Aviaţia sovietică a continuat să fie activă în zonă astfel că am fost nevoit să folosesc avantajul sălciilor, deplasându-mă pe etape. Mult mai târziu aveam să aflu că obiectivul de atac al aviaţiei sovietice fusese poziţia monitoarelor de pe braţul Solomonov şi că monitorul „Lahovary” a suferit avarii importante la suprastructură şi a plecat în amonte escortat de monitorul „Catargiu”, până dincolo de zona de activitate a aviaţiei tactice.

Am reuşit să ajung cu vedeta până la Vâlcov, la bifurcarea braţelor Stari Stambul şi Oceacov, unde am ocupat poziţie de camuflaj la malul drept al braţului Stari Stambul. La scurt timp după sosire, s-a ataşat poziţiei vedetei, în pupa acesteia, şalupa de legătură a grupului de monitoare, care din cauza activităţii aviaţiei nu mai putuse ajunge la grup. Am încercat să intru în legătură radio cu grupul de monitoare, prin postul de radio MG, cu o bătaie mai mică, însă n-am fost recepţionat şi nu am primit nicio comunicare. Din cauza activităţii prelungite a aviaţiei sovietice în zonă, am hotărât să mai încerc legătura radio pe timpul zilei şi spre seară să ajung pe braţul Solomonov pentru reluarea contactului direct, înainte de a pleca din nou pe poziţia înaintată de la gura Stari Stambul.

În jurul orei 18, am plecat în amonte însoţit de şalupă. Am făcut o scurtă oprire la pontonul de acostare de la Vâlcov pentru a lua informaţii despre monitoare şi mi s-a răspuns că, după bombardament, legătura telefonică fusese întreruptă, ceea ce a condus la părerea că monitoarele plecaseră de pe această poziţie, presupunere care de fapt corespundea adevărului. Pentru verificare, am hotărât continuarea marşului în amonte, cu şalupa pe braţul Solomonov şi cu vedeta pe Dunăre (braţul Chilia), având ca punct de raliere capul ostrovului Solomonov, după care, ar fi urmat să mergem la grupul de monitoare dacă l-am fi găsit în zonă. Ralierea s-a făcut după căderea serii, fără a fi întâlnit grupul de monitoare, astfel că am continuat marşul în amonte, spre Chilia Nouă.

După aproximativ o oră de marş am zărit venind în aval o navă mare, care era monitorul „Catargiu” şi revenea în zonă, după ce scosese din zona de pericol aerian monitorul „Lahovary”, avariat. Am primit ordin să-l urmăm împreună cu şalupa, formând o scurtă linie de şir, apropiindu-ne încet de satul de pescari Periprava de pe malul drept. Era aproape ora 22 şi n-a trecut mult şi am auzit rumoare şi urale la bordul monitorului, urmate de o comunicare prin megafon, în care ni se spunea că s-a dat un comunicat important la radio, în care Majestatea Sa Regele Mihai I a declarat armistiţiul prin care încetau luptele împotriva forţelor aliate – Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii. Entuziasmul s-a extins şi pe vedetă şi mărturisesc că am simţit o uşurare în suflet, trecându-mi fulgerător prin minte gândul că Dumnezeu ne-a ajutat să dăm o rezolvare situaţiei grele, considerând atunci că totul s-a terminat, fără a bănui cum se va rezolva totul pentru ţară şi mai ales pentru mine şi cei 20 de marinari cu care împărţisem soarta începând din aprilie 1943.

Ajungând la travers Periprava, monitorul a făcut rondoul la tribord şi apoi, stopând maşinile, cu prova în curent, a aruncat ancora. Am imitat manevra de întoarcere în curent şi am venit la acostare în bordul tribord al monitorului. După ce mi-am pus ţinuta la punct, m-am prezentat la comandantul grupului şi al monitorului „Catargiu”, lt. comandor Dumitru Stanciu. Acesta era bucuros de întorsătura pe care o luaseră lucrurile, dar spunea că trebuie să ne gândim şi la atitudinea pe care o vor lua nemţii, presupunând o posibilă intervenţie cu aviaţia, chiar a doua zi dimineaţa. El a hotărât să rămânem pe timpul nopţii la ancoră şi să plecăm în zori într-o poziţie de camuflaj în aval, la bifurcarea braţelor Oceacov cu Stari Stambul, în dreptul portului Vâlcov.

Am plecat deci spre vedetă, dar pe punte m-a întâmpinat sergentul major Dumitru Trip, care servea în marină din anul 1937, căci din cauza evenimentelor ce se abătuseră asupra ţării nu mai apucase să se elibereze. Din soldat tunar devenise comandant de tun din bateria de 120 mm a monitorului şi înaintat în mod excepţional la gradul de sergent major. Dumitru Trip era un ardelean provenit dintr-un sat de prin regiunea Aradului, cinstit, muncitor şi inteligent. Îl cunoşteam de pe timpul când mă prezentasem la monitorul „Catargiu” în mai 1940 şi fusesem apropiat sufleteşte de el, nu numai pentru că eram şi eu ardelean. M-a invitat în cabina lui mică de lângă turela lui şi m-a cinstit cu nişte lichior, închinând un păhărel pentru pacea pe care amândoi o credeam apropiată. Ne-am despărţit voioşi de vestea bună şi de întâlnire, nebănuind că în dimineaţa următoare atât monitorul cât şi vedeta vor fi scufundate de aviaţia noilor noştri aliaţi. N-am mai auzit nimic despre soarta sergentului major Trip, dar dacă a scăpat cu viaţă atunci, acum ar fi un bătrânel de peste 70 de ani, în satul lui din Ardeal, povestind nepoţilor despre începuturile necazurilor poporului nostru „eliberat” în acel august 1944.

Ieşind din cabina sergentului major Trip, am observat de pe punte că braţul Chilia era traversat de militari retraşi de pe frontul din Basarabia, în mod neorganizat, folosind diferite mijloace de plutire, în afară de câteva lotci, precum scânduri, trunchiuri de sălcii sau câteva centuri de salvare pe care nu ştiu de unde le procuraseră. Era un aspect jalnic să vezi băieţii deznădăjduiţi, străduindu-se să ajungă la celălalt mal şi să pornească mai departe spre casă, îngroziţi de apropierea ruşilor.

Mă întorc însă la comunicatul oficial dat puţin mai târziu, către ora 2 dimineaţa la postul de radio Moscova, pe care îl redau în întregime:

Declaraţia Comisariatului Afacerilor Străine.

„În legătură cu evenimentele din România, guvernul sovietic socoteşte că nu este de prisos să întărească declaraţia dată în aprilie a.c., că Uniunea Sovietică nu are niciun fel de pretenţie teritorială şi nici nu intenţionează să schimbe starea socială existentă, sau să-i ştirbească prin orice mijloc independenţa. Dimpotrivă, guvernul sovietic socoteşte necesar să refacă împreună cu Românii independenţa României pe cale eliberării ei de sub jugul fascist.

Comandamentul Suprem Sovietic declară că dacă trupele române vor înceta operaţiile militare împotriva Armatei Roşii şi dacă se obligă să ducă războiul mână în mână cu Armata Roşie împotriva germanilor sau împotriva ungurilor pentru eliberarea Transilvaniei, atunci Armata Roşie nu le va dezarma, le va îngădui să păstreze armamentul şi le va ajuta prin toate mijloacele să ducă la bun sfârşit această misiune.

Armata Roşie nu poate înceta operaţiunile militare de pe teritoriul românesc decât după ce va fi lichidat trupele germane care asupresc poporul român. Sprijinul trupelor româneşti acordat Armatei Roşii în vederea lichidării trupelor germane este singurul mijloc pentru grăbirea încetării operaţiunilor militare pe teritoriul României şi încheierii armistiţiului României cu coaliţia aliată”, (text reprodus după Revista de istorie militară nr. 1 din anul 1984, pagina 68).

Ce înălţător şi frumos! Deşi n-am auzit la timpul respectiv comunicatul, comportarea noastră imediată a fost ca şi când l-am fi auzit şi am rămas convinşi de atitudinea sinceră a noilor noştri aliaţi.

În dimineaţa zilei de 24 august 1944, către ora 5:30 monitorul a ordonat „gata de plecare” şi peste aproximativ o oră a ridicat ancora; făcând rondoul la tribord a pornit în aval, urmat de vedetă, în linie de şir, distanţa 100 m. Când formaţia a ajuns la travers pontonul de acostare al portului Vâlcov, dinspre mare (est) au apărut două avioane de luptă sovietice, care pierdeau din înălţime, venind spre noi. Păreau că vin la mică altitudine să ne întâmpine cu un salut amical, în urma declarării armistiţiului, dar apropiindu-se mai mult, au executat un picaj pe monitor, deschizând focul cu tunurile de bord, lovind suprastructura, în special spardeckul. Monitorul nu a ripostat cu foc şi nici de la vedetă nu s-a tras, pentru că în acel moment chiar se descifra o radiogramă de la comandament prin care se dădeau instrucţiuni în legătură cu modul de comportare faţă de sovietici, ca noi aliaţi.

Monitorul a făcut rondoul la tribord şi a venit către malul drept, căutând un loc de acostare, dar întrucât adâncimile la mal erau prea mici în acel loc, iar malul era despădurit, a renunţat la adăpostirea la mal şi a continuat drumul în amonte, ordonându-mi să-l urmez cu vedeta. Eu găsisem un loc bun de camuflaj, dar a trebuit să execut ordinul şi m-am înscris în formaţie însă la o distanţă ceva mai mare; mi-am făcut calculul că dacă avioanele revin şi repetă atacul asupra monitorului să nu lovească din întâmplare vedeta. Calculul meu nu a coincis însă cu acela al aviatorilor căci, revenind la atac au ales ca ţintă tocmai vedeta, venind din tribord şi trăgând o rafală scurtă. Lăţimea navei fiind doar de 4 m, proiectilele au muşcat suprafaţa apei în tribord şi apoi la babord, încadrând nava, fără a o lovi însă. Eram singur pe punte, la comandă, echipajul găsindu-se în întregime adăpostit sub punte. Am făcut o culcare pe punte în dreptul coşului din babord, care mă proteja. Am revenit imediat pe puntea de comandă, reprezentată de platforma tunului de 47 mm şi am urmărit evoluţia avioanelor. Virând din nou, au făcut o buclă în aer şi au revenit la atac tot asupra vedetei, dar în babordul babord. Am folosit ca adăpost locul opus, în dreptul copului tribord, poziţia culcat. Nu am deschis focul pentru că nava comandant nu făcuse acest lucru, ceea ce am regretat, aducându-mi aminte că în 1941, conducând focul armamentului antiaerian al monitorului aflat acum în capătul formaţiei, nava nu primise nici măcar o schijă. Acum, la acest al doilea atac, câteva proiectile au atins vedeta la compartimentul maşinii, reuşind să atingă tubulatura de vapori, ceea ce a avut ca rezultat pierderea aburului în atmosferă şi oprirea maşinilor alternative ce foloseau forţa aburului. Un alt proiectil a lovit bordajul în compartimentul bucătăriei-vestiar, la nivelul liniei de plutire, din explozie rezultând o gaură de apă cu diametrul de circa 10 cm, suficientă pentru ca apa să pătrundă repede. Cu viteza rămasă am pus nava cu prova pe mal, aruncând totodată şi ancora. Avaria importantă era însă cea de la compartimentul maşini, căci lipsa aburului sub presiune a imobilizat nava.

Fără vreo comandă, echipajul a ţâşnit din cazarma prova şi compartimentul maşinilor şi s-a adăpostit pe sub sălcii şi în stufăriş, singurii rămaşi la bord fiind eu şi maistrul mecanic al vedetei care era rănit la braţul stâng, superficial, având însă şi multe alte schije minuscule pe braţ şi umăr. Am dat ordin şalupei să-l transporte la Vâlcov pentru a fi îngrijit de medic. Alţi 8–10 oameni din echipaj au fost răniţi cu schije mici rezultate din explozia proiectilelor, mai grav fiind un singur marinar care avea o schijă într-un ochi.

Coborând în cabină pentru a mă îmbrăca, deoarece la manevra de plecare de dimineaţă pusesem o ţinută sumară de serviciu la bord, am constatat existenţa găurii de apă despre care am relatat anterior. Luându-mi costumul de haine din dulap, am constatat că un proiectil explodase în umărul stâng al hainei, iar altul trecuse prin pantalonii puşi pe umeraş, perforând şi partea de sus şi cea de jos, datorită poziţiei îndoite. Ieşind pe punte, am observat că monitorul se îndepărta spre amonte, iar avioanele erau încă active în zonă mitraliind de zor, obiective de pe uscat.

În această situaţie, am plecat de la navă şi m-am adăpostit pe aproape, într-o groapă individuală de puşcaş, din cadrul unei linii de apărare instalată pe malul drept al braţului Chilia, în faţa portului Vâlcov. Monitorul a dispărut din vedere şi de atunci n-am mai ştiut nimic despre el, dar mai târziu voi afla că a revenit la Vâlcov, concomitent cu venirea unor vedete blindate sovietice pe braţul Oceacov şi, cu un pavilion alb la catarg, s-a îndreptat spre vedete pentru a parlamenta. În această situaţie, a apărut o formaţie de avioane de bombardament sovietice care au atacat monitorul, lovind cu o bombă în plin compartimentul prova în partea lipsită de blindaj şi scufundând nava. Un alt monitor, „Kogălniceanu”, fiind trimis să înlocuiască monitorul „Lahovary”, avariat în ziua anterioară, fusese bombardat şi el şi scufundat de aviaţia sovietică în aceeaşi zi de 24 august în zona Chilia Nouă. Două monitoare româneşti şi o vedetă au fost astfel scufundate la numai câteva ore de la declaraţia românească referitoare la armistiţiu, dar care părea necunoscută de sovietici, cel puţin în zona aceasta de front.

Revenind la povestirea evenimentelor, în groapa individuală din dispozitivul de apărare amintit, în care mă adăpostisem, am avut surpriza să primesc alături de mine pe un coleg artilerist, de care mă despărţisem la terminarea anului de instrucţie comun de la Şcoala Pregătitoare de Ofiţeri Bucureşti, la 1 iulie 1938. El fusese comandant de baterie şi se retrăsese grabnic, după ruperea frontului de către sovietici în Basarabia şi Moldova, ajungând acum la 24 august într-o groapă individuală de puşcaş, alături de un coleg marinar, fără baterie, fără subalterni, forţat de nişte avioane care parcă uitaseră să se mai întoarcă la bazele lor. El propunea şi stăruia chiar să-l însoţească în retragerea sa spre Tulcea, convins fiind că sovieticii nu se vor opri la graniţele existente în 1940, după răpirea Basarabiei. Eu, foarte naiv, trebuie să recunosc, aveam nişte scrupule şi îi spuneam că nu îl pot însoţi înainte de a lua cu mine registrul istoric al navei şi a socotit închizătoarele de la tunuri şi că de asemenea va trebui să raportez comandantului sectorului Vâlcov, lt. colonel Cristescu, aflat în acel moment la Periprava, despre scufundarea vedetei şi plecarea mea. Argumente în favoarea propunerii colegului meu au fost însă aduse imediat de aviaţia sovietică din ce în ce mai activă între Vâlcov şi Periprava, astfel încât am renunţat la închizătoare şi registrul istoric şi am pornit-o împreună prin stuf spre Periprava. Era un stuf înalt, binecuvântat, care ne ascundea complet de privirea aviatorilor, însă pe de altă parte ne micşora viteza de marş, forţându-ne până la urmă să ne scoatem încălţămintea cu care ne împotmoleam mereu. Am mărşăluit astfel prin stuf, distanţă de 4 kilometri, în ciorapi, fără ca aceştia să se rupă. Ne-a trebuit mai mult de două ore, dar am ajuns cu bine în Periprava. Eu rămăsesem totuşi cu ideea că trebuie să raportez colonelului Cristescu părăsirea zonei de care era el responsabil. Dar tot noii „aliaţi” m-au sfătuit să aleg calea cea adevărată. În timp ce ne adăposteam sub streaşină unei case, deoarece un avion mitralia de zor, o rafală a muşcat ţărâna la câţiva paşi de noi. La debarcaderul de pe braţul Cernovca s-au auzit explozii de bombe şi ţipete disperate. În aceste împrejurări convingătoare cu privire la respectarea graniţelor din 1940, am renunţat să mă mai prezint la Lt. Colonel Cristescu şi m-am hotărât să plec împreună cu colegul meu artilerist spre Tulcea, unde se afla Comandamentul Forţelor Fluviale. Drumul ales a fost acela care pleca din Periprava, trecea peste câmpul dintre sat şi pădurea Letea, apoi prin satul Letea, gârla Majaru, Dunărea Veche, canalul Sulina, Tulcea.

Partea cea mai dificilă de drum era cea peste câmp, o porţiune descoperită de peste un kilometru, în care prezentam ţintă sigură pentru vânătorii din aer, trebuind să o parcurgem în mare viteză. Colegul meu artilerist avea antrenamentul de marş făcut căci străbătuse o bună parte din Basarabia pe jos, dar eu nu-i puteam ţine pasul, aşa că ne-am strâns mâinile şi ne-am despărţit. Mă uitam cu deznădejde la el, care se îndepărta parcă era Achile cel iute de picior, iar eu mă mişcăm aşa de încet şi greu după drumul făcut prin stuf. Cu un ochi eram mereu în sus la avioanele ce nu mai plecau şi se abăteau uneori periculos de aproape de traseul meu; atunci ocheam câte o tufă de pipirig şi mă culcam, încercând să mă ascund sub ea, deşi nu ajuta la nimic. Cu ajutorul lui Dumnezeu am ajuns la marginea pădurii Letea şi când am intrat în ea m-am simţit în siguranţă ca pe vremea când eram pe monitor, înainte de a primi comanda armamentului antiaerian şi la alarma aeriană mă adăposteam în reduta de sub comandă, cu un blindaj gros de 7 centimetri. În pădure am întâlnit şi doi marinari de la vedetă, şi un soldat grănicer, care ni s-a alăturat şi aşa am ajuns în satul Letea. De aici am plecat spre Dunărea Veche Gârla Majaru, de unde trebuia să continuăm drumul cu o lotcă; cu greu am putut găsi însă una bună deoarece înaintea noastră trecuseră militari pe acolo şi luaseră multe, fără garanţia că vor fi aduse înapoi de cineva, iar cele care rămăseseră când am ajuns noi erau avariate probabil intenţionat de către lipoveni, tocmai pentru a nu mai fi luate. Dintre cele găsite am ales una care avea doar o mică gaură în bordaj prin care intra puţină apă. Cei doi marinari şi grăniceri se rânduiau la vâsle, iar eu, cu un ispol scoteam apa din lotcă pe măsură ce pătrundea.

Pe când eram încă pe gârlă, am făcut un plan. Întrucât nu ştiam dacă sovieticii au intrat sau nu pe canalul Sulina, am stabilit că puţin înainte de a intra în canal să debarcăm şi să urmăm drumul pe malul stâng al canalului Sulina, care era împădurit cu sălcii, putându-ne astfel strecura spre Tulcea neobservaţi. După un timp, am întâlnit nişte lotci venind în sens invers dinspre canal şi de la cei care le aduceau spre Letea am aflat că sovieticii nu intraseră încă pe Canalul Sulina, aşa că am răsuflat uşuraţi, continuând drumul pe gârlă şi apoi pe braţul Dunărea Veche până la confluenţa cu canalul Sulina, în dreptul satului Flămânda. Am debarcat pe malul drept al canalului, am tras lotca pe mal şi apoi, pe jos am continuat drumul în amonte, până la localitatea Crişan (fostă Carmen Sylva) aflată la Mila 13.

Ne-am oprit în dreptul unui telefon de campanie instalat pe mal, unde se afla lt. comandor Pompiliu Belu care vorbea la telefon şi locotenentul Gheorghe Scurtu, ei făcând parte din Detaşamentul Maritim nr. 1 şi menţionând legătura pentru a afla despre sosirea sovieticilor la Sulina, pe care o considerau iminentă.

Spre seară, a sosit şi a acostat la mal un şlep antiaerian comandat de sublocotenentul Vrabie, trimis aici de la Sulina pentru a-i culege pe toţi militarii aflaţi în retragere de pe frontul din Basarabia şi a-i transporta la Tulcea. Sublocotenentul îmi era o cunoştinţă apropiată din timpul când amândoi tăcuserăm garnizoană în Sulina şi de unde eu plecasem doar la 1 aprilie. Cu el am plecat spre Tulcea şi după ce am luat o masă bună, istovit de drumul făcut pe jos în acea zi, am adormit repede, în timp ce şlepul sosea la Tulcea, către ora 1 din 25 august 1994.

Mă opresc cu evenimentele trăite de mine până la această dată şi rezum relatarea acestor zile lui Mircea Roşianu, care era pe atunci aspirant şi comandantul grupului format dintr-un bac puitor de mine, un şlep cu estacade şi stăvilare şi o şalupă.

Citez:

„Către data de 18 august 1944 am ajuns, remorcat, în raionul Vâlcov şi m-am prezentat lt. comandorului Dumitru Stanciu, care mi-a ordonat să pregătesc minele de lansare şi să acţionez numai la ordinul său. De altfel, nici nu puteam acţiona altfel întrucât, pentru a putea manevra puitorul de mine aveam nevoie de un remorcher, mijloc care nu intra în compunerea grupării mele. Mă gândeam însă că în caz extrem puteam folosi în acest scop şalupa de care dispuneam.

M-am instalat cu gruparea pe braţul Cernovca, pe malul drept al acestuia, în imediata apropiere a locului în care acest braţ intră în braţul Chilia, puţin amonte de Vâlcov, acostând navele în următorul dispozitiv, din amonte în aval, la circa 70–80 m distanţă una de alta: puitorul de mine, şlepul şi şalupa.

Am pregătit minele pentru lansare, am făcut un instructaj cu cei doi maiştri privind executarea misiunii de minare şi am camuflat navele cu multă grijă folosind crengi de salcie şi plasa de camuflaj, după care am rămas în aşteptarea ordinului. Nu cunoşteam să fi existat vreo unitate prin apropiere. Din timp în timp, trecea numai câte o lotcă cu grăniceri în patrulare.

În dimineaţa zilei de 22 august 1944, am auzit un tir de artilerie antiaeriană pe braţul Chilia, în amonte de locul unde mă aflam eu şi zgomot specific de avioane de bombardament în picaj şi am tras concluzia că monitoarele erau atacate de aviaţie. A doua zi, 23 august 1944, către ora 8 a trecut pe deasupra mea, pe direcţia est-vest, un avion de recunoaştere sovietic, la circa 800 m altitudine. Am crezut atunci că din cauza camuflajului foarte bun nu va putea trage nicio concluzie. Ori, ulterior mi-am dat seama că tocmai acesta a constituit motivul pentru care, la o oră interval, eram atacat de trei avioane de bombardament în picaj. Atacul a vizat obiectivul cel mai proeminent şi aparent cel mai important – şlepul. După ce fiecare avion a trecut de câteva ori pe deasupra şlepului şi şi-a terminat bombele, am trecut la astuparea găurilor de apă, am lichidat un incendiu şi am refăcut camuflajul la şlep, după care, apreciind, nu fără temei, că atacul ar putea să fie reluat, am remorcat cu şalupa puitorul de mine – cu minele gata de lansare – pe malul opus al braţului, unde l-am camuflat bine. Atacul a fost într-adevăr reluat, de data aceasta bombele atingând mai bine ţinta decât prima dată, reuşind să aducă şlepului avarii mari şi să-l urce parţial pe uscat. Nu am avut însă pierderi în oameni, întrucât îmi luasem din timp măsuri pentru adăpostirea lor.

Neputând lua legătura cu grupul de monitoare, întrucât orice barcă în mişcare era atacată de aviaţie şi neprimind niciun ordin de la acesta, fiind şi conştient de faptul că în urma scoaterii din funcţiune a şlepului nu se va mai putea acţiona cu estacade, am hotărât să trimit cu bărcile la Brăila, la Regimentul de Geniu Marină, un număr cât mai mare de oameni, în special din cei repartizaţi pentru estacade şi stăvilare şi mai ales rezervişti, rămânând cu maiştrii şi cu militarii repartizaţi pentru manevra minelor, în general oameni mai tineri. Detaşamentul a plecat în seara de 23 august 1944. Începând din după amiaza zilei de 23, în direcţia Vâlcov se auzea în depărtare o canonadă puternică, iar seara cerul era roşu în acea direcţie, în timp ce tirul de artilerie crescuse în intensitate.

După ora 21:30, un militar mi-a raportat că la radio s-a anunţat că la ora 22:00 urmează să se transmită un comunicat de importanţă deosebită. M-am dus la şalupă şi acolo am ascultat împreună cu maiştrii şi o bună parte din militarii rămaşi comunicatul despre armistiţiu. Într-un întuneric de nepătruns, trăind viaţa aparte din mijlocul bălţilor la sfârşitul unei zile în care trecusem prin mari emoţii, fiind ţinta unui puternic atac aerian căruia nu-i puteam riposta, căci numai şalupa avea o mitralieră veche Maxim, aflaţi în imediata apropiere a frontului care se rostogolea spre noi şi nefiind pregătiţi pentru luptă la uscat, la capătul unor ani lungi de privaţiuni şi lipsuri, cu gândul acasă, iată un mănunchi de trăiri şi sentimente pe care le încercam, gândind că acum, în condiţiile armistiţiului, toate acestea s-au terminat şi manifestându-ne deosebit bucuria şi entuziasmul pentru schimbarea cu totul deosebită şi neaşteptată a mersului evenimentelor, am dat apoi ordin pentru odihna oamenilor şi asigurarea pazei pe timpul nopţii. Mi s-a părut totuşi că activitatea artileriei pe timpul nopţii continuă cu intensitate şi zgomotul acesteia se amplifica, arătând că pe front ostilităţile sunt încă în curs şi că acestea continuă să se apropie de Vâlcov.

A doua zi, 24 august 1944 din zori, au început să treacă militari din armata de uscat izolaţi sau în grupuri mici, de la Vâlcov spre Chilia Veche. Unicul drum de trecere era o cărare, pe malul drept al braţului Cernovca. Privind de-a lungul acestui drum în sensul retragerii acestor militari spre Chilia, în dreapta era braţul Cernovca iar în stânga mlaştina, cu puţină vegetaţie specifică.

Stând de vorbă cu unii din aceşti militari, mi-am dat seama că de fapt luptele continuau şi că unităţi române care se retrag din Basarabia, ajungând la braţul Chilia, încearcă să-l treacă, folosind mijloace improvizate, sub presiunea trupelor sovietice. Un timp mi-am spus că probabil este o neînţelegere datorită întârzierii comunicării ordinului către trupele aflate în luptă dar că, ajungând la braţul Chilia, trupele sovietice se vor opri. Am încercat să ies cu o barcă pentru a merge la grupul de monitoare pentru a primi ordin asupra celor ce-mi rămân de făcut. N-a fost însă posibil din cauza activităţii intense a aviaţiei de vânătoare sovietice, care trăgea în orice mişcare pe apă.

La un moment dat mi-am dat seama că sovieticii au trecut braţul Chilia şi că înaintează pe cărarea menţionată mai sus, spre Chilia Veche, urmând să ajungă în scurt timp în locul unde mă aflam eu. Odată cu subunităţile de uscat sovietice care înaintau pe cărare, aviaţia sovietică mitralia permanent cărarea, începând de la primele unităţi proprii până la Chilia Veche şi înapoi. Se distingea din ce în ce mai aproape focul de armament automat al subunităţilor sovietice.

În această situaţie am hotărât să scufund puitorul de mine şi să mă retrag spre Chilia Veche. Pentru aceasta am format două grupe din care, prima – cu mine – urma să asigure scufundarea puitorului de mine şi apoi să retragă spre Chilia Veche, iar a doua să plece imediat pe cărare spre Chilia Veche.

Am dat ordinul de plecare celei de a doua grupe. Am trecut apoi braţul Cernovca, cu şalupa, la puitorul de mine şi am luat imediat măsuri pentru scufundarea lui la mal, în parâme, pentru a fi ulterior recuperat, însă treaba mergea foarte greu din cauza valvulelor de fund ruginite, care n-au cedat decât parţial, după ce au fost forţate cu răngi şi alte unelte, permiţând inundarea navei într-un timp prea lung faţă de cel pe care îl aveam la dispoziţie. Deşi acum nu numai că se auzea perfect din imediata apropiere focul de armament automat, dar se şi vedea flacăra de la gura ţevii, nu am plecat de pe puitorul de mine până când acesta nu a ambarcat suficientă apă ca să am siguranţa că se scufundă, rămânând legat în parâme. Am plecat apoi cu şalupa şi pe când ajungeam din urmă grupul care se retrăgea pe cărare, am fost atacaţi de un avion, situaţie în care timonierul, speriat, a intrat cu şalupa cu toată viteza în mal. Cu multă greutate şi cu ajutorul militarilor care se retrăgeau pe cărare am reuşit să scoatem şalupa din nămolul gros în care intrase aproape pe jumătate. Aceeaşi situaţia s-a mai repetat de câteva ori, până când, cu toate eforturile, n-am mai putut scoate şalupa, părăsind-o şi continuând drumul pe cărare, din spate trăgând pistolarii sovietici, din faţă mitraliindu-ne aviaţia. În dreapta aveam braţul Cernovca, în stânga mlaştina. Când apărea avionul, singura soluţie era să intrăm imediat în mlaştină, soluţie pe care am adoptat-o de mai multe ori.

La un moment dat, în faţă, de după un ostrov, a apărut ceva ce mi s-a părut că ar fi o vedetă fluvială şi am presupus că, ştiindu-se situaţia unităţii mele, mi s-a trimis un mijloc pentru evacuarea oamenilor. Era într-adevăr o vedetă fluvială, dar sovietică, de la care, prin staţia de amplificare, ne-a somat de la distanţă şi ne-a cerut să ne predăm. Cum în niciun caz nu puteam fi de acord, mi-am făcut repede planul de a intra în mlaştină şi a căuta să ocolesc pe mai departe vedeta, urmând apoi să revin la cărarea spre Chilia Veche. Am arătat oamenilor pe scurt acest plan şi am cerut celor hotărâţi să facă faţă pericolelor unei astfel de încercări, să mă urmeze. Ceilalţi, împreună cu cei care mă devansaseră, s-au predat.

La adăpostul pâlcurilor rare de stuf şi papură şi al unor tufe de salcie, am început executarea planului, în timp ce, din când în când, vedeta trăgea asupra noastră. Cu greutăţi enorme, aflându-ne uneori în nămol, tocmai când credeam că am ajuns pe un teren mai stabil, nimerind în mici canale pe care trebuia să le trecem cum şi pe unde se putea, tăindu-ne în stuful ascuţit ca briciul, după 5–6 ore epuizante de mers prin mlaştină, la căderea întunericului, am reuşit să ajungem sfârşiţi de puteri la cărarea spre Chilia Veche. Acolo, în întuneric, eram aşteptaţi de câţiva militari din cei care fuseseră luaţi prizonieri de echipajul vedetei şi apoi eliberaţi şi care ne-au transportat cu o căruţă la Chilia”.

Aici se sfârşeşte scurta relatare a evenimentelor la care a fost martor căpitanul R1(r) Mircea Roşianu, în zona Vâlcov – Chilia Veche. Cu el aveam să mă întâlnesc destul de curând, la 4 septembrie 1944, în lagărul de prizonieri improvizat într-o magazie cu trei nivele în portul Odessa, ca de altfel şi cu lt. comandor Dumitru Stanciu, care fusese transportat cu o vedetă rapidă sovietică pentru interogatoriu, după scufundarea monitorului „Catargiu” pe care îl comandase şi acum se afla în acel lagăr.

Aspirantul Mircea Roşianu a reuşit să ajungă cu bine la Chilia Veche, dar a fost înşelat de către simpatizanţi ai sovieticilor, făcându-l să meargă la Chilia Nouă împreună cu alţi militari români şi, în cele din urmă, să fie considerat prizonier. A parcurs pe jos, în multe etape, distanţa până la Odessa suferind de foame, sete şi oboseală, încât a ajuns în lagăr bolnav de dizenterie. Străbătând Basarabia, o tânără care l-a văzut şi l-a plăcut a vrut să-l ia de soţ ca să-l scape de lagăr, dar el a refuzat şi a urmat calea prizonieratului, din care a scăpat cu viaţă şi mai uşor decât mine, fiind înrolat în divizia de voluntari „Horia, Cloşca şi Crişan” cu care a sosit în ţară în vara anului 1945, după ce războiul se terminase. Reiau firul evenimentelor, din momentul sosirii mele la Tulcea cu şlepul antiaerian comandat de sublocotenentul Vrabie.

În dimineaţa zilei de 25 august, deci, am părăsit şlepul şi m-am prezentat la Statul Major al Forţei Navale Fluviale, personal la căpitanul Ionaşec din secţia de operaţii şi raportându-i cele întâmplate cu 24 de ore mai înainte şi modul în care am ajuns până la Tulcea, a rămas mirat căci la comandament se ştia că am murit. După prezentarea unui scurt raport scris, mi s-a permis să plec pe cont propriu la Brăila, la Şantierul naval mobil pentru a ajunge la nava mea, Vedeta fluvială nr. 4. Am refuzat oferta de a pleca în cursul nopţii cu torpilorul „Zborul”, comandat de căpitanul Receanu, întrucât trebuia făcută o trecere oarecum forţată pe la Reni, unde sovieticii ajunseseră deja şi nu mai aveam încredere în cavalerismul noilor aliaţi, care îmi scufundaseră vedeta la circa 10 ore după declaraţia referitoare la armistiţiu.

La Tulcea aveam o cunoştinţă, la care m-am prezentat pentru a-mi pune la punct ţinuta mea cu găurile produse de proiectilele explodate în dulapul de haine de pe vedetă. Am rugat gazda să facă reparaţiile necesare şi neavând haine de schimb am intrat în pat. Oboseala zilei anterioare şi-a spus cuvântul şi am adormit curând. Somnul adânc în care eram scufundat a făcut-o pe gazdă să nu mă trezească şi astfel am intrat în noapte. M-am trezit a doua zi dimineaţa, făcând un salt din pat şi până în mijlocul curţii, la auzul exploziei unei bombe lansate de un avion german, pe locomotiva trenului ce trebuia să plece spre Medgidia în dimineaţa aceea.

Era 26 august dimineaţa, ora 6. Mulţumind gazdei, doamna Dendrino, pentru ajutor şi ospitalitate, m-am îndreptat spre gară şi mare mi-a fost deziluzia să constat că bomba lansată a avariat locomotiva aşa încât trenul nu mai putea pleca şi trebuia aşteptată sosirea altei locomotive de la Medgidia. În această situaţie, m-am hotărât să recurg la o ocazie şi m-am îndreptat spre şoseaua Tulcea-Isaccea, care era pustie, nici vorbă de vreun mijloc auto, însă am avut şansa să găsesc o căruţă militară, care mergea în direcţia Isaccea şi am plecat. Fericirea nu a fost de prea lungă durată, căci după vreo oră a trebuit să cobor, întrucât conducătorul ei m-a anunţat că se abate la stânga, mergând spre Constanţa. Am trecut la mersul pe jos, în speranţa ivirii unei alte căruţe. Până una-alta, am făcut rost de un tovarăş de drum, un sublocotenent de grăniceri, cu care mi s-a părut drumul mai uşor. Am reuşit să găsim apoi altă căruţă, care mergea dincolo de Isaccea, spre Măcin. În acest fel am petrecut ziua de 26 august, la sfârşitul căreia am ajuns la Măcin, de unde speram să găsesc un mijloc de a ajunge la Brăila. M-am oprit la oficiul telefonic şi am cerut legătura cu Şantierul Arapu, unde era nava mea. La centrala telefonică Brăila operatoarele fuseseră înlocuite cu militari, din cauza apropierii sovieticilor, şi de la ei am aflat că Şantierul plecase în amonte şi deci trebuia să amân găsirea navei; speram să obţin informaţii în cursul zilei următoare.

O întâmplare norocoasă a făcut să mă pot ataşa unui grup de refugiaţi militari şi civili, conduşi de maiorul Dabija, care a rechiziţionat un bac pentru transport de vehicule, acţionat de un motor cu explozie, deci cu mijloace de propulsie rudimentare, dar utile. Cu acesta am plecat în zorii zilei de 27 august în amonte de braţul Măcin, făcând o primă escală la Pecineaga, un sat pe malul drept, unde am luat masa de prânz. Am continuat marşul toată ziua, cu viteză mică, dar înaintam totuşi şi ne-am oprit după ce s-a înnoptat bine.

Printre pasagerii de pe bac se aflau şi trei funcţionari de la Camera de Agricultură din Ismail, împreună cu autoturismul unităţii şi din discuţiile avute cu ei am aflat că îi aşteaptă directorul lor la Valea Oii, de unde vor pleca în interior funcţie de situaţie, neavând o ţintă precisă. Se oferiseră să mă ducă împreună cu ei la Roşiorii de Vede, unde eu aveam soţia refugiată, o şansă mare, pe care dacă aş fi folosit-o soarta mea şi a familiei ar fi fost cu totul alta, căci între timp, la 19 august se născuse fetiţa noastră, Doina; dar la acea oră nu ştiam vestea bună.

Directorul şi-a aşteptat subalternii în dimineaţa de 28 august, când noi eram cu bacul puţin mai în aval unde înnoptasem. Acolo, la Vadul Oii, era un punct de trecere de pe malul dobrogean pe cel muntean, cu afluenţă mai mare dinspre Dobrogea. Am coborât de pe bac, am făcut cunoştinţă cu directorul Camerei de Agricultură din Ismail şi m-a invitat în maşină, promiţându-mi că mă va transporta oriunde doresc. Dar, destinul a făcut ca în timp ce stăteam de vorbă pe mal, să treacă o şalupă militară spre aval şi i-am făcut semn să tragă la mal. Am întrebat dacă are cunoştinţă despre localizarea şantierului naval mobil şi astfel am aflat că nu era prea departe, undeva în aval pe braţul Vâlciu. Întrebând pe comandantul şalupei dacă mă poate transporta acolo, răspunsul a fost afirmativ şi soarta mea a fost astfel pecetluită şi deturnată spre captivitate. Era totuşi oarecum normal să doresc să ajung la nava mea, să mă schimb, pentru că eram cu costumul de haine cârpit la Tulcea, să mă spăl, să intru în viaţa obişnuită după atâtea peripeţii întâmplate în câteva zile. Am mulţumit celor ce se oferiseră cu atâta amabilitate să mă ajute şi ne-am despărţit pentru totdeauna.

Am revenit deci la comanda Vedetei fluviale nr. 4 către ora amiezii, în acea zi de 28 august 1944. La vedetă fusesem considerat mort, dovadă fiind un rest de lumânare aflat într-un păhărel de lichior cu picior, în chip de sfeşnic, pus pe masa din cabină de către ordonanţa mea, marinarul Brânzoi, care aprinsese lumânarea la aflarea tristei veşti care, din fericire, nu era adevărată. Întrebându-l ce rost avea lumânarea consumată de pe masă, Brânzoi, care era cam bâlbâit s-a bâlbâit şi mai tare, căutând să-mi explice că de fapt el a aprins lumânarea de bucurie când a aflat că n-am murit, aşa cum se zvonise la început. Oricum, i-am privit gestul cu duioşie, căci el îmi arăta că marinarii mei mă iubeau şi au fost mişcaţi la aflarea tristei veşti legate de viaţa mea.

Vedeta avea reparaţiile capitale terminate, astfel că a doua zi, 29 august, am ieşit la probele navei în marş şi rezultatele au fost bune. Raportând rezultatul probelor la comandament, care se afla acum la Hârşova, am primit ordin ca a doua zi, 30 august, să mă prezint la ordin acolo.

Revin însă la problema cu soarta care îţi oferă câteodată o şansă, dar depinde de cum ştii sau cât de inspirat eşti să o foloseşti. Deşi mă prezentase la comandament pe când se afla încă la Tulcea şi în dimineaţa zilei de 25 august lăsasem căpitanului Constantin Ionaşec raportul meu în legătură cu scufundarea Vedetei fluviale nr. 2 şi plecarea la nava al cărei comandant titular eram, datorită evenimentelor care s-au desfăşurat imprevizibil şi cu rapiditate, cei de la comandament au uitat că există şi au trimis la 29 august pe locotenentul Aurel Maican la mine la vedetă, să preia comanda navei. Acesta s-a prezentat la mine în după amiaza zilei, spunând că este surprins că mă vede la navă, deoarece a fost trimis să ia comanda. I-am explicat cele întâmplate şi în final l-am rugat că, dacă tot a venit, să rămână la comandă pentru ca eu să mă pot duce la Roşiorii de Vede să-mi văd fetiţa, despre naşterea căreia aflasem din scrisoarea primită şi care stătea pe masă. Locotenentul Maican a refuzat însă. El fusese comandantul unei alte vedete fluviale pe care a părăsit-o în portul Tulcea, în momentul în care s-a anunţat că sovieticii vor sosi la Tulcea a doua zi, venind de la Ismail. Avea o repulsie deosebită faţă de sovietici, sau poate îi era teamă, deci era explicabil răspunsul negativ. Insistând puţin, în final el a luat o mină supărată şi mi-a aruncat plictisit replica: „Hai, du-te, domnule”. M-am simţit jignit şi i-am răspuns că renunţ. De formă a mai repetat că rămâne, dar am refuzat şi am fost bucuros când am văzut că îşi ia şapca şi pleacă. Asta a fost ultima şansă.

În cursul dimineţii de 30 august, m-am prezentat la comandamentul Diviziei de Dunăre la Hârşova, instalat atunci în localul Căpităniei portului Hârşova. Contraamiralul Alexandru Stoianovici era plecat cu o zi înainte de Ismail, chemat de contraamiralul Gorşkov şi acum era pe drumul de întoarcere. În aşteptare, am zărit pe o masă raportul meu trimis prin locotenentul Maican, prin care solicitam să mi se acorde concediul de o lună de zile, obişnuit a se da tuturor acelor cărora soţia le năştea un copil. Nimeni nu s-a mai gândit în acele zile fierbinţi să respecte o prevedere legală şi nici eu n-am stăruit, considerând că era de datoria mea să rămân în serviciu până se vor mai limpezi evenimentele, adică până când îi vom scoate pe nemţi din ţară în cooperare cu noii aliaţi.