Revenind acum la întâlnirea pe mare a navelor sovietice cu vedetele torpiloare române, între ele s-a purtat o scurtă discuţie la megafon prin translatori de ambele părţi, după care delegatul Marelui Stat-Major Român a trecut la bordul motocanonierei amiral. Vedeta torpiloare nr. 4 a primit ordin să-şi continue drumul la Sulina punându-se la dispoziţia comandamentului sovietic, iar Vedeta torpiloare nr. 7, la bordul căreia a trecut căpitanul de rangul II Kovel, a trecut în capul formaţiei, cu misiunea de a pilota spre Constanţa navele sovietice. Deşi s-a făcut între timp noapte, trecerea formaţiei prin pasa de nord a barajului de mine din largul coastei Midia-Tuzla s-a făcut în bune condiţiuni. Tot atunci au fost întâlnite canonierele române „Dumitrescu” şi „Ghiculescu”, fiind în aşteptare la sud de Capul Midia, care au însoţit apoi formaţia de nave în port.
Către ora 5 dimineaţa în ziua de 30 august 1944, navele sovietice au acostat la dana Gării Maritime. Căpitanul de rangul II Kovel şi-a exprimat satisfacţia ofiţerilor vedetei torpiloare române, pentru executarea marşului pe timp de noapte şi apoi s-a alăturat celorlalţi comandanţi sovietici care au aşteptat câteva minute sosirea contraamiralului Măcelariu. Acesta participase în după-amiaza zilei precedente la primirea trupelor sovietice sosite în Constanţa (către ora 16 intraseră în oraş vârfurile blindatelor) şi n-a putut ajunge în port chiar la sosirea navelor. În cursul dimineţii de 30 august au venit la Sulina alte motocanoniere şi vedete torpiloare sovietice, care primiseră traseul de navigaţie prin radio.
Aşadar Constanţa nu a fost cucerită în urma unui „dublu atac pe uscat şi pe mare” (versiunea oficială sovietică), ci prin sosirea fără lupte, prin Dobrogea, a trupelor sovietice peste Dunăre la Isaccea şi la Tulcea de către navele Forţei Fluviale româneşti şi prin pilotarea de aproape de Sulina – prin zone costiere minate – de către o vedetă torpiloare românească a primelor unităţi ale Flotei Mării Negre sosite în port. Amiralul Azarov a instituit o autoritate portuară sovietică, interzicând orice mişcare a navelor româneşti şi aprovizionarea cu carburanţi, alimente ca şi locuri de cazare pentru unităţile sale. A trecut în revistă o parte din navele flotei şi a putut constata disponibilitatea lor. Contraamiralul Măcelariu s-a arătat gata pentru orice cooperare operativă şi pentru satisfacerea tuturor cerinţelor sovietice. În aşteptarea unor unităţi noi de la Sevastopol, autoritatea portuară sovietică, deşi i s-a atras atenţia asupra existenţei unor submarine germane în larg (care nu s-au aflat în port între 23 şi 25 august), a lăsat deschisă estacada de la intrare.
Ca urmare, în noaptea de 31 august spre 1 septembrie, la ora 2:40, submarinul german „U 23” (comandant Arendt) aflat în mare dinainte de 23 august, a venit în gura portului şi a lansat o jerbă de torpile, din care una a dărâmat cheul danelor 32 şi 33, iar alta a lovit în plin vasul „Oituz”, aflat la dana 22 şi l-a scufundat.
Comandamentul sovietic a întreprins o anchetă în dimineaţa lui 1 septembrie. Ancheta n-a putut găsi o vină comandamentului român, dar acest incident a înăsprit totuşi atitudinea comandamentului sovietic.
Prezenţa submarinelor germane s-a putut constata şi a doua zi, la 2 septembrie 1944, ora 5:22, când dragorul sovietic „T 410” cu un deplasament de 441 tone, aflat în drum spre Constanţa, a fost scufundat în interiorul barajului la mine de către submarinul german „U 19” (comandant W. Ohlenburg). În urma acestei torpilări, Forţa Navală a dat Ordinul de Operaţii nr. 5 prin care se reiau ascultarea şi vânătoarea submarină.
Prima navă trimisă în misiune a fost „VS 3” comandată de aspirantul Cezar Apreotesei, apoi în zilele de 2, 3 şi 4 septembrie vânătoarele române au patrulat atât în zonele Tuzla (pasa de sud) şi Midia (pasa de nord), cât şi în afara barajului, bineînţeles cu ofiţeri sovietici delegaţi la bord.
La 1 septembrie, către ora 11, în urma primirii unui ordin de operaţii din partea amiralului Oktyabrski, care prevedea deplasarea majorităţii navelor române pentru a aduce provizii de la Odessa, contraamiralul Măcelariu a întocmit un document operativ de execuţie, care a primit aprobarea viceamiralului sovietic Basisti, comandant superior sovietic la Constanţa. Contraamiralul Măcelariu a plecat în aceeaşi zi la Bucureşti, fiind chemat urgent la Minister pentru raportarea situaţiei de la Constanţa. În prealabil a anunţat în scris viceamiralul Basisti, pe contraamiralul Bazarov şi pe comandantul marii unităţi sovietice care se afla în oraş.
Iată însă că pentru a treia oară, în decurs de numai câteva zile, sovieticii au folosit un procedeu contrar onoarei militare, pentru a lua navele româneşti. În dimineaţa zilei de 5 septembrie 1944, către ora 4, detaşamente înarmate de militari sovietici au venit prin surprindere la bordul fiecărei nave româneşti, punând stăpânire pe nave fără a fi se opune vreo rezistenţă, sculând din somn personalul şi echipajele, surprindere posibil de realizat întrucât nu fusese prevăzută nicio ipoteză de apărare împotriva sovieticilor, care erau consideraţi aliaţi, oferindu-le tot sprijinul material solicitat şi o sinceră cooperare.
Tuturor ofiţerilor aflaţi la bordul navelor li s-a cerut să predea armele personale şi au fost trimişi (sub escortă, unii) la Gara Maritimă, unde un ofiţer sovietic de origine română, basarabeanul căpitan-locotenent Lungu, a făcut cunoscută hotărârea comandamentului naval sovietic de a lua navele române, constatându-se existenţa unui complot fascist în flotă. O afirmaţie gratuită pentru a găsi o scuză, justificare pe care n-au folosit-o la capturarea navelor forţelor fluviale române aduse de la Tulcea şi nici pe cele capturate la 2 septembrie la Ismail, chemate acolo să se formeze „unităţi mixte sovietico-române pentru lupta împotriva Germaniei fasciste”. Ce vor fi simţit oare, auzind despre aceste măreţe fapte de arme sovietice, căpitanul de rangul II Kovel, care a fost adus în condiţii de siguranţă la Constanţa, la bordul Vedetei torpiloare nr. 7 române, împreună cu întreaga formaţie de nave sovietice în noaptea de 29 spre 30 august, sau cei doi ofiţeri sovietici care fuseseră invitaţi cu câteva zile mai înainte numai, ca oaspeţi la vedetele torpiloare române, ori căpitanii de rangul III Barbotko şi Aximentiev, care au fost oaspeţii mei la bordul Vedetei fluviale nr. 4 în portul Cernavodă, în seara de 31 august?
Istoria va condamna acţiunile comandamentului sovietic, care pentru asemenea fapte a ordonat salve de artilerie pentru eliberarea unor oraşe din România ca Tulcea şi Constanţa şi a ridicat monumente în memoria sovieticilor, care ar fi căzut pentru „eliberarea” acestor oraşe.
Suntem vecini cu ţările care ne înconjoară şi trebuie să întreţinem relaţiilor de bună vecinătate; dar să nu ne pierdem simţul autoapărării, instinctul de conservare ca neam, ca insulă latină într-o mare slavă şi aflată lângă cei care au năvălit în secolul 9 şi vor să apară drept primii locuitori care au descălecat pe pământul Transilvaniei.
Revenind la navele noastre maritime trebuie adăugat că pe distrugătorul „Regina Maria” au avut loc două incidente, atunci când căpitanul Nicolae Tudor, ieşind pe punte în calitate de ofiţer de gardă pe unitate, a fost rănit cu baioneta de către unul din soldaţii sovietici, iar comandorul Dumbravă, cel mai vechi ofiţer din flotă de la plecarea contraamiralului Măcelariu, s-a sinucis în cabina sa.
Dintre ofiţerii duşi la Gara Maritimă, s-a permis ca un ofiţer la fiecare navă să meargă la bord şi să ia bagajele personale ale ofiţerilor, care erau apoi trimişi acasă. Ofiţerii care aveau armele personale la locuinţele din oraş urmau să le aducă şi să le predea la Gara Maritimă.
Flota şi portul au trecut sub comandamentul militar sovietic, accesul în port al ofiţerilor şi marinarilor români nemaifiind permis decât cu autorizaţie de la autorităţile sovietice. Acest „obicei” a fost perpetuat şi sub Republica Populară Română şi l-am simţit şi eu după înapoierea din captivitate, când, pentru accesul în port a trebuit să cer permisul de la un ofiţer român devenit comandant al Căpităniei Portului. Acesta nu mi l-a acordat pentru că în 1948 nu mai eram ofiţer activ ci în rezervă.
Comandamentul Apărării Litoralului Maritim nu a fost însă desfiinţat şi militarii nu au fost dezarmaţi, pentru că era necesar din punct de vedere logistic unităţilor sovietice din Constanţa.
După ce ofiţerii au plecat de la navele româneşti, echipajele au fost întrebate dacă vor continua lupta alături de sovietici. Maiştrii militari erau aproape toţi cu locuinţele în Constanţa şi s-au dus la casele lor. Majoritatea marinarilor era alcătuită din contingente mai vechi care aşteptau desconcentrarea, aşa că au considerat războiul terminat şi au plecat cu trenul spre Cernavodă-Feteşti. În cele din urmă au fost reţinuţi câţiva mecanici şi motorişti, pentru explicarea funcţionării maşinilor şi agregatelor de la bord.
Căpitanul Mircea Papassoglu, ofiţerul secund al escadrilei de vedete torpiloare, întorcându-se la Salvamar pentru a lua lucrurile personale ale ofiţerilor, şi-a adunat echipajul pe puntea Vedetei torpiloare nr. 7 şi a coborât flamura de comandant de navă, în văzul marinarilor sovietici.
Vedeta torpiloare nr. 4, ajunsă în seara de 30 august la Sulina, a rămas cu echipaj românesc până la 5 septembrie. Între timp, ofiţerii sovietici aduseseră la escadrilă o scrisoare din partea comandantului vedetei, locotenentul Emil Apostolescu. Acestuia i s-a permis la data de 10 septembrie, când a revenit la Salvamar, să-şi ia tot ce a crezut de cuviinţă, astfel că a putut lua şi memoriile ofiţerilor din casa de fier şi le-a dus la Comandamentul Marinei.
Aproape toţi ofiţerii care au fost debarcaţi şi nu locuiau în Constanţa au plecat cu trenul de ora 16 spre Bucureşti, prezentându-se la Subsecretariatul de Stat al Marinei, în ziua de 6 septembrie 1944.
Cu aceste evenimente petrecute la Constanţa, după navele Forţelor Fluviale, au luat calea înfrângerii fără lupte şi navele Forţelor Maritime.
Declararea armistiţiului în mod unilateral de către Regele Mihai a creat un avantaj serios sovieticilor, în primul rând trecând peste teritoriul României aproape fără lupte şi pierderi, contribuind la scurtarea duratei războiului şi înfrângerea Germaniei.
În eseul său, căpitanul Koslinski a făcut câteva constatări şi a tras nişte concluzii, referindu-se la evenimentelor din august-septembrie 1944, pe care le prezint în continuare, şi cu care închei relatarea mea, urmând să reiau firul lor din momentul din care nu mai eram un om liber, ci prizonier.
„Intervalul de timp dintre 27 august şi 10 septembrie 1944 a constituit una dintre cele mai triste perioade din istoria marinei române. Bucuria de la început, marcând ieşirea din războiul antisovietic, s-a sfârşit cu durerea de a ni se lua flota şi internarea în lagăre a unui mare număr de marinari.
Drama marinei noastre şi-a avut temeiul în proclamaţia de la 23 august, care a constituit de fapt un act unilateral de încetare a focului, a ostilităţilor. Juridic, starea de război continua să existe până la semnarea armistiţiului la Moscova.
Armata de uscat din Moldova, odată desprinsă de nemţi, se putea îndrepta spre Ardeal sau spre Oltenia, în aşteptarea armistiţiului oficial, dar marina nu avea unde să se ducă, teatrul ei de acţiune fiind Marea Neagră şi Dunărea. Acolo ea a aşteptat forţele navale sovietice pentru a începe o cooperare operaţională în cadrul alianţei noi cu Naţiunile Unite.
Atât flota sovietică de Dunăre cât şi flota Mării Negre nu aveau dispoziţii de cooperare cu navele române. Misiunea lor era sprijinirea armatei de uscat, restabilirea frontierei din 1940 pe Dunăre şi capturarea forţelor navale germane din Marea Neagră. În toate aceste acţiuni, forţele navale sovietice urmau să primească sprijin aerian. Cooperarea cu navele române, care nu a fost refuzată iniţial, s-a făcut după nevoi, de la caz la caz şi anume: transport de trupe sovietice peste Dunăre cu secţia de pontoane de debarcare şi remorcherul «Mureşul», pilotare de nave militare dinspre Sulina la Constanţa, ascultare submarină în faţa Constanţei, dragaj magnetic.
Este de remarcat însă că forţele navale sovietice de Dunăre cât şi cele de la Marea Neagră nu au avut ciocniri cu forţele navale germane care se retrăgeau. Urmărirea germanilor pe Dunăre s-a făcut de către români până la 1 septembrie, când monitoarele ajunse până la Zimnicea au fost chemate de către sovietici, iniţial la Reni şi apoi la Ismail. Se capturaseră până atunci 14 remorchere, două şalupe şi 60 de şlepuri încărcate, până la Cernavodă şi apoi, mai în amonte, şantierul naval mobil german cu două şlepuri, două remorchere, două şalupe şi o navă.
Ultima grupare germană s-a autoscufundat la 4 septembrie la Ostrovul Mare, la km 860. Tot aşa s-au sabordat forţele navale maritime, retrase de la Sulina şi de la Constanţa până la Varna (29 şi 30 august), urmate după 10 zile şi de cele trei submarine restante la 9 septembrie.
Atitudinea schimbătoare a comandamentelor navale sovietice faţă de români naşte o întrebare firească şi anume dacă a existat un ordin iniţial de luare în posesie, de capturare a navelor române sau, un astfel de ordin, cu caracter în mare parte politic, a fost dat ulterior? Amiralii Oktyabrski, Basisti, Azarov şi Gorşkov erau şefi de valoare, a căror capacitate fusese dovedită în război. Relaţiile cu marinarii români trebuiau să fie înainte de toate relaţii profesionale militare, care dacă se dovedeau corecte nu puteau fi decât continuate.”
Ar mai fi de avut în vedere că marina română pricinuise pierderi marinei sovietice, în cadrul operaţiunilor din Marea Neagră şi anume: scufundarea marelui distrugător „Moscova”, concurând la acesta barajul de mine, artileria de coastă şi artileria distrugătoarelor, apoi 5–10 submarine din care 4–5 grenadate la atacarea convoaielor noastre şi 4–5 lovite de minele din barajele defensive de litoral, precum şi o navă de transport scufundată de către submarinul „Delfinul”, comandat de căpitanul Costăchescu. Criteriul compensării pierderilor existente a fost aplicat şi în cadrul tratativelor Aliaţilor cu Italia, dar această compensare avea să se definitiveze abia la tratatul de pace, sovieticii primind o cotă care compensa pierderile lor suferite în Marea Neagră şi Marea Baltică, deoarece marinele Statelor Unite şi Marii Britanii aveau nave în supranumerar.
„Criteriul politic al capturării navelor române apare în faptul că toate unităţile de pe Dunăre, indiferent dacă se aflau sau nu în acţiuni de urmărire a nemţilor, au fost chemate la Ismail, în ape sovietice, unde luarea lor în posesie s-a făcut până la 11 septembrie, adică atâta timp cât juridic exista încă stare de război între România şi U.R.S.S. Faptul că monitoarele erau angajate în urmărirea germanilor nu prezenta importanţă imediată. Forţele armate sovietice nimiceau şi capturau metodic, bătălie după bătălie, forţele germane, iar cele de pe Dunăre, chiar dacă nu ar fi putut fi lichidate de către români, ar fi fost desigur lichidate în operaţiile ofensive ulterioare ale armatei, aviaţiei şi Flotei Roşii.”
Realitatea este însă că datorită ieşirii României din război şi a declarării războiului împotriva Germaniei, forţele germane s-au retras, iar pe Dunăre sovieticii n-au întâmpinat rezistenţă.
„Marina a fost sacrificată, nu cu intenţie, desigur, ci ca o consecinţă a încetării unilaterale a ostilităţilor faţă de U.R.S.S.” Guvernul român şi înaltul Comandament Militar, în dorinţa de a arăta loialitate faţă de noul aliat, nu au opus rezistenţă la manifestările diferite de comportare a acestora.
Îmi amintesc de momentul intrării în lagărul de la Odessa, în ziua de 3 septembrie 1944, când un civil care ne făcea controlul la poartă, un om mai în vârstă, ne-a întrebat dacă am învăţat latina în şcoală. La răspunsul nostru afirmativ, s-a uitat compătimitor şi ne-a spus: „Vae victis” – vai vouă, învinşilor.
Aici s-a terminat viaţa de om liber şi a urmat captivitatea.
PARTEA a II-a
PRIZONIER ÎN UNIUNEA SOVIETICĂ
1. Începutul calvarului. Primul lagăr din portul Odessa
Din partea I a relatărilor mele s-a putut vedea modul în care sovieticii au făcut prizonieri, după declararea armistiţiului de către partea română şi începutul unei colaborări între marinarii sovietici şi marinarii români. Această colaborare a fost acceptată până la 5 septembrie şi izolat şi după această dată, sovieticii însuşindu-şi însă marea majoritate a navelor maritime şi fluviale. Cei care, ca mine, au fost capturaţi prin înşelăciune şi transportaţi la mii de kilometri de ţară, au fost etichetaţi drept „voina plen”, prizonieri de război. Eram prizonier dar nu şi de război, ci am fost răpit de pe teritoriul ţării mele, aflându-mă în momentul capturării la malul drept al braţului Chilia, mal pe care nu l-au considerat niciodată că ar fi fost al lor.
