Aveam încă dreptul la foi de drum gratuite pentru transportul bagajelor într-un vagon şi transportul membrilor familiei. Eram de patru luni în ţară, scrisesem părinţilor, dar nu mă dusesem să-i văd, în primul rând că nu-mi permiteau banii şi în al doilea rând pentru că îmi era greu că atâta timp nu îi putusem ajuta cu nimic şi că nici după întoarcere nu puteam să-i ajut. Erau amândoi în pragul a 70 de ani de viaţă şi consideram că aveau neapărată nevoie de ajutor.
Am pornit deci la drum şi am sosit cu bine în sânul familiei, la Cristian. Mare mi-a fost mirarea când am văzut pusă pe masă pâinea mare, rotundă, ardelenească, făcută de mama şi coaptă în cuptorul nostru de pâine. Pe atunci toţi consătenii mei mâncau un asemenea fel de pâine de casă şi nu din cea dată după venirea comuniştilor la putere la chioşcul de pâine înfiinţat în sat, cu coadă şi fără a asigura pe toată lumea cu raţia de 250 de grame. Situaţia părinţilor nu era chiar atât de grea cum dăinuia în gândurile mele.
Au urmat două luni de destindere şi de viaţă în aer liber, în care îl ajutam pe tata la muncă. Nu-mi dispărea din minte obligaţia de a găsi un serviciu şi în această idee, cu ajutorul surorii mele vitrege, Ana Vlăduţă – care pe atunci era şeful oficiului telefonic din Tălmaciu, judeţul Sibiu – am participat la un concurs pentru a fi angajat ca funcţionar la fabrica de mătase „Românofir” din Tălmaciu. Am reuşit, mai ales că la concurs am început cu o probă politică; cum veneam din „ţara socialismului biruitor” eram „doctor” în ale politicii, fără a mai fi urmat cursul de îndoctrinare de la Moscova. Am primit comunicarea scrisă să mă prezint la serviciu la data de 1 octombrie 1948. Pe când făceam pregătirile de plecare pentru a intra în viaţa civilă ca locuitor al comunei Tălmaciu, am primit a doua comunicare de la Ministerul Apărării Naţionale să mă prezint la Bucureşti la data de 6 octombrie, fiind concentrat în vederea activării în Marină. Desigur că am fost bucuros să revin în cadrul Marinei, în meseria pentru care eram pregătit şi o iubeam.
Au urmat zile şi ani mai buni, în care am fost reintegrat în cadrele active ale Marinei (februarie 1949), am fost trimis la studii la Academia Militară (1949–1951), am lucrat în Statul Major al Marinei (1951–1955), al Regiunii a II-a Militare (1955–1956) şi ca lector superior la catedra de marină a Academiei Militare (1955–1958).
La 28 mai 1958 am avut un şoc, fiind trecut în rezervă cu gradul de căpitan de rangul II şi o pensie de serviciu echivalentă cu 44% din solda avută la trecerea în rezervă.
Vara anului 1958 a fost similară celei cu 10 ani în urmă, cu deosebirea că nu mai eram şomer, aveam totuşi un venit redus, care împreună cu salariul soţiei constituia baza de susţinere a familiei, în care se integrase pe lângă fetiţă şi mama soţiei. Am suferit şi material, dar moral şi mai mult. Eram în plină maturitate şi cu un nivel de pregătire profesională care dădea randament maxim în învăţământul militar, dar din motive de ordin politic – nu eram membru de partid – şi din tendinţa de a îndepărta ofiţerii vechi din armată, n-a contat valoarea profesională şi am fost îndepărtat.
La 15 octombrie 1958 m-am angajat ca tehnician la o unitate a Comitetului de Stat al Apelor, care în timp a suferit diferite transformări şi subordonări, iar eu am reuşit să ocup postul de inginer, pe care mi-l acorda legea. N-am părăsit unitatea decât la 1 ianuarie 1981, la vârsta de 64 de ani, când m-am pensionat şi din viaţa civilă.
Povestirea calvarului anilor 1944–1948, şi a secvenţelor din următorii 10 ani, ca şi privirea retrospectivă aruncată peste viaţa mea civilă mi-au adus uşurare şi linişte sufletească. Cum s-ar putea spune: „Dixi et salvavi animam meam”
Portland, Oregon-U.S.A., decembrie 1991.
ANEXE
EXTRAS
din Memoriul alăturat scrisorii Regelui Mihai I către preşedintele Roosevelt, la data de 24 ianuarie 1945
I. […]
II. Considerând că România duce război împotriva Germaniei şi Ungariei de partea Naţiunilor Unite, o chestiune importantă o constituie situaţia prizonierilor români de război, încă deţinuţi în U.R.S.S., care sunt extrem de necesari pentru a completa locurile rămase libere în posturile de comandă şi în rândurile armatei române care luptă pe front şi a căror eliberare ar ridica moralul trupelor române şi al poporului român, sporind astfel efortul lor de război.
Încercările făcute de comandamentele româneşti pentru a obţine de la înaltul Comandament Sovietic eliberarea prizonierilor români sau, în cele din urmă, aprobarea pentru un schimb, au eşuat.
Cazul prizonierilor români de război capturaţi după 24 august 1944 este şi mai grav. De fapt, deşi atunci ostilităţile încetaseră pe frontul româno-sovietic, la 24 august 1944, nu mai puţin de 6.000 de ofiţeri, 6.000 de subofiţeri şi mai mult de 150.000 de soldaţi au fost reţinuţi, internaţi în lagăre şi trimişi peste Prut de către înaltul Comandament Sovietic. Nu s-a mai auzit niciodată nimic despre ei.
În ciuda promisiunilor făcute de plenipotenţiarii sovietici la Conferinţa pentru armistiţiu care s-a ţinut la Moscova, în ciuda insistenţelor şi repetatelor intervenţii ale Guvernului Român şi ale autorităţilor militare pentru eliberarea mai sus-numiţilor prizonieri de război, luaţi în mod ilegal şi al căror loc potrivit este pe câmpul de luptă de partea camarazilor lor de arme români şi sovietici, aceşti prizonieri sunt încă deţinuţi de către U.R.S.S. Comisia aliată de control nici nu a explicat, nici nu a justificat raţiunea unor asemenea măsuri.
La cele de mai sus trebuie de asemenea să adăugăm că un mare număr de români, locuitori ai Transilvaniei de Nord, incluşi cu forţa în armata ungară şi ulterior luaţi prizonieri de armata sovietică, în loc să fie lăsaţi liberi şi astfel să fie îndreptăţiţi să ducă război de partea trupelor române – în modul în care autorităţile sovietice au procedat cu prizonierii de origine iugoslavă aflaţi în aceeaşi situaţie – aceşti prizonieri continuă să fie trataţi ca prizonieri de război şi să fie internaţi în lagăre de autoritatea sovietică.
(Extras din cartea Convorbiri cu Mihai I al României, autor M. Ciobanu)
―――――――――
COMANDAMENTUL APĂRĂRII LITORALULUI MARITIM
Serviciul de informaţii
Nr. 475
16 iulie 1948
DOVADA
Se adevereşte prin prezenta că Locotenentul Matei Ioan a fost prizonier în Uniunea Sovietică de la data de 2 septembrie 1944 la 4 mai 1948, când a revenit în ţară.
ŞEFUL SERVICIULUI DE INFORMAŢII AL C. A. L. M.
Căpitan
Brucker Constantin
―――――――――
COPIE
de pe Ordinul de zi nr. 45 din 26 septembrie 1943
Având în vedere raportul nr. 3806/1943 al Detaşamentului Maritim Sulina,
Ordon:
Citarea prin ordin de zi a Aspirantului Matei Ioan – Comandantul Vedetei Fluviale nr. 4 pentru zelul, priceperea şi munca depusă pentru salvarea Bacului German nr. 592, pus pe uscat în noaptea de 17 spre 18 septembrie 1943, în Baia de Nord a Sulinei.
În portul Sulina se mai găseau şi alte bacuri germane, care ar fi putut veni în ajutor, dar care au refuzat din cauza timpului prea rău.
Aspirantul Matei Ioan, în calitate de Comandant al Vedetei nr. 4, primind ordin şi încercând salvarea acestui bac, îşi îndeplineşte misiunea cu promptitudine şi pricepere deosebită, reuşind a salva bacul german în timpul când marea era agitată şi nava pe care o comanda se manevra foarte greu.
Prezentul ordin de zi se va trimite în copie la toate navele şi formaţiunile de serviciu ale Forţelor Fluviale, pentru a fi aduse la cunoştinţa ofiţerilor, maiştrilor, subofiţerilor şi trupei.
Comandantul Forţelor Fluviale
