferinţele fizice şi morale, fără a rămâne cu sechele din acest prim şoc puternic care a fost prizonieratul şi am putut înfrunta şi alte suferinţe ulterioare, trecând cu răbdare şi stoicism peste „binefacerile” celor 40 de ani de întuneric din ţară.

Zvonurile despre plecarea noastră în ţară nu s-au adeverit. În timp ce noi speram, sovieticii plănuiau şi au pus în aplicare un transport de prizonieri români şi germani către est, cât mai departe, pentru a evita posibilitatea evadării.

După trei săptămâni de aşa-zisă „internare” a marinarilor, ne-am trezit convocaţi la poarta lagărului cu bagajele, împreună cu alţi ofiţeri români din armata de uscat şi conduşi spre o altă magazie din port, care avea în faţă o linie ferată. Nu ni s-a spus nimic despre destinaţie, scop sau alte date legate de scoaterea noastră din lagăr şi astfel, către seara acelei zile, am intrat într-o magazie goală, cu ciment pe jos, în care am fost închişi cu pază în exterior. Am dormit deci pe ciment, tot cu geamantanul drept pernă şi învelit cu trenciul. Era ultima săptămână a lui septembrie, timpul se mai răcorise, dar tinereţea a învins, aveam doar 27 de ani şi n-am păţit nimic.

Ce să mai spun despre moralul nostru, care până cu puţin timp înainte mai era întreţinut de posibilitatea întoarcerii în ţară, iar acum ne vedeam însoţiţi de prizonieri adevăraţi, luaţi în lupte pe front? Ne-am dat seama că ni se pregăteşte ceva de lungă durată şi calvarul va continua.

Am dormit totuşi şi în aceste condiţii inumane şi m-am trezit puţin cam înţepenit, dar mulţumit că mă puteam mişca normal.

La formula magică „davai” am ieşit din magazie şi am fost îmbarcaţi într-un vagon de marfa de 10 tone capacitate, un număr de 44 de ofiţeri. Astfel s-a sfârşit un prim episod din viaţa de captiv în portul Odessa, la malul Mării Negre, încă nu prea departe de ţară. Curând avea să înceapă îndepărtarea adăugând în fiecare zi tot mai mult pământ rusesc sub roţile vagonului care, timp de trei săptămâni, a dus 44 de ofiţeri români spre Volga. Un alt vagon cu prizonieri germani ne însoţea¹.

Speranţa care dăinuise cât de puţin în timpul şederii la Odessa s-a spulberat şi la amărăciunea din suflete se adăuga acum şi disperarea, întrebându-ne mereu de ce, cum este posibil?

2. Transport spre o nouă destinaţie

Să intrăm în vagonul de marfa de 10 tone capacitate, frecvent în transporturile noastre feroviare la nivelul anului 1944. Nu avea niciun fel de amenajare interioară pentru a transporta oameni pe o mare distanţă, cu excepţia unui jgheab din tablă amplasat în dreptul uneia dintre uşi, care răspundea în afara vagonului şi care avea rostul facerii nevoilor personale – mici şi mari cu alte cuvinte ţinea loc de cabină W.C. Uşa cu instalaţia respectivă era blocată complet şi încuiată pe dinafară. Cea de-a doua care servea de acces în vagon trebuia să fie şi ea închisă şi blocată cu zăvor pe dinafară. Singura ferestruică de aerisire şi care permitea pătrunderea luminii zilei în vagon era şi ea prevăzută cu sârmă ghimpată pentru a împiedica încercări de evadare.

Paza noastră asigurată de o santinelă care din fericire era moldovean de-al nostru de pe malul stâng al Nistrului, cu care ne-am putut înţelege mai întâi ca limbă, dar foarte curând şi din alte puncte de vedere. Îl chema Andrei. Ne-a făcut instructajul spunându-ne că pe timpul deplasării uşa vagonului va sta închisă, iar în timpul staţionărilor prin gări ne-o va deschide pentru aerisire şi primirea raţiilor de hrană. Conştiinţele oamenilor sunt sensibile când este vorba de avantaje materiale, într-o societate în care lipsurile şi mizeria sunt instalate şi au un caracter de permanenţă. N-am stat cu uşa vagonului închisă nicio clipă pentru că noi, marinarii, aveam în bagajele noastre şi câte ceva ispititor pentru prietenul nostru Andrei. Centurile noastre cu diagonală erau frumoase, din piele bună şi orice ostaş sovietic putea fi mituit cu asemenea obiect. I-am dat lui Andrei două centuri cu diagonală şi câteva obiecte din rufăria noastră şi am făcut astfel pactul ca el să ne lase uşa descuiată, obligându-ne să n-o lăsăm larg deschisă ca să nu afle nimeni secretul nostru.

Scopul mituirii era multiplu. Mai întâi pentru nevoia de aer şi lumină, dar mai ales pentru a putea să ne facem nevoile personale pe această uşă, evitând promiscuitatea şi mirosul dacă am fi folosit jgheabul din tablă din dotare. Am găsit o soluţie convenabilă, pentru că aveam şi cum să ne gospodărim. Am improvizat o perdea dintr-un cearceaf în dreptul uşii. Pentru nevoi ne plasam în spatele perdelei şi procedam ca atare, adică ne lăsam pe vine cu spatele în afară şi, cu perdeaua în faţă, care ne ascundea vederii celor din vagon, ne sprijineam în coate de uşa şi de peretele vagonului, uşa fiind deschisă atât cât era necesar pentru această poziţie. Sistemul a funcţionat perfect pe tot timpul parcurgerii stepelor ruseşti spre noua destinaţie. Am mai şi făcut haz, când unul dintre noi, aflat „în poziţie de tragere”, s-a trezit cu un pumn de pietriş în spate, aruncat de un diavol de copil care era pe marginea liniei ferate. De acest avantaj nu s-au bucurat şi germanii din vagonul vecin, ei fiind obligaţi să folosească jgheabul pentru ambele nevoi, dar au recurs şi ei la o inovaţie, folosind o cască drept oală de noapte şi golind-o imediat după folosire pe gemuleţul vagonului. Desigur că n-au putut înlătura mirosul, iar ca aspect exterior, aveau murdăria afişată pe peretele vagonului, care se scurgea de fiecare dată, de sub ferestruică până jos, iar casca atârna în afară, aerisindu-se. Desigur că pentru sovietici spectacolul nu era o raritate.

Mai erau însă de rezolvat şi alte probleme de organizare a vieţii a 44 de oameni, obligaţi să trăiască timp de trei săptămâni într-un spaţiu atât de redus. Ne-am aşezat pe lângă pereţii vagonului şezând turceşte, iar noi, marinarii, şezând pe geamantan, ceea ce prezenta un mare avantaj, dar să stai turceşte în şedere timp de trei săptămâni era cu neputinţă, un fel de figură de yoga prelungită, pe care n-ar fi putut-o înfăptui nici cel mai încercat yoghin. Aveam apoi de petrecut 20 de nopţi şi nu le puteam dormi în aceste poziţii înţepenitoare. Vagonul, mic ca suprafaţă pentru cei 44 de ocupanţi, nu permitea întinderea pe podea pentru relaxare şi somn decât la opt persoane odată; astfel am organizat o rotaţie la odihnă de câte două ore stând întins. Cel aflat în această fericită poziţie adormea imediat, indiferent dacă era zi sau noapte, realizând în acest fel patru ore de odihnă în 24 de ore, ţinând seama şi de existenţa unor „timpi morţi” ocupaţi de primirea şi consumarea raţiilor de hrană, care erau destul de sumare, ca şi pentru rânduirea la W.C.

Majoritatea marinarilor aveau câte un geamantan în care se înghesuiseră în grabă obiecte personale, sub ochiul santinelelor. Camarazii din armata de uscat, luaţi prizonieri în condiţiile retragerii de pe front, nu aveau decât un sac de merinde cu gamela şi bidonul de apă, eventual şi o foaie de cort. Aspirantul Mircea Roşianu, făcut prizonier la Chilia Veche, parcursese toată Basarabia şi restul drumului peste Nistru până la Odessa pe jos şi nu avea niciun bagaj. Întâmplarea a făcut să aibă o dizenterie, de care a scăpat în vagon după câteva zile de pâine uscată pe care ne-o dădeau sovieticii.

Câteva cuvinte şi despre hrana noastră pe timpul călătoriei. Era foarte simplă şi consta din ceai cu pâine uscată, dimineaţa, distribuit pe timpul staţionării în gări. Mesele de prânz şi cea de seară cuprindeau câte o porţie de caşa din cereale sau cartofi şi din pâine uscată. Faptul că nu făceam nicio mişcare, deci nu consumam energie, ne-a făcut să supravieţuim cu acest regim alimentar, dar fiecare dintre noi a consumat şi din rezervele organismului, ajungând la sfârşit de cursă cu mult mai supli decât eram chiar la plecarea din lagărul de la Odessa.

Simţeam şi lipsa vitaminelor – nu am mai văzut legume sau fructe de la plecarea din ţară, cu excepţia câtorva cepe uscate mâncate la Odessa, cumpărate din banii luaţi pe ceasul de mână vândut la Cetatea Albă. Eram însoţiţi de o soră medicală în uniformă militară, care venea din când în când în vagonul nostru să ne întrebe de sănătate şi să-i mai treacă şi ei timpul plictisitor de lung. Îl îndrăgise, se pare, pe aspirantul Ioan Chivăran, căruia îi aducea câte o roşie nu prea coaptă, dar asemenea articol era foarte rar în Uniunea Sovietică pe atunci şi acest dar făcut unui bărbat şi mai ales prizonier echivala cu un fel de declaraţie de dragoste. Cred că mult timp după ce ne-a predat la lagăr se va fi gândit la „Vanea” al ei.

Nu am rămas cu multe amintiri despre ţinuturile străbătute, peisajul lor şi localităţile prin care am trecut. Am străbătut mii de kilometri ataşaţi la câte un tren de marfă, aşteptând uneori câte o zi sau două pentru a putea fi preluaţi, staţionând întotdeauna pe câte o linie secundară sau moartă, departe de gară, fără a putea afla numele gării, căci vigilenţa era foarte mare, exagerată chiar. Îmi amintesc că în mai multe gări am întrebat pe câte un tânăr ce trecea pe lângă vagon ce anume gară este şi de fiecare dată ni se răspundea foarte candid „neznaiu” – nu ştiu.

Mi-au rămas totuşi întipărite în minte unele secvenţe de traseu sau staţionare, prin ieşirea lor cu mult din comun. Astfel, o primă imagine vie o am pe cea legată de un jaf organizat în complicitate cu prietenul nostru Andrei. Eram în staţionare în gara Znamenka din Ucraina, într-o după-amiază cu timp frumos, cu vreo oră înainte de apusul soarelui. Andrei ne-a lăsat, conform pactului încheiat, cu uşa vagonului deschisă şi s-a îndepărtat de noi, fiind sigur că nu-i vom face greutăţi printr-o eventuală fugă. După puţin timp, a apărut la uşa vagonului nostru un individ îmbrăcat în civil, cu aspect îngrijit ca îmbrăcăminte, ne-a salutat şi a început să se informeze despre noi, cine suntem, de unde venim şi altele, apoi s-a urcat în vagon şi, ca un vultur s-a repezit la o ladă de campanie a sublocotenentului Vasile Mârzac, a deschis-o şi a luat din ea un costum de haine bleumarin aproape nou, nişte cămăşi şi apoi a mai înşfăcat şi o manta dintr-un cui, care era a sublocotenentului de echipaje Gheorghe Marinescu de la Bricul „Mircea” şi, cu toate protestele noastre, s-a îndreptat spre uşă şi a sărit din vagon, îndepărtându-se în fugă. În zadar am strigat după Andrei, căci el nu a apărut decât după vreo 15 minute şi s-a arătat mirat şi intrigat de întâmplare şi ne-a spus că nu trebuia să-i permitem să intre în vagon şi cu atât mai mult să ia ceva, ba ne-a mai ameninţat şi că n-o să ne mai lase uşa vagonului deschisă, lucru pe care nu l-a făcut totuşi. Oricum, a jucat bine teatru şi a fost limpede că totul s-a făcut cu complicitatea lui şi în mod intenţionat a întârziat, pentru a lăsa timpul necesar hoţului să opereze.

O altă întâmplare s-a petrecut într-o altă gară, al cărui nume nu l-am putut afla, fiind garaţi pe o linie mai îndepărtată de clădirea gării, dar fiind soare şi plăcut, stăteam în uşa vagonului şi priveam. Pe o linie distanţată puţin de noi privea o fetişcană la noi, dar părea foarte speriată şi ascunzându-se tot timpul după un vagon. Era curioasă să ne vadă totuşi, pentru că suntem străini şi până la urmă ne-am convins că ne crede nemţi, deoarece la un moment dat s-a arătat după vagonul ei şi cu o mână la gât ne făcea semn că ar vrea să ni-l taie, ascunzându-se apoi imediat după vagon. În general ei considerau şi defineau toţi prizonierii ca fiind „friţi”, nemţi care le-au cotropit ţara la 22 iunie 1941.

Am reţinut de asemenea numele unei gări de pe parcurs, fiind o gară foarte mare, cu linii numeroase ce depăşeau în mod sigur pe cele ale Gării de Nord din Bucureşti. Trebuia să aşteptăm acolo un nou tren de marfă la care să fim ataşaţi şi care să ne ducă spre Volga, unde aveam să lăsăm vagonul cu germanii. Am sosit în gara Penza într-o după-amiază şi am fost lăsaţi pe o linie secundară, în aşteptare. Andrei ne-a poftit jos cu toţii să ne facem nevoile lângă linie, puţin mai sus de vagon. Ne-am aşezat pe vine „în linie de bătaie”, păziţi de Andrei, dar spre surprinderea noastră, peste două linii de vizavi de noi câteva femei priveau la noi cum ne făceam treburile, mâncând seminţe foarte liniştite. Americanii ar fi numit această situaţie ca intrând în ceea ce se numeşte „Russian Culture”.

Pentru că tot a venit vorba de gări sovietice, WC-uri şi prizonieri, îmi permit să intercalez în relatările mele ceva doar auzit, dar netrăit de mine. Un prizonier român era transferat dintr-un lagăr în altul şi, trebuind să schimbe trenul într-o gară, a trecut şi pe la WC-ul gării, care nu avea cabine individuale, ci o baterie de găuri pe care se aşezau tovarăşii la rând. El era îmbrăcat ca un rus, cu deosebirea că pe mâneca stângă a pufoaicei avea prinsă o bucată de pânză galbenă pe care scria cu negru literele BP (chirilice) care vroiau să spună prizonier de război. S-a instalat deci românul nostru pe vine, lângă cineva din stânga sa, îmbrăcat cu pufoaică şi căciulă cu clapele trase. N-a apucat să-şi termine nevoile şi să se ridice, când s-a trezit strâns de mâna stângă şi apostrofat: „pacimu vaieval protiv Sovietskovo Soiuza”, adică, de ce ai luptat împotriva Uniunii Sovietice? Întrebarea era poate justificată, dar pusă într-o asemenea împrejurare şi mai ales când vocea care i se adresa nu era a unui bărbat ci a unei femei, era aproape să cadă de surprindere. Da, a avut cinstea să-şi facă nevoile alături de o cetăţeană sovietică patriot. Nu doresc să generalizez cazul căci mult mai târziu, fiind şi eu în situaţia de transfer în alt lagăr de lângă Moscova, am avut ocazia să folosesc un WC în gara Gorki, destinat exclusiv bărbaţilor.

Drumul spre lagărul organizat de lângă cătunul de cinci case Mânăstârca nu a mai durat mult şi acolo am părăsit etapa volantă Odessa-Şoniha, aceasta din urmă fiind gara de coborâre pentru minuscula localitate.

Înainte de a părăsi vagonul celor „44” trebuie să amintesc însă o altă întâmplare neplăcută, pe care n-am putut afla dacă a fost premeditată sau nu. Cu câteva ore înainte de a ajunge la destinaţie, ni s-a servit drept gustare o bucată de peşte sărat, în grabă, pe timpul unei opriri într-o gară, fără a mai fi timp şi pentru distribuirea ceaiului. A mers apoi ore în şir fără ca trenul să mai oprească şi peştele sărat cerea apă. A fost un chin îngrozitor şi ne-am gândit că anume au făcut-o. Dacă ştiam că se întâmplă aşa, ar fi fost preferabil să răbdăm de foame, decât să simţim chinurile setei.

Cu asta am încheiat o călătorie de trei săptămâni prin Uniunea Sovietică, în care timp am văzut nesfârşitele teritorii de care dispuneau sovieticii şi pe care, pentru acel timp, era explicabil de ce erau nelucrate – pentru că era stare de război, dar nu explica pofta de a lua în stăpânire şi alte teritorii ce nu le aparţinuseră niciodată.

Am uitat să menţionez că în ultima fază a călătoriei am ajuns cu trenul până la malul fluviului Volga, unde am staţionat o noapte şi acolo i-am părăsit pe tovarăşii de drum germani, ei având o altă destinaţie, către un lagăr de prizonieri germani. Îmi va fi dat să revăd Volga în ianuarie 1947, cu ocazia transferului în alt lagăr.

Am sosit deci în lagărul de prizonieri nr. 74 în ziua de 11 octombrie 1944, după o călătorie de 21 de zile, într-un vagon de marfă, lipsit de orice amenajare pentru transportul oamenilor. Gara Şoniha era de fapt o haltă, iar clădirea ei nu mi-a rămas în minte chiar deloc, adică nu îi am imaginea. Am fost debarcaţi şi încolonaţi pentru a parcurge cei patru kilometri până la lagăr pe jos, sub supravegherea gărzii care ne-a adus până acolo, misiunea ei fiind terminată abia la predarea noastră comandantului lagărului. Aşa cum am mai spus, noi, marinarii, aveam câte un geamantan cu lucrurile aruncate în grabă când am fost capturaţi şi îmi amintesc cât de greu mi-a fost să-l duc pe al meu, după cele 21 de zile de înţepenire în vagon. Eram îmbrăcat şi cu trenciul şi, pentru uşurinţă la purtarea geamantanului, am scos cordonul şi am făcut o cingă trecută peste umăr şi prin mânerul geamantanului, ajutându-mă în acest fel să port geamantanul sprijinit când de şold şi când de spate. Am făcut câteva halte pe parcurs. Pe la jumătatea drumului ne-am întâlnit cu un moşneag ce ne privea compătimitor şi întrebându-ne dacă suntem români, ne-a spus încurajator: dacă sunteţi români veţi merge în curând acasă („skoro damoi”). Dorinţa noastră de moment era să ajungem cât mai curând în lagăr să putem bea apă, căci setea era chinuitoare.

Drumul de la gara Şoniha până la cătunul Mânăstârca trecea printr-o pădurice de mesteacăn, scăldată în soare blând de octombrie. Mă simţeam umilit, mărşăluind ca o coloană de deţinuţi, purtând şi geamantanul în chip de desagă. M-am compătimit singur şi mă gândeam că umilinţa ar fi fost şi mai mare dacă am fi fost văzuţi de ai noştri. Gândul mi-a zburat la soţie, fetiţă şi părinţi, dar mă simţeam parcă uşurat că trec nevăzut pe drumul acesta la adăpostul mestecănişului tânăr, care prin albul tulpinilor şi frunzele trecând spre galben-auriu, parcă ne proteja şi ne zâmbea prietenos.

Puţin înainte de a ajunge la poarta lagărului, păduricea se sfârşea şi pe dreapta drumului era albia unui pârâu străjuită de sălcii, iar puţin mai înainte se vedeau cinci căsuţe din lemn, care alcătuiau ceea ce se chema cătunul Mânăstârca. Pe partea stângă a drumului era un teren defrişat din pădurea de brazi şi mesteceni, coborând în pantă spre pârâu, împrejmuit cu câte patru rânduri de sârmă ghimpată şi cu şase foişoare de pază aşezate simetric, în care stăteau santinele înarmate cu pistoale mitralieră. Acesta era vestitul lagăr nr. 74, alcătuit din 26 de bordeie semi-îngropate în pământ până la nivelul ferestrelor şi acoperite cu brazde. Un bordei asemănător se afla şi în afara lagărului, în partea dreaptă a porţii privită din faţa lagărului. În acest bordei erau adăpostiţi militarii din paza lagărului.

Intrarea în lagăr se făcea printr-o poartă cu două deschizături pentru vehicule şi prizonierii care ieşeau sau intrau în coloană din şi în lagăr, iar pentru circulaţia personalului de pază şi administrativ al lagărului se circula prin interiorul unui culoar aflat într-o mică gheretă din partea stângă a porţii, unde se găsea în permanenţă „ofiţerul de serviciu” răspunzător de securitatea lagărului.

În faţa porţii, s-a făcut apelul nominal şi numeric al lotului celor „44” în prezenţa autorităţilor lagărului şi a gărzii care ne însoţise pe timpul transportului. Când totul a fost gata, s-a auzit din nou eternul obişnuit „davai” şi am intrat pe poartă fiind conduşi direct la camera de dezbrăcare de la baia lagărului.

Se încheia astfel un nou episod şi începea un altul, care avea să fie de mult mai lungă durată şi cu multe încercări ale puterii de rezistenţă fizică şi psihică. Dar cum am mai amintit anterior, tinereţea a învins².

3. Al doilea lagăr din cătunul Mânăstârca

Cele 26 de bordeie erau grupate în trei coloane pornind dinspre poarta lagărului spre marginea pădurii, terenul urcând uşor în pantă. Aleea principală, mai lată şi mai îngrijită, pornea de la poartă până la gardul de sârmă ghimpată dinspre pădure. Alte două alei paralele separau cele trei coloane de bordeie sau alte dependinţe ca spitalul, baia cu etuva, spălătoria, grupul alimentar format din bucătărie, brutărie, ceainărie şi sala de mese. Carcera şi latrinele, dispuse pe cele două alei laterale, constau din câte două baterii de găuri aşezate spate în spate şi despărţite de un mic perete de scândură.

Bordeiele erau denumite „corpus” şi erau numerotate de la 1 la 26. Capacitatea de cazare a unui bordei era de 100 de persoane, în două compartimente a câte 50, cu acces din exterior la cele două capete şi aveau formă dreptunghiulară. Intrarea în bordei se făcea prin cele două uşi de la capete, coborând însă câteva trepte, întrucât podeaua bordeiului se afla sub nivelul solului. Structura de rezistenţă a unui bordei era formată din 42 de stâlpi din lemn, care susţineau armătura tot din lemn a plafonului-acoperiş, precum şi paturile suprapuse grupate câte patru, două sus şi două jos, formate din tăblii de placaj, încadrate în rame din lemn de brad, constituind un fel de cuşete, cu un mic spaţiu între ele. În loc de cuiere sau şifoniere fiecare prizonier avea câte un cui pe care îl bătea în pilonul de la capătul cuşetei sale. De altfel, garderoba noastră era foarte sumară, astfel că un cui mai mare satisfăcea orice cerinţă. Cei care aveam şi câte un geamantan, îl păstram sub cuşeta de la parter.

Sala de mese era formată dintr-un spaţiu mare, cu mese în formă dreptunghiulară la care şedeau pe bănci 10 persoane, sala având o capacitate de primire de circa 400 prizonieri, din care pricină servitul mesei se făcea în cinci serii a câte o jumătate de oră, începând cu ora 7 dimineaţa, 12 la prânz şi cinci seara, prin rotaţie. Astfel, fiecare „corpus” ajungea să vină la masă în prima săptămână în seria I, în a doua săptămână în seria a II-a şi aşa în continuare, reluând ciclul după 6 săptămâni. Seriile la masă au fost mai mici ca număr în cazurile în care au avut loc plecări din lagăr pentru constituirea celei de-a doua divizii de voluntari „Horia, Cloşca şi Crişan” sau loturi de repatriere.

Bucătăria făcea corp comun cu sala de mese şi avea două plite uriaşe, cu respectivele cazane în care se pregătea mâncarea, cu denumirea generică de „caşa”, constând dintr-o fiertură de cereale decorticate – grâu, orz, ovăz, mei – soia, mai rar orez şi cartofi, la care se adăuga jumătate din raţia de grăsimi – margarină, unt sau ulei – adică 20 de grame. Raţia completă era de 40 de grame zilnic şi se împărţea pentru gătitul caşei; restul de 20 de grame se împărţea la ceaiul de dimineaţă, împreună cu 40 de grame de zahăr. Uneori, se mai dădea câte o bucată de peşte sărat.

Ceainăria era o încăpere separată lângă bucătărie şi funcţiona toată ziua, servind la discreţie ceaiul, care ţinea şi loc de apă de băut, întrucât apa fântânii din lagăr nu era potabilă. Pentru gătit se aducea apa din afara lagărului cu sacale, fiind constituită în acest scop o aşa-zisă brigadă de sacale, formată din câţiva prizonieri care primeau un supliment de mâncare pentru că se înhămau la saca. Multă vreme se făcea haz de aceşti ofiţeri, strigându-li-se la trecerea lor „ciuş”, ca la măgari. Aceştia se înfuriau şi uneori lăsau sacaua în drum şi se repezeau să lovească pe cei ce strigau la ei. Pentru a termina cu ceaiul şi universalitatea lui, trebuie să adaug că în prima iarnă din lagăr îl mai foloseam şi la spălat şi bărbierit, în paralel cu zăpada topită în gamele. Problema apei potabile în lagăr avea să fie rezolvată mai târziu, în vara 1945, când inventivul locotenent inginer Mihalache avea să alcătuiască un dispozitiv de captare a apei din afara lagărului, folosind pentru pompare forţa vântului.

Brutăria se afla în acelaşi complex alimentar, lângă bucătărie şi pregătea două sortimente de pâine: albă şi neagră. Pâinea albă era distribuită numai ofiţerilor, iar pâinea neagră şi ofiţerilor, şi trupei. De fapt, în lagăr erau foarte puţini soldaţi, folosiţi la diferite munci interioare şi exterioare de către administraţia lagărului. Raţia de pâine pentru ofiţeri era de 300 de grame de pâine albă şi 300 grame de pâine neagră pe zi. Pregătirea pâinii se făcea în forme metalice paralelipipedice, sistem care se introdusese şi în ţară după sosirea sovieticilor. Conţinea multă apă şi nacialnicul rus al brutăriei putea fi auzit de multe ori ţipând la brutari, care greşeau intenţionat şi făceau coca mai puţin lichidă, pentru care primeau câteva înjurături şi constatarea că „niet praţent”, înţelegând prin asta că nu este procentul necesar de apă.

Baia şi spălătoria formau un corp aparte şi erau deservite de soldaţi. Baia avea o organizare deosebită, ingenioasă pentru scopurile urmărite, într-o perioadă când soseau mereu prizonieri luaţi de pe front şi având mai fiecare păduchi. Intrarea în localul băii se făcea într-o primă cameră de dezbrăcare, legată printr-o trapă cu etuvă, o cameră în care se primeau obiectele de îmbrăcăminte aşezate pe nişte cercuri metalice ce se atârnau pe nişte cadre de susţinere şi erau supuse la încălzire în exces, astfel încât micile vieţuitoare să moară, inclusiv ouăle, dar îmbrăcămintea să nu sufere. Din camera de dezbrăcare prizonierii treceau în camera duşurilor şi se spălau. De la duşuri se ieşea în camera de îmbrăcare, unde de asemenea printr-o trapă se primeau cercurile metalice cu îmbrăcămintea deparazitată. Acest sistem a dat rezultate foarte bune şi au dispărut cazurile de tifos exantematic ce fuseseră foarte numeroase până în anul 1944.

Clădirea spitalului era similară celorlalte bordeie, dar amenajată în interior altfel, pentru îngrijirea sănătăţii prizonierilor bolnavi. Era prevăzută existenţa a două „saloane” pentru bolnavi, un cabinet al medicului şef şi încăperi pentru surorile medicale şi echipamentul medical destul de redus. Denumirea de spital era cam pretenţioasă, mai degrabă putea fi numită infirmerie.

Carcera era o clădire minusculă, destinată celor ce erau în cercetare sau prizonierilor care încercaseră să evadeze şi fuseseră prinşi şi pedepsiţi cu un anumit număr de zile de carceră. Spaţiul era mai incomod şi hrana redusă.

Am făcut această sumară prezentare a lagărului nr. 74 în care am intrat în ziua de 11 octombrie 1944, intenţionând să urmez firul întâmplărilor şi al vieţii de lagăr, pe cât posibil în ordinea lor cronologică.

Eram aşteptaţi cu apă fierbinte, etuva încinsă şi cu o echipă de medici români transformaţi în sanitari, înarmaţi cu maşini de tuns pentru deposedarea noastră de podoaba tuturor părţilor păroase. S-au închegat discuţii, întrebau mereu despre situaţia frontului, despre ce mai este nou prin ţară, în ce împrejurări am fost făcuţi prizonieri şi altele vrute şi nevrute. Este adevărat că eram cam gălăgioşi, căci eram şi mulţi şi întrebările medicilor erau numeroase, vorbind uneori toţi deodată. Mare ne-a fost însă stupoarea când a apărut printre noi o femeie blondă îmbrăcată în halat alb, care nu părea deloc jenată că se afla printre atâţia bărbaţi în costumul lui Adam. Un prim şoc a fost apariţia ei, urmat de al doilea, la auzul reacţiei ei la discuţiile noastre, apostrofându-ne cu un „niet kultur”. Apariţia ei ne-a făcut să ne acoperim sexul cu mâinile, gest instinctiv al oricăruia surprins gol în faţa unei persoane străine. Ea înţelegea că este „kultur” să se plimbe printre 44 de bărbaţi goi, dar nu era „kultur” să vorbim în prezenţa ei. Aceasta era Liuba, una din cele câteva surori din cadrul spitalului condus de doctoriţa Vasilievna, medic capabil şi devotat profesiei, căreia îi păstrez o amintire plină de respect şi despre care voi mai aminti în continuare, undeva.

Sora Liuba a plecat de la noi şi ne-am aşezat îmbrăcămintea pe cercurile respective, predându-le la ghişeul dinspre etuvă, apoi au trecut la duş. Era prima baie după trei săptămâni de călătorie şi ne-am simţit ca nou-născuţi. Din camera duşurilor am trecut în cea de îmbrăcare şi, când toţi am fost gata, ne-am încolonat afară şi am fost conduşi de către aceiaşi medici români într-un bordei la marginea din dreapta a lagărului, împrejmuit cu sârmă ghimpată, izolaţi de restul lagărului, fiind ţinuţi în carantină. Am avut la dispoziţie o cuşetă de scândură goală pe care m-am putut întinde în voie, dormind cel mai dulce somn din viaţa mea de până atunci.