O altă măsură de schimbare forţată a istoriei şi geografiei Basarabiei a constituit-o rusificarea ei, prin deportări de români basarabeni în Siberia şi colonizarea ei cu ruşi, procedeu folosit începând cu 1812. Cu toate aceste măsuri, românii basarabeni nu şi-au pierdut limba, dragostea de ţară şi puterea de rezistenţă, reuşind ca în anul 1989 să obţină recunoaşterea limbii române ca limbă oficială în republică şi înlocuirea alfabetului slavon cu alfabetul latin.
Nedreptatea făcută României şi Basarabiei de-a lungul celor 179 de ani (la nivelul anului 1991) nu poate fi însă decât temporară şi evenimentele recente din ţările est-europene, printre care şi România, ne îndreptăţesc să credem şi să sperăm în realizarea din nou a visului tradus în faptă de către părinţii noştri, ai celor ce am depăşit 70 de ani de viaţă, România Mare, aşa cum a fost ea, cu hotarele ei din Răsărit şi din Apus, între cele două războaie mondiale.
Revenind la firul evenimentelor din 1944, îmi amintesc şi acum îngrijorarea care ne-a cuprins când frontul se apropiase de ţara noastră şi întrevedeam cu greu o portiţă de ieşire din această încleştare, o scăpare de sub ameninţarea rusească.
În aprilie 1944, am fost chemat de la Sulina la Galaţi şi trimis cu vedeta spre Turnu Măgurele pentru a escorta convoaie cu trupe de infanterie şi artilerie ambarcate pe şlepuri, destinate frontului din Moldova şi Basarabia, unde trupele sovietice reuşiseră să pătrundă. Privind la echipamentul cu care erau dotate trupele noastre, armamentul şi vârsta rezerviştilor, de la care se aştepta oprirea puhoiului sovietic, mă încerca un sentiment de îngrijorare şi deznădejde.
La 2 aprilie 1944, ziarele din Moscova au publicat o declaraţie a guvernului sovietic, făcută cu asentimentul guvernelor englez şi american, fapt confirmat ulterior de către primul ministru Churchill şi secretarul de stat Cordell Hull. Declaraţia putea da o licărire de speranţă că am putea ieşi din încleştare fără consecinţe catastrofale. Citez:
„Guvernul sovietic informează că unităţile de înaintare ale Armatei Roşii, urmărind armatele germane şi trupele române aliate cu acestea, au trecut la câteva puncte râul Prut şi au pătruns pe teritoriul românesc. Comandamentul Suprem al Armatei Roşii a ordonat unităţilor sovietice de înaintare să urmărească inamicul până la înfrângerea totală şi capitulare. În acelaşi timp, Guvernul sovietic declară că nu urmăreşte scopuri de cucerire a niciunei părţi din teritoriul românesc sau de schimbare a regimului social existent în România şi că intrarea trupelor sovietice în România este în exclusivitate dictată de necesitatea militară şi de continua rezistenţă opusă de trupele germane.”
În acelaşi timp, la nivel de partide de opoziţie, dizolvate de către dictatura regală în 1938, precum şi la nivelul guvernului condus de mareşalul Ion Antonescu, se duceau tratative secrete cu anglo-americanii la Cairo şi cu sovieticii la Stockholm, în vederea ieşirii României din război. Despre acestea se ştia ceva la nivelul de zvon, în anumite cercuri. Anglo-americanii spuneau reprezentanţilor noştri că nu poate fi vorba decât de o capitulare necondiţionată şi să ne adresăm sovieticilor. Mareşalul Antonescu, acţionând prin ambasada României la Stockholm şi oferind sovieticilor doar un culoar de trecere spre Transilvania şi Ungaria, urmărea să ferească teritoriul de o ocupaţie militară totală. În aceste condiţii de tratative paralele, oamenii mureau pe front, iar unităţile marinei noastre militare erau pregătite să-i întâmpine pe atacanţi, suportând pe timpul lunii aprilie 1944 doar atacuri aeriene, la care se asociaseră şi americanii, folosind bazele de plecare din Italia; vizau însă numai zone petroliere.
După terminarea misiunii de convoiere pe Dunăre, Vedeta fluvială nr. 4 a intrat, după cum am amintit anterior, în reparaţii capitale la Şantierul Naval mobil de la Ostrovul Arapu, puţin amonte de Brăila.
Viaţa la Ostrovul Arapu vara 1944 era liniştită, odihnitoare chiar, neavând altă grijă decât urmărirea reparaţiilor şi a mersului operaţiilor pe Frontul de Răsărit. Aici intervine în povestirea evenimentelor colegului meu de bancă din Şcoala Navală şi cel mai bun prieten, locotenentul Neculai Maxim, comandantul Vedetei fluviale nr. 2, care în luna august 1944 se afla în misiune la Vâlcov, în subordinea grupului de monitoare „Catargiu” şi „Lahovary”, într-o poziţie de camuflaj cu sălcii pe braţul Solomonov. În zonă se mai afla şi un bac puitor de mine, un şlep cu estacade şi stăvilare şi o şalupă, sub comanda aspirantului Mircea Roşianu, în poziţie de camuflaj pe braţul Cernovca.
Locotenentul Maxim avea cu el, în Vâlcov, pe soţia sa, Sofia, care se întâmpla să fie şi în aşteptarea unui eveniment fericit, aducerea pe lume a primului născut, Bogdan. În situaţia în care frontul se apropia tot mai mult şi la Sulina începuseră bombardamentele sovietice, soţia trebuia dusă la Pogoanele-Buzău, la mama ei. Prietenul meu Max m-a rugat telefonic să-l înlocuiesc la comandă timp de o săptămână pentru a duce soţia acasă. Cu aprobarea Comandantului Diviziei de Dunăre, Contraamiral Alexandru Stoianovici, am plecat la Vâlcov, în ziua de 17 august 1944.
Misiunea Vedetei fluviale nr. 2 în zonă era ca pe timpul nopţii să ocupe o poziţie înaintată la gura braţului Stari Stambul, de unde să semnalizeze şi să împiedice pătrunderea forţelor navale uşoare prin acest punct. Adâncimile mici nu permiteau intrarea pe acest braţ a unor forţe navale mai mari. Deplasarea pe poziţie se făcea cu puţin înainte de căderea serii şi se sta la ancoră, lângă stufărişul dinspre malul drept, până dimineaţa.
În seara zilei de 17 august, am plecat împreună pe poziţie pentru a-mi însuşi misiunea. Se organiza, imediat după ocuparea poziţiei, serviciul de veghe cu servanţi la tunul de 47 mm din prova, la tunul de 20 mm din pupa şi puşca mitralieră binată de pe postamentul de comandă. Pe poziţie era linişte, prea multă linişte şi singurul lucru supărător îl constituiau ţânţarii, sosiţi în roiuri, roiuri dinspre stuf, fiind flămânzi şi agresivi. Am dormit pe punte, la adăpostul unui cort făcut din plasă fină numit „polog” şi era un spectacol hazliu să vezi şi mai ales să auzi bâzâitul atacurilor în picaj ale ţânţarilor, eşuate toate din cauza plasei ocrotitoare. Am devenit astfel comandantul temporar al vedetei şi colegul meu era liber să plece.
Cu pasagerul de a doua zi, 18 august 1944, Max şi Sofi au şi plecat, fără să bănuiască atunci că vor trece ani până să ne mai putem revedea.
Zilele care au urmat au fost uşoare, cu soare cald şi luminos, ca în ultima decadă a lui august. Nu mi-au rămas în minte în mod deosebit, aşa cum mi-au rămas puternic imprimate în memorie cele începând cu 22 august. Dinspre Sulina se auzea totuşi zgomotul bombardamentelor sovietice şi tirul artileriei antiaeriene condusă de căpitanul Gâdiuţă.
Am ajuns deci, la căderea serii din 22 august pe poziţia înaintată de la capăt la ţară, cum stătusem în atâtea nopţi cu aceeaşi misiune la Sulina şi conform obiceiului am ancorat la malul drept, la 5 m distanţă de stuf, 200 m de ieşirea în mare. Serviciul de veghe permitea folosirea în orice moment a armamentului şi plecarea de la ancoră în câteva minute, în caz de pericol ori de prezenţă a inamicului naval.
Se înnoptase bine când am coborât în cabină să mă odihnesc, dar n-a trecut mult şi şeful de cart a venit să-mi raporteze că se aud zgomote suspecte în stufăriş, ce păreau a fi paşi de om. Urcat pe punte, am ascultat cu atenţie şi într-adevăr se auzeau paşi făcuţi rar şi cu întreruperi, strivind stuful şi auzindu-se un fâşâit caracteristic. Am ordonat în şoaptă servantului de la puştile mitraliere să ochească în direcţia zgomotului şi să tragă rafale scurte de îndată ce aude paşii. Au urmat două rafale trase după zgomotul paşilor. După fiecare rafală urma tăcere, apoi se auzeau alţi paşi. Am coborât în cabină şi cu pistolul Steyer de calibru 9 mm am pândit la unul din hublouri, contând că voi capta zgomotul amplificat, întrucât cabina era ca o cutie de rezonanţă. Într-adevăr, am auzit zgomotul paşilor mai puternic decât pe punte şi am apăsat pe trăgaci. Acelaşi joc, cu oprire la circa 1–2 minute şi reluarea mersului până la o nouă rafală cu puştile mitraliere sau cu lovitura de pistol. Jocul nu putea fi continuat, căci individul care arăta atâta îndrăzneală şi stăruinţă, pe lângă că era înarmat în mod sigur cu o armă automată, mai putea avea şi grenade, cu care ar fi putut produce pierderi umane şi materiale, corpul vedetei fiind construit din tablă, fără blindaj.
Am hotărât să plec din această poziţie pentru a ancora la o distanţă de 50–60 m de mal, evitând posibilitatea şi urmările unui atac cu grenade de mână. Am rămas convins că individul era un partizan lipovean, care cunoştea prezenţa vedetei pe timpul nopţii, aproximativ în acelaşi loc, urmărind provocarea de pierderi şi eventual scufundarea ei. Cu atenţia mărită, am continuat misiunea până la răsăritul soarelui, fără a mai auzi însă paşi în stuf. În schimb, dinspre mare şi în direcţia nord am zărit cerul luminat cu întreruperi şi am auzit zgomote de explozii, ce nu păreau a fi la o distanţă prea mare. Ulterior, aveam să aflu că unităţi navale sovietice au sprijinit cu foc o debarcare pe coasta Basarabiei la Jibrieni, după care au venit spre sud şi au intrat pe braţul Oceacov până la Vâlcov, unde au sosit în dimineaţa zilei de 24 august 1944.
Înainte de această premieră sovietică în Deltă au fost însă 24 de ore dramatice care au influenţat mersul operaţiilor militare, uşurând reuşita operaţiei Iaşi–Chişinău începută la 19 august 1944, cunoscută sub denumirea de „Lovitura a 7-a”. Aceasta avea drept scop zdrobirea grupului de armate germane „Ucraina de sud”, comandat de generalul Friessner şi ocuparea în întregime a Basarabiei ca în 1940, urmând ca apoi, în funcţie de o eventuală schimbare politică în România, să se atingă frontiera bulgară.
În dimineaţa zilei de 23 august 1944, soarele a răsărit ţâşnind ca un balon roşu aprins din mare, aşa cum îl văzusem de multe ori răsărind la Constanţa, o mare liniştită şi albastră de toată frumuseţea, în contrast cu numele de Marea Neagră. Către ora 7 dimineaţa am părăsit poziţia de veghe, neştiind că va fi ultima oară în viaţă să văd marea de la gura braţului Stari Stambul, capăt de ţară şi acesta, la care am stat de veghe ca şi la Sulina, în atâtea nopţi ale anilor 1943 şi 1944.
Mă aflam deci pe drumul de întoarcere, cu Vedeta fluvială nr. 2 spre Vâlcov şi braţul Solomonov, unde se afla poziţia de camuflaj a celor două monitoare „Catargiu” şi „Lahovary”, sub comanda lt. comandor Dumitru Stanciu. După aproximativ o jumătate de oră de marş pe braţul Stari Stambul, am întâlnit o lotcă de pescari, care îmi făcea semne cu braţele îndreptate în sus, arătând pe cer într-o anumită direcţie. Erau bine intenţionaţi, ei îmi semnalau o formaţie de avioane de bombardament sovietice zburând spre Vâlcov. Am acostat imediat la malul drept care era împădurit cu salcie şi în câteva minute am camuflat vedeta cu ramuri de salcie, fiind astfel la adăpost de vedere şi atac aerian. După scurt timp am auzit zgomot de bombardament în zona Vâlcov. Bănuiam că avioanele atacau monitoarele, dar puteau fi vizate şi alte obiective cum erau puitorul de mine şi şlepul cu estacade şi stăvilare de pe braţul Cernovca.
Aviaţia sovietică a continuat să fie activă în zonă astfel că am fost nevoit să folosesc avantajul sălciilor, deplasându-mă pe etape. Mult mai târziu aveam să aflu că obiectivul de atac al aviaţiei sovietice fusese poziţia monitoarelor de pe braţul Solomonov şi că monitorul „Lahovary” a suferit avarii importante la suprastructură şi a plecat în amonte escortat de monitorul „Catargiu”, până dincolo de zona de activitate a aviaţiei tactice.
Am reuşit să ajung cu vedeta până la Vâlcov, la bifurcarea braţelor Stari Stambul şi Oceacov, unde am ocupat poziţie de camuflaj la malul drept al braţului Stari Stambul. La scurt timp după sosire, s-a ataşat poziţiei vedetei, în pupa acesteia, şalupa de legătură a grupului de monitoare, care din cauza activităţii aviaţiei nu mai putuse ajunge la grup. Am încercat să intru în legătură radio cu grupul de monitoare, prin postul de radio MG, cu o bătaie mai mică, însă n-am fost recepţionat şi nu am primit nicio comunicare. Din cauza activităţii prelungite a aviaţiei sovietice în zonă, am hotărât să mai încerc legătura radio pe timpul zilei şi spre seară să ajung pe braţul Solomonov pentru reluarea contactului direct, înainte de a pleca din nou pe poziţia înaintată de la gura Stari Stambul.
În jurul orei 18, am plecat în amonte însoţit de şalupă. Am făcut o scurtă oprire la pontonul de acostare de la Vâlcov pentru a lua informaţii despre monitoare şi mi s-a răspuns că, după bombardament, legătura telefonică fusese întreruptă, ceea ce a condus la părerea că monitoarele plecaseră de pe această poziţie, presupunere care de fapt corespundea adevărului. Pentru verificare, am hotărât continuarea marşului în amonte, cu şalupa pe braţul Solomonov şi cu vedeta pe Dunăre (braţul Chilia), având ca punct de raliere capul ostrovului Solomonov, după care, ar fi urmat să mergem la grupul de monitoare dacă l-am fi găsit în zonă. Ralierea s-a făcut după căderea serii, fără a fi întâlnit grupul de monitoare, astfel că am continuat marşul în amonte, spre Chilia Nouă.
După aproximativ o oră de marş am zărit venind în aval o navă mare, care era monitorul „Catargiu” şi revenea în zonă, după ce scosese din zona de pericol aerian monitorul „Lahovary”, avariat. Am primit ordin să-l urmăm împreună cu şalupa, formând o scurtă linie de şir, apropiindu-ne încet de satul de pescari Periprava de pe malul drept. Era aproape ora 22 şi n-a trecut mult şi am auzit rumoare şi urale la bordul monitorului, urmate de o comunicare prin megafon, în care ni se spunea că s-a dat un comunicat important la radio, în care Majestatea Sa Regele Mihai I a declarat armistiţiul prin care încetau luptele împotriva forţelor aliate – Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii. Entuziasmul s-a extins şi pe vedetă şi mărturisesc că am simţit o uşurare în suflet, trecându-mi fulgerător prin minte gândul că Dumnezeu ne-a ajutat să dăm o rezolvare situaţiei grele, considerând atunci că totul s-a terminat, fără a bănui cum se va rezolva totul pentru ţară şi mai ales pentru mine şi cei 20 de marinari cu care împărţisem soarta începând din aprilie 1943.
Ajungând la travers Periprava, monitorul a făcut rondoul la tribord şi apoi, stopând maşinile, cu prova în curent, a aruncat ancora. Am imitat manevra de întoarcere în curent şi am venit la acostare în bordul tribord al monitorului. După ce mi-am pus ţinuta la punct, m-am prezentat la comandantul grupului şi al monitorului „Catargiu”, lt. comandor Dumitru Stanciu. Acesta era bucuros de întorsătura pe care o luaseră lucrurile, dar spunea că trebuie să ne gândim şi la atitudinea pe care o vor lua nemţii, presupunând o posibilă intervenţie cu aviaţia, chiar a doua zi dimineaţa. El a hotărât să rămânem pe timpul nopţii la ancoră şi să plecăm în zori într-o poziţie de camuflaj în aval, la bifurcarea braţelor Oceacov cu Stari Stambul, în dreptul portului Vâlcov.
Am plecat deci spre vedetă, dar pe punte m-a întâmpinat sergentul major Dumitru Trip, care servea în marină din anul 1937, căci din cauza evenimentelor ce se abătuseră asupra ţării nu mai apucase să se elibereze. Din soldat tunar devenise comandant de tun din bateria de 120 mm a monitorului şi înaintat în mod excepţional la gradul de sergent major. Dumitru Trip era un ardelean provenit dintr-un sat de prin regiunea Aradului, cinstit, muncitor şi inteligent. Îl cunoşteam de pe timpul când mă prezentasem la monitorul „Catargiu” în mai 1940 şi fusesem apropiat sufleteşte de el, nu numai pentru că eram şi eu ardelean. M-a invitat în cabina lui mică de lângă turela lui şi m-a cinstit cu nişte lichior, închinând un păhărel pentru pacea pe care amândoi o credeam apropiată. Ne-am despărţit voioşi de vestea bună şi de întâlnire, nebănuind că în dimineaţa următoare atât monitorul cât şi vedeta vor fi scufundate de aviaţia noilor noştri aliaţi. N-am mai auzit nimic despre soarta sergentului major Trip, dar dacă a scăpat cu viaţă atunci, acum ar fi un bătrânel de peste 70 de ani, în satul lui din Ardeal, povestind nepoţilor despre începuturile necazurilor poporului nostru „eliberat” în acel august 1944.
Ieşind din cabina sergentului major Trip, am observat de pe punte că braţul Chilia era traversat de militari retraşi de pe frontul din Basarabia, în mod neorganizat, folosind diferite mijloace de plutire, în afară de câteva lotci, precum scânduri, trunchiuri de sălcii sau câteva centuri de salvare pe care nu ştiu de unde le procuraseră. Era un aspect jalnic să vezi băieţii deznădăjduiţi, străduindu-se să ajungă la celălalt mal şi să pornească mai departe spre casă, îngroziţi de apropierea ruşilor.
Mă întorc însă la comunicatul oficial dat puţin mai târziu, către ora 2 dimineaţa la postul de radio Moscova, pe care îl redau în întregime:
Declaraţia Comisariatului Afacerilor Străine.
„În legătură cu evenimentele din România, guvernul sovietic socoteşte că nu este de prisos să întărească declaraţia dată în aprilie a.c., că Uniunea Sovietică nu are niciun fel de pretenţie teritorială şi nici nu intenţionează să schimbe starea socială existentă, sau să-i ştirbească prin orice mijloc independenţa. Dimpotrivă, guvernul sovietic socoteşte necesar să refacă împreună cu Românii independenţa României pe cale eliberării ei de sub jugul fascist.
Comandamentul Suprem Sovietic declară că dacă trupele române vor înceta operaţiile militare împotriva Armatei Roşii şi dacă se obligă să ducă războiul mână în mână cu Armata Roşie împotriva germanilor sau împotriva ungurilor pentru eliberarea Transilvaniei, atunci Armata Roşie nu le va dezarma, le va îngădui să păstreze armamentul şi le va ajuta prin toate mijloacele să ducă la bun sfârşit această misiune.
Armata Roşie nu poate înceta operaţiunile militare de pe teritoriul românesc decât după ce va fi lichidat trupele germane care asupresc poporul român. Sprijinul trupelor româneşti acordat Armatei Roşii în vederea lichidării trupelor germane este singurul mijloc pentru grăbirea încetării operaţiunilor militare pe teritoriul României şi încheierii armistiţiului României cu coaliţia aliată”, (text reprodus după Revista de istorie militară nr. 1 din anul 1984, pagina 68).
Ce înălţător şi frumos! Deşi n-am auzit la timpul respectiv comunicatul, comportarea noastră imediată a fost ca şi când l-am fi auzit şi am rămas convinşi de atitudinea sinceră a noilor noştri aliaţi.
În dimineaţa zilei de 24 august 1944, către ora 5:30 monitorul a ordonat „gata de plecare” şi peste aproximativ o oră a ridicat ancora; făcând rondoul la tribord a pornit în aval, urmat de vedetă, în linie de şir, distanţa 100 m. Când formaţia a ajuns la travers pontonul de acostare al portului Vâlcov, dinspre mare (est) au apărut două avioane de luptă sovietice, care pierdeau din înălţime, venind spre noi. Păreau că vin la mică altitudine să ne întâmpine cu un salut amical, în urma declarării armistiţiului, dar apropiindu-se mai mult, au executat un picaj pe monitor, deschizând focul cu tunurile de bord, lovind suprastructura, în special spardeckul. Monitorul nu a ripostat cu foc şi nici de la vedetă nu s-a tras, pentru că în acel moment chiar se descifra o radiogramă de la comandament prin care se dădeau instrucţiuni în legătură cu modul de comportare faţă de sovietici, ca noi aliaţi.
Monitorul a făcut rondoul la tribord şi a venit către malul drept, căutând un loc de acostare, dar întrucât adâncimile la mal erau prea mici în acel loc, iar malul era despădurit, a renunţat la adăpostirea la mal şi a continuat drumul în amonte, ordonându-mi să-l urmez cu vedeta. Eu găsisem un loc bun de camuflaj, dar a trebuit să execut ordinul şi m-am înscris în formaţie însă la o distanţă ceva mai mare; mi-am făcut calculul că dacă avioanele revin şi repetă atacul asupra monitorului să nu lovească din întâmplare vedeta. Calculul meu nu a coincis însă cu acela al aviatorilor căci, revenind la atac au ales ca ţintă tocmai vedeta, venind din tribord şi trăgând o rafală scurtă. Lăţimea navei fiind doar de 4 m, proiectilele au muşcat suprafaţa apei în tribord şi apoi la babord, încadrând nava, fără a o lovi însă. Eram singur pe punte, la comandă, echipajul găsindu-se în întregime adăpostit sub punte. Am făcut o culcare pe punte în dreptul coşului din babord, care mă proteja. Am revenit imediat pe puntea de comandă, reprezentată de platforma tunului de 47 mm şi am urmărit evoluţia avioanelor. Virând din nou, au făcut o buclă în aer şi au revenit la atac tot asupra vedetei, dar în babordul babord. Am folosit ca adăpost locul opus, în dreptul copului tribord, poziţia culcat. Nu am deschis focul pentru că nava comandant nu făcuse acest lucru, ceea ce am regretat, aducându-mi aminte că în 1941, conducând focul armamentului antiaerian al monitorului aflat acum în capătul formaţiei, nava nu primise nici măcar o schijă. Acum, la acest al doilea atac, câteva proiectile au atins vedeta la compartimentul maşinii, reuşind să atingă tubulatura de vapori, ceea ce a avut ca rezultat pierderea aburului în atmosferă şi oprirea maşinilor alternative ce foloseau forţa aburului. Un alt proiectil a lovit bordajul în compartimentul bucătăriei-vestiar, la nivelul liniei de plutire, din explozie rezultând o gaură de apă cu diametrul de circa 10 cm, suficientă pentru ca apa să pătrundă repede. Cu viteza rămasă am pus nava cu prova pe mal, aruncând totodată şi ancora. Avaria importantă era însă cea de la compartimentul maşini, căci lipsa aburului sub presiune a imobilizat nava.
Fără vreo comandă, echipajul a ţâşnit din cazarma prova şi compartimentul maşinilor şi s-a adăpostit pe sub sălcii şi în stufăriş, singurii rămaşi la bord fiind eu şi maistrul mecanic al vedetei care era rănit la braţul stâng, superficial, având însă şi multe alte schije minuscule pe braţ şi umăr. Am dat ordin şalupei să-l transporte la Vâlcov pentru a fi îngrijit de medic. Alţi 8–10 oameni din echipaj au fost răniţi cu schije mici rezultate din explozia proiectilelor, mai grav fiind un singur marinar care avea o schijă într-un ochi.
Coborând în cabină pentru a mă îmbrăca, deoarece la manevra de plecare de dimineaţă pusesem o ţinută sumară de serviciu la bord, am constatat existenţa găurii de apă despre care am relatat anterior. Luându-mi costumul de haine din dulap, am constatat că un proiectil explodase în umărul stâng al hainei, iar altul trecuse prin pantalonii puşi pe umeraş, perforând şi partea de sus şi cea de jos, datorită poziţiei îndoite. Ieşind pe punte, am observat că monitorul se îndepărta spre amonte, iar avioanele erau încă active în zonă mitraliind de zor, obiective de pe uscat.
În această situaţie, am plecat de la navă şi m-am adăpostit pe aproape, într-o groapă individuală de puşcaş, din cadrul unei linii de apărare instalată pe malul drept al braţului Chilia, în faţa portului Vâlcov. Monitorul a dispărut din vedere şi de atunci n-am mai ştiut nimic despre el, dar mai târziu voi afla că a revenit la Vâlcov, concomitent cu venirea unor vedete blindate sovietice pe braţul Oceacov şi, cu un pavilion alb la catarg, s-a îndreptat spre vedete pentru a parlamenta. În această situaţie, a apărut o formaţie de avioane de bombardament sovietice care au atacat monitorul, lovind cu o bombă în plin compartimentul prova în partea lipsită de blindaj şi scufundând nava. Un alt monitor, „Kogălniceanu”, fiind trimis să înlocuiască monitorul „Lahovary”, avariat în ziua anterioară, fusese bombardat şi el şi scufundat de aviaţia sovietică în aceeaşi zi de 24 august în zona Chilia Nouă. Două monitoare româneşti şi o vedetă au fost astfel scufundate la numai câteva ore de la declaraţia românească referitoare la armistiţiu, dar care părea necunoscută de sovietici, cel puţin în zona aceasta de front.
Revenind la povestirea evenimentelor, în groapa individuală din dispozitivul de apărare amintit, în care mă adăpostisem, am avut surpriza să primesc alături de mine pe un coleg artilerist, de care mă despărţisem la terminarea anului de instrucţie comun de la Şcoala Pregătitoare de Ofiţeri Bucureşti, la 1 iulie 1938. El fusese comandant de baterie şi se retrăsese grabnic, după ruperea frontului de către sovietici în Basarabia şi Moldova, ajungând acum la 24 august într-o groapă individuală de puşcaş, alături de un coleg marinar, fără baterie, fără subalterni, forţat de nişte avioane care parcă uitaseră să se mai întoarcă la bazele lor. El propunea şi stăruia chiar să-l însoţească în retragerea sa spre Tulcea, convins fiind că sovieticii nu se vor opri la graniţele existente în 1940, după răpirea Basarabiei. Eu, foarte naiv, trebuie să recunosc, aveam nişte scrupule şi îi spuneam că nu îl pot însoţi înainte de a lua cu mine registrul istoric al navei şi a socotit închizătoarele de la tunuri şi că de asemenea va trebui să raportez comandantului sectorului Vâlcov, lt. colonel Cristescu, aflat în acel moment la Periprava, despre scufundarea vedetei şi plecarea mea. Argumente în favoarea propunerii colegului meu au fost însă aduse imediat de aviaţia sovietică din ce în ce mai activă între Vâlcov şi Periprava, astfel încât am renunţat la închizătoare şi registrul istoric şi am pornit-o împreună prin stuf spre Periprava. Era un stuf înalt, binecuvântat, care ne ascundea complet de privirea aviatorilor, însă pe de altă parte ne micşora viteza de marş, forţându-ne până la urmă să ne scoatem încălţămintea cu care ne împotmoleam mereu. Am mărşăluit astfel prin stuf, distanţă de 4 kilometri, în ciorapi, fără ca aceştia să se rupă. Ne-a trebuit mai mult de două ore, dar am ajuns cu bine în Periprava. Eu rămăsesem totuşi cu ideea că trebuie să raportez colonelului Cristescu părăsirea zonei de care era el responsabil. Dar tot noii „aliaţi” m-au sfătuit să aleg calea cea adevărată. În timp ce ne adăposteam sub streaşină unei case, deoarece un avion mitralia de zor, o rafală a muşcat ţărâna la câţiva paşi de noi. La debarcaderul de pe braţul Cernovca s-au auzit explozii de bombe şi ţipete disperate. În aceste împrejurări convingătoare cu privire la respectarea graniţelor din 1940, am renunţat să mă mai prezint la Lt. Colonel Cristescu şi m-am hotărât să plec împreună cu colegul meu artilerist spre Tulcea, unde se afla Comandamentul Forţelor Fluviale. Drumul ales a fost acela care pleca din Periprava, trecea peste câmpul dintre sat şi pădurea Letea, apoi prin satul Letea, gârla Majaru, Dunărea Veche, canalul Sulina, Tulcea.
Partea cea mai dificilă de drum era cea peste câmp, o porţiune descoperită de peste un kilometru, în care prezentam ţintă sigură pentru vânătorii din aer, trebuind să o parcurgem în mare viteză. Colegul meu artilerist avea antrenamentul de marş făcut căci străbătuse o bună parte din Basarabia pe jos, dar eu nu-i puteam ţine pasul, aşa că ne-am strâns mâinile şi ne-am despărţit. Mă uitam cu deznădejde la el, care se îndepărta parcă era Achile cel iute de picior, iar eu mă mişcăm aşa de încet şi greu după drumul făcut prin stuf. Cu un ochi eram mereu în sus la avioanele ce nu mai plecau şi se abăteau uneori periculos de aproape de traseul meu; atunci ocheam câte o tufă de pipirig şi mă culcam, încercând să mă ascund sub ea, deşi nu ajuta la nimic. Cu ajutorul lui Dumnezeu am ajuns la marginea pădurii Letea şi când am intrat în ea m-am simţit în siguranţă ca pe vremea când eram pe monitor, înainte de a primi comanda armamentului antiaerian şi la alarma aeriană mă adăposteam în reduta de sub comandă, cu un blindaj gros de 7 centimetri. În pădure am întâlnit şi doi marinari de la vedetă, şi un soldat grănicer, care ni s-a alăturat şi aşa am ajuns în satul Letea. De aici am plecat spre Dunărea Veche Gârla Majaru, de unde trebuia să continuăm drumul cu o lotcă; cu greu am putut găsi însă una bună deoarece înaintea noastră trecuseră militari pe acolo şi luaseră multe, fără garanţia că vor fi aduse înapoi de cineva, iar cele care rămăseseră când am ajuns noi erau avariate probabil intenţionat de către lipoveni, tocmai pentru a nu mai fi luate. Dintre cele găsite am ales una care avea doar o mică gaură în bordaj prin care intra puţină apă. Cei doi marinari şi grăniceri se rânduiau la vâsle, iar eu, cu un ispol scoteam apa din lotcă pe măsură ce pătrundea.
