Dormeam neîntors, în rândul de jos al paturilor suprapuse, lipit de un perete dinspre curtea lagărului şi aveam vecin de pat în acea perioadă un soldat artilerist, şocat în urma unei explozii de obuz sovietic, care-l îngropase aproape complet. Din această cauză avea aproape în fiecare noapte coşmaruri şi scâncea progresiv până ce se trezea de ţipătul propriu şi bineînţeles că mă trezeam şi eu, dar noroc cu oboseala care mă adormea imediat. În primăvară am avut însă o surpriză, când am constatat că peretele din dreptul patului meu avea o gaură mai mare decât pumnul şi era astupată doar cu o bucată de carton bătută în cuie şi vopsită alb ca să nu se mai observe. Efectul avea să apară mai târziu în ţară, prin manifestarea unor dureri în regiunea lombară, care coborau şi pe nervul sciatic al piciorului drept. Împachetările cu nămol şi băile sărate de la Ocna Sibiului aveau să facă minuni.
Iarna 1946–1947 n-a fost aşa de grea ca la Mânăstârca, dar ca durată era asemănătoare. Îmi amintesc că prima zăpadă care s-a aşternut şi al cărui alb nu a mai dispărut până în primăvară a căzut în 1947, pe la 10 octombrie, peste miile de garoafe încă în floare aflate în curtea lagărului. În felul acesta a dispărut şi un venit pentru lagăr, lipsindu-i pe moscoviţi de frumuseţea garoafelor de Krasnogorsk. Ultima zăpadă din primăvara 1947 am văzut-o la 10 mai, când îmi spălasem nişte rufe şi le uscam pe iarbă, la marginea dinspre câmp a lagărului, iar la vreo 300 metri distanţă am putut zări pe o viroagă zăpada rămasă încă netopită. Afară era însă cald şi zăpada de pe viroagă a dispărut până a doua zi. Caracteristic acestei regiuni a Moscovei este faptul că primăvara este foarte scurtă, vegetaţia se trezeşte la viaţă de sub zăpadă şi se dezvoltă brusc şi impetuos, trecând repede la vară şi la maturitate.
Revin însă la munca noastră din gara Krasnogorsk, cu care ne obişnuisem şi lucram ca nişte roboţi. „Tiotea” noastră cu puşca era şi prietenoasă şi, cu timpul, ne-a povestit că avea o fată frumoasă; era însă supărată că a cumpărat un ceasornic garantat pe 6 luni şi i-a stat numai după două luni.
Munca pe rampa gării Krasnogorsk ne oferea zilnic şi un divertisment, la trecerea prin gară a acceleratului Riga-Moscova, care avea un aspect mai civilizat, iar pasagerii, şi mai ales pasagerele, ne atrăgeau atenţia prin ţinuta lor care ni se părea mai elegantă şi uneori reţineam şi câte o figură zâmbitoare, plăcută ori chiar frumoasă, care ne purta cu gândul la lumea din care plecasem. La trecerea trenului ne opream din lucru şi stăteam rezemaţi în lopeţi, savurând şi câte o ţigară „Kazbek” sau uneori o ţigară din mahorcă, răsucită de noi în foiţa prizonierului, tăiată din „Izvestia” sau „Graiul Liber”.
Au trecut ani şi întâmplarea a făcut să mai trec o dată prin gara Krasnogorsk, de data asta aflându-mă în acceleratul Riga-Moscova şi nu singur, ci cu soţia şi grupul de turişti români în vizită prin U.R.S.S., pe ruta Bucureşti – Kiev – Leningrad – Riga – Moscova. Am rămas surprins să trec prin această gară după câţiva ani şi să fiu uimit de progresul făcut de orăşelul Krasnogorsk, care avea acum o mulţime de blocuri de locuinţe, încât am fost iniţial îndemnat să cred că am ajuns la periferia Moscovei. Gara era tot mică, iar pe peron şi pe rampă nu mai erau prizonieri, ci plecaseră acasă în 1948 şi treceau acum prin gară în 1970. Firul amintirilor a început din nou să se depene. În această gară am mai făcut şi alte munci, cum ar fi, de exemplu, descărcarea unor vagoane cu butuci şi rădăcini de copaci din care se aduceau şi la noi în lagăr; ne căzneam să despicăm totul pentru a avea combustibil preţios, atât la încălzit cât şi la gătitul mâncării.
Într-una din zile a sosit un vagon încărcat cu var în vrac. Cine puteau fi folosiţi la descărcat dacă nu prizonierii? Pe lângă faptul că se pierdea foarte mult var, vărsat în vagon, ca şi când ar fi fost nisip, era şi periculos de manevrat descoperit, cu lopata, din vagon în camion.
Trebuie să amintesc că orice sosea în gară – buturugi, rădăcini, var, cartofi – era supus vămuirii de către populaţie, care îşi făcea provizii în acest fel la adăpostul întunericului. Exista parcă un acord tacit între autorităţi şi populaţie pentru a nu se descărca vagoanele decât a doua zi după sosire. Pedepsele pentru furtul din avutul obştesc erau foarte severe şi cine era prins asupra faptului făcea cunoştinţă cu gulagul sovietic.
În perioada de lucru la fabrică, am făcut cunoştinţă cu un tânăr sergent japonez, în timp ce fumam o ţigară în pauza de lucru. Se numea K. Ishimaru, era absolvent de liceu şi vorbea engleza, ceea ce ne-a permis să ne înţelegem. Am continuat relaţia şi în lagăr, înţelegându-ne destul de bine în engleza noastră, a mea cu accent dâmboviţean şi a lui cu accent de Osaka. I-am spus că doresc să învăţ japoneza şi să începem cu alfabetul. M-a descurajat spunându-mi că este foarte dificil scrisul, că în afară de alfabetul propriu-zis mai au încă vreo 8.000 de semne care reprezintă silabe sau cuvinte scurte, pe care nici el nu le-a învăţat pe toate, iar cifrele sunt unele de uz curent, mai simple, iar altele mai sofisticate, întrebuinţate în acte, nefiind uşor de falsificat. Am învăţat totuşi câteva cuvinte sau expresii uzuale pe care le mai ţin minte şi acum: bună ziua, bună seara, la revedere, mulţumesc şi ce mai faci.
Spre deosebire de lagărul de la Mânăstârca, aici erau circa 1.000 de prizonieri japonezi, aduşi imediat după capitularea Japoniei; îşi făceau şi ei stagiul ca şi noi, românii, la reconstrucţia Uniunii Sovietice. Am remarcat în primul rând o disciplină desăvârşită, o organizare bazată pe structura interioară, ofiţerii erau respectaţi şi ascultaţi în continuare, iar soldaţii nu respectau nimic din ordinele sau dispoziţiile sovieticilor decât dacă erau transmise prin ofiţerii lor. A fost odată un mare haz când, fiind duşi la lucru şi dându-li-se ordin să lucreze de către un „nacialnic”, ei aprobau mereu dând din cap că au înţeles, sau spunând „da” cu nişte feţe zâmbitoare, dar nu se urneau din loc. A fost apoi un spectacol şi mai grozav când „nacialnicul” a fost o femeie. Când ea a dat dispoziţia de lucru, „executanţii” au început să râdă, ţinându-se cu mâinile de burtă, deoarece la ei femeia la vremea aceea era altfel considerată şi nu putea să conducă bărbaţii. Lămurindu-se cu situaţia, sovieticii au luat-o cu binişorul şi au stat de vorbă cu ofiţerii, transmiţând apoi ordinele şi dispoziţiile numai prin intermediul lor. Lucrurile au început să meargă bine, mai ales că japonezii erau foarte harnici şi pricepuţi.
Succesul mare s-a datorat şi faptului că pentru japonezi s-a repartizat o comisară politică tânără, foarte frumoasă, cu ochii puţin oblici, sprâncene arcuite, părul negru lucios şi buze cărnoase, sub un nas mic şi puţin cârn, cu zâmbetul mereu pe buze. Era o femeie foarte instruită şi, bineînţeles, că vorbea japoneza bine. Ea a ştiut cum să-i „convingă” pe ofiţeri şi munca a mers strună, iar după un timp prizonierii porneau la muncă din poarta lagărului în pas cadenţat şi intonând „Internaţionala”, fiind poate singurii în lume la ora aceea care o mai cântau. La întoarcerea în lagăr veneau în pas alergător şi rosteau repetat „hăi sea” ceea ce la ei însemna „hei rup”.
În lagăr aveau un careu al lor, încadrat de barăci, cu un fel de curte interioară pe care o măturau zilnic, dimineaţa, înşirându-se „în trăgători” cu mături în mână, cam 100 de prizonieri şi în cinci minute curtea era curată.
Am remarcat de asemenea că dintre toţi militarii angajaţi în cel de-al doilea război mondial, soldaţii japonezi aveau cel mai bun şi cel mai complet echipament de îmbrăcăminte. Lor li s-a creat în lagăr un regim alimentar special, cu pâine mai puţină, cartofi aproape deloc, în schimb cu mult orez şi peşte.
Datorită muncii de lămurire şi propagandă dusă de sovietici prin comisara politică, la 1 mai 1947, pe una din barăcile ocupate de japonezi a ajuns să fie afişată pe o pancartă mare inscripţia „Jos împăratul”. Propaganda sovieticilor n-a avut succes.
Împăratul Hirohito avea să moară la adânci bătrâneţi, având succesor pe fiul său Akihito, iar Japonia, deşi învinsă, avea să redevină o ţară cu o economie înfloritoare.
În una din zilele de şedere la Krasnogorsk am primit o misiune deosebită de care m-am bucurat în mod special. Împreună cu încă trei camarazi ofiţeri am plecat cu şoferul Vania în port, la Moscova, să încărcăm camionul cu sare în vrac şi s-o aducem la magazia din apropierea lagărului. Drumul a fost plăcut, pe şosea asfaltată, iar timpul favorabil. În port, am dat de nişte munţi de sare de provenienţă marină şi am început încărcarea. Contactul cu apa şi cu instalaţiile portuare m-au înviorat, eram în elementul meu, dar mi-a răscolit şi amintirile de cu câţiva ani înainte, când străbăteam cu vedeta Delta noastră şi îmi aminteam de Sulina. Portul Moscova este port la râul Moscova, îndiguit şi amenajat corespunzător pe teritoriul capitalei sovietice.
Problema încărcării camionului cu sare era uşoară şi am sfârşit-o repede. Am aşternut peste sare o prelată şi noi ne-am aşezat deasupra. Ajunşi la magazie am avut de aşteptat la rând pentru descărcare. Stând pe încărcătura de sare cu spatele la magazie şi cu faţa spre şosea, am observat o maşină care era pe atunci ultimul tip de limuzină sovietică, marca „Pobeda”. Şoferul Vania era lângă camion şi fuma o ţigară. I-am atras atenţia că pe şosea trece o „Pobeda” şi ne aşteptam să-l vedem încântat şi mândru de această realizare sovietică. Am rămas însă surprinşi dar şi plăcut impresionaţi de reacţia sinceră a şoferului. „Pobeda? Niet. Opeli”.
Odată cu venirea primăverii a sosit în lagăr şi un ordin cu privire la munca prizonierilor, în sensul că, afară de germani, toţi ceilalţi ofiţeri prizonieri nu sunt obligaţi să muncească decât dacă doresc să o facă, atestând dorinţa lor printr-o declaraţie scrisă. Ordinul acesta a fost pentru mine salvator, căci slăbisem foarte mult şi de la 68 de kilograme cât aveam în ţară, ajunsesem după cum am mai amintit doar la 53. Bineînţeles că n-am dat o asemenea declaraţie şi oficial nu mi s-a spus nimic, dar a început o muncă de lămurire din partea camarazilor români căci, spuneau ei, „Uniunea Sovietică ne-a eliberat ţara de fascişti”, urmată de o altă gamă de argumente auzite de atunci şi până în anul 1988, când aveam să plec din ţară. Cine ne îndemna să mergem la muncă? Cei care aveau nişte posturi de muncă uşoare şi cu avantaje, cum erau: şeful grupului de prizonieri români, şeful magaziei de alimente, ajutorul de contabil care devenise prietenul unei funcţionare sovietice, cu care lucra în birou şi un ofiţer care lucra la bucătărie. Această muncă de lămurire din interiorul grupului de ofiţeri români a fost urmată mai târziu de presiuni şi represalii din partea conducerii lagărului.
Prin conducătorul grupului de români – sublocotenentul Ionică – am fost înştiinţaţi că pentru a crea condiţii mai bune pentru prizonierii care muncesc, noi suntem mutaţi în altă baracă împreună cu nişte ofiţeri unguri şi austrieci, care de asemenea nu muncesc. Conducerea conta probabil pe o neînţelegere între români şi unguri şi pe amărăciunea de a fi izolaţi de grupul etnic român, cerând până la urmă să muncim ca să putem fi iarăşi împreună. Presupunerea făcută de sovietici a fost greşită, noi ne-am simţit foarte bine pentru că eram într-o clădire mai mică, fostă infirmerie şi eram acum numai între ofiţeri, fără soldaţii noştri care munceau greu şi când reveneau în lagăr n-aveau posibilităţi să se spele temeinic şi să se schimbe de îmbrăcăminte. Atmosfera era dominant intelectuală şi preferabilă promiscuităţii din dormitorul de 100 de paturi suprapuse.
În această perioadă am avut timp liber suficient pentru a mai şi citi, păcat însă că bruma de cărţi de la bibliotecă nu era satisfăcătoare. Am repetat lectura în limba franceză a „Mizerabililor” lui Victor Hugo, până la a reţine pasaje pe dinafară, astfel că într-o carte poştală din 13 septembrie 1947 îi scriam soţiei citând din Les Misérables: „Le souvenir d’un être absent s’allume dans les ténèbres du coeur; plus il a disparu, plus il rayonne; l’âme désespérée et obscure voit cette lumière a son horizon, l’étoile de la nuit intérieure. Acest «être absent» eşti tu, forma este a lui Victor Hugo din Les Misérables şi exprimă o realitate pe care o trăiesc”.
Între timp am mai găsit o preocupare. Şeful atelierului de cizmărie a lagărului era un prizonier român din Oraviţa, un tânăr înalt, brunet, cu ochii verzi şi o mustăcioară ca a actorului american John Gilbert. Era pantofar bun, dovadă stând faptul că a „încălţat” toată familia comandantului lagărului, care era un maior. Se pare că a fost încântată soţia acestuia, care purta încălţăminte „made în Romania”. Prizonierul avea libertatea să circule în oraş după „materiale” pentru atelier, chipurile, ceea ce şi făcea în principal, dar în secundar a cunoscut o tânără şi frumoasă dornică de îmbrăţişări, care locuia vizavi de lagăr, într-un bloc de patru etaje, având şi avantajul că ferestrele apartamentului erau orientate spre lagăr şi îndrăgostiţii puteau să se zărească uneori de la distanţă.
Acest tânăr a venit într-o zi la mine şi m-a rugat să-i predau cunoştinţe de engleză, căci spunea că pe la el pe la Oraviţa vin vara şi vizitatori străini şi va putea să-i aibă mai uşor de clienţi, cunoscând şi puţină engleză pe lângă limbile maghiară şi germană. Am fost de acord şi am început „cursul” cu alfabetul, pronunţia diferită şi scrierea, urmând ca treptat să înveţe şi expresii uzuale. Nu făcea prea mari progrese, pentru că nu avea timp suficient, profesia şi dragostea îi acaparau mai tot timpul. Oricum avea multă bunăvoinţă şi căuta să facă faţă acestei noi preocupări.
Unele lecţii le făceam la mine în pat, unde puteam şedea şi scrie. Aici, lângă Moscova şi în anul 1947 se mai puteau procura caiete şi creioane. Alte lecţii de conversaţie le făceam în timpul unor plimbări pe înserat, pe aleile lagărului, care erau îmbietoare, mai ales pe acelea în care puteam profita şi de parfumul plăcut al garoafelor, care luau apoi calea Moscovei. Pantofarul a promis că pentru osteneala mea mă va răsplăti şi n-a întârziat să o facă. În una din seri, plimbându-ne pe una din aleile mai lăturalnice, el mi-a dat două ouă fierte. Vă puteţi închipui ce au însemnat pentru mine aceste două ouă, după trei ani în care nici măcar nu mai văzusem un ou, darămite să mai şi mănânc. Plimbându-ne, le-am mâncat pe amândouă, evitând să fiu văzut în baracă de vreun prizonier şi să fiu chestionat mai târziu la NKVD despre provenienţa ouălor. Le-am mâncat cu lacrimi în ochi.
În altă „lecţie” nocturnă desfăşurată pe alei, în loc de ouă am primit o bucată frumuşică de brânză telemea, care nu se ştie dacă nu provenea chiar din România. Alte emoţii, alte lacrimi şi mâncam pe ascuns. În altă împrejurare mi-a fost dat să nu mor departe de familie şi de ţară ca să mai simt şi gustul laptelui, dar tot cu sufletul mişcat şi cu „conspirativitate”.
Proverbul românesc care spune că „ulciorul nu merge de prea multe ori la apă şi se sparge” s-a adeverit însă şi la mii de kilometri distanţă de ţară. În Uniunea Sovietică, precum şi mai apoi la noi în ţară, individul, oricât de mic sau mare ar fi el, ca vârstă sau ca funcţie în societate, este supravegheat îndeaproape de mai multe canale şi nu poate face ceva să nu se ştie, bine sau rău, dar mai ales rău. Comandantul lagărului cunoştea foarte bine aceste principii şi n-a lăsat întinsă prea mult coarda peste cât a socotit el că era permis, aşa că văzându-şi „încălţările” asigurate pentru o bună bucată de timp, a căutat să îndepărteze ispita de lângă el şi, cum obiceiul se practica destul de des, l-a propus pe pantofar să intre într-un lot de prizonieri destinat altui lagăr.
Fiind înştiinţat despre plecare cu o zi înainte, bietul pantofar a făcut un şoc de disperare. I s-a retras biletul de liberă circulaţie pe neaşteptate; adio dragoste, adio condiţii avantajoase de trai, n-a mai putut să-şi îmbrăţişeze încă o dată iubita, de despărţire, şi acest lucru l-a durut cel mai mult. Plecarea lui m-a afectat şi pe mine, căci un asemenea „elev” valoros pentru lecţiile de engleză predate într-un lagăr sovietic nu se mai putea găsi uşor.
Pentru că au intervenit aceste amintiri din lagăr ca şi despre figura maiorului comandant al lagărului, trebuie să spun că nu profita el numai de încălţăminte frumoasă, elegantă şi gratuită, inclusiv „tovarăşa”, care era procuror la o unitate din Moscova. El avea la dispoziţie şi magazia de alimente a lagărului din care se înfrupta cu carne, pâine albă, zahăr, unt şi peşte, care-i parveneau „la scară”, tot prin intermediul unui prizonier român care era şeful magaziei de alimente şi care de asemenea avea bilet de voie permanent pentru nevoile de aprovizionare ale lagărului şi „întâmplător” şi ale familiei comandantului.
Acest de al doilea prizonier era tot brunet, înalt, cu mustăcioară, student în nu mai ştiu care an la Academia Comercială, originar din Ploieşti. Era inteligent, prietenos şi, bănuiesc, mai cinstit decât „ciripitorii” de diferite categorii dintre prizonierii români. Având aspect fizic plăcut şi făcând vizite foarte dese la locuinţa comandantului, încărcat cu bunătăţi, tovarăşa „procuror” a devenit destul de uşor „prietena” prietenului nostru. Fiind tânăr şi cum se spunea „ochi alunecos”, el a mai făcut o cucerire în persoana unui fel de „colegă”, o tânără ceva mai coaptă, care era şefa magaziei de materiale la o fabrică, unde sublocotenentul nostru făcea şi pe pontatorul efectivului de prizonieri trimişi la lucru acolo. Aceasta îi aducea la fiecare întâlnire din magazia de la subsol câte o plăcintă de varză şi câteva înghiţituri de vodcă, pentru menţinerea condiţiei fizice.
În final, completez cartea de vizită a comandantului cu o întâmplare măruntă, dar semnificativă. Era într-o dimineaţă de iarnă geroasă şi l-am zărit pe comandant de la distanţă. Avea o ţinută impunătoare, îmbrăcat în manta, cizme bine lustruite şi cu o căciulă de astrahan, păşind drept ca un brad. Mărturisesc că am avut o clipă de admiraţie la apariţia lui, dar impresia s-a şters repede prin gestul care a urmat. Şi-a scos mănuşa din mâna dreaptă pentru a-şi sufla nasul cu ea, astupându-şi pe rând câte o nară şi suflând. Gestul a vorbit de la sine şi ultima impresie a rămas.
Ca şi în lagărul 74, prizonierii din acest lagăr proveneau din toate armatele care luptaseră împotriva Uniunii Sovietice, mai puţin italienii şi spaniolii, dar în schimb fiind reprezentaţi masiv japonezii. Sovieticii puneau mare preţ pe munca de propagandă printre prizonieri, destinând pentru fiecare grup câte un comisar politic, care putea fi uneori o femeie, cum a fost cazul la japonezi şi la români, în acest nou lagăr.
Comisara noastră era o femeie în jur de 50 de ani, brunetă, de talie mijlocie, fire liniştită şi tăcută, nepotrivită parcă pentru această funcţie. Nu ştia româneşte şi cum nici noi nu prea ştiam ruseşte, contactele noastre erau mai rare şi mai scurte.
Evenimentele mai importante erau sărbătorite la clubul lagărului, care consta dintr-o sală amenajată cu scaune, ca într-o sală de teatru sau de cinematograf şi cu o scenă. Capacitatea sălii era destul de redusă, de aproximativ 200 de persoane. Mi-a rămas bine întipărită în memorie sărbătorirea zilei de 1 mai 1947, când, în sala clubului s-au prezentat scurte spectacole date de echipele diferitelor naţionalităţi din lagăr, printre care şi echipa românilor, din care am făcut şi eu parte, dansând o „învârtită” şi o „haţegană”, avându-l drept „parteneră” pe caporalul Stan, travestit în costum de femeie de pe la Săliştea Sibiului.
O altă întâlnire sărbătorească la club a fost ocazionată de ziua de 7 noiembrie 1947, despre care s-a scris în ziarul prizonierilor români „Graiul Liber”, de către un sublocotenent de rezervă, că „veneau prizonierii grupuri, grupuri, discutând cu entuziasm despre semnificaţia zilei”, ceea ce se întâmpla numai în fantezia lui de fals reporter. Era prizonierul despre care am amintit că lucra într-un birou administrativ al lagărului şi era „prieten” cu colega lui sovietică.
În ajunul Crăciunului 1947 ne-am întrunit din nou la club, la un pom de Crăciun la care s-au cântat colinde. Am avut atunci ca oaspeţi pe câţiva prizonieri români de la cealaltă secţie a lagărului din Krasnogorsk, printre care şi românca noastră furată din gara Bacău, care se împrietenise cu un ofiţer de la noi şi schimbau, pare-se, bileţele.
În toate încăperile din lagăr existau difuzoare, la care ascultam muzică şi ştiri începând de la 6 dimineaţa şi până la orele 24. Cu ocazia proclamării republicii la noi ni s-a instalat un difuzor special, de mare capacitate, când am putut asculta pentru prima oară muzică populară românească transmisă de Radio Bucureşti. Ne-a impresionat muzica, dar nu şi evenimentul, bănuind că demisia Regelui a fost impusă de sovietici şi comuniştii români. Doar un sas din Braşov vroia să fie entuziast şi a exclamat „trăiască cea de-a 16-a republică a Uniunii Sovietice”. Ticălosul credea că va fi răsplătit imediat cu plecarea acasă, însă la 28 aprilie 1948, când s-a citit lista prizonierilor români care urmau să plece a doua zi, sasul lipsea de pe listă. Aceasta i-a fost răsplata.
O ultimă întâmplare din sala clubului o voi povesti mai târziu.
Din perioada când am refuzat să mai muncesc, amintesc un fenomen meteorologic deosebit şi anume o ninsoare cu fulgi mari şi deşi, ca prin decembrie şi ianuarie la noi, care a avut loc în ziua de 4 iunie 1947 şi a ţinut câteva ore, realizând un strat de zăpadă compact, care nu s-a topit decât până a doua zi către amiază.
Ca să nu stau totuşi chiar degeaba, am fost invitaţi uneori să mergem la pădure şi să culegem urzici, îmbunătăţind astfel supele care erau numai de varză. Înarmaţi cu nişte saci şi mănuşi, am pornit spre pădure însoţiţi de un singur soldat şi urmăriţi pe trotuare de copii curioşi, pentru care toţi prizonierii erau „friţi”, dar nu mai erau duşmănoşi ca în 1944, unii adresându-nise cu „deadia” – unchiule. Pe lângă urzici am mai găsit şi tufe de mure, trufandale pe care nu le mai găsisem şi nu le mai gustasem din ţară.
O altă solicitare a constat în aducerea de alimente de la nişte depozite din Moscova, în principal munca noastră reducându-se la încărcarea unor saci cu zahăr şi faină. Am acceptat cu plăcere această muncă benevolă, pentru că ne oferea o călătorie turistică până la Moscova şi prin Moscova anului 1947, an în care oraşul împlinea 800 de ani de existenţă documentară şi se pregătea de aniversare zugrăvind de zor clădirile, care nu mai văzuseră bidinelele dinainte de revoluţia din 1917. Ne-au impresionat bulevardele largi, clădirile monumentale de pe timpul ţarilor, dar şi cele noi, disciplina cetăţenilor în folosirea mijloacelor de transport în comun – autobuze şi tramvaie – care circulau des, ceea ce explica poate aşteptarea liniştită a cetăţenilor în staţii şi urcarea fără înghesuială, după numărul strict al locurilor disponibile din interior.
Năcealnicul care ne conducea ne-a oprit la un bazar întâlnit în drum şi ne-a lăsat liberi să cumpărăm câte ceva. Am ales cam toţi cutii de cafea sau cacao amestecate cu zahăr, pe care le pregăteam apoi cu apă caldă sau le întindeam pe felii de pâine unse cu unt sau margarină, mâncându-le ca pe nişte prăjituri. Bani nu prea aveam, căci „solda” de 10 ruble pe lună era foarte mică în raport cu preţurile, iar rublele câştigate pe timpul cât am muncit la lopată se isprăviseră destul de repede la bufetul din interiorul lagărului, unde puteam procura articole de toaletă – săpun, pastă de dinţi, lame de ras, apă de colonie. Când, după trei ani de nefolosire, mi-am dat pe faţă cu apă de colonie, nu mă mai puteam sătura de a inhala mirosul, ce-i drept cam tare, al produselor ruseşti, repetând mereu în gând cuvântul civilizaţie. Munca de încărcare a făinii şi zahărului a fost uşoară şi răsplata printr-o excursie la Moscova a fost binevenită.
În cadrul acestor munci cu adevărat benevole s-a situat şi aceea dintr-o zi a toamnei anului 1947, când ne-am deplasat la un depozit de conserve de iarnă – varză, pătlăgele verzi şi castraveţi – pe care urma să le încărcăm în vase de lemn aduse din lagăr. Am trecut în drum spre un astfel de depozit al unui colhoz din orăşelul Istra, orăşel făcut una cu pământul de nemţi, în retragerea lor de pe frontul Moscovei, în iarna lui 1941. Rămăsese în picioare o singură clădire, în care funcţionase comandamentul german; sub presiunea sovieticilor nu mai avuseseră timp să arunce clădirea în aer, iar la margine mai exista şi acest depozit semi-îngropat al colhozului. Am remarcat că multe din fostele clădiri mai aveau nedistruse doar coşurile de fum care se înălţau printre dărâmături.
