După scurt timp de la sosirea mea la comandament, s-a înapoiat şi contraamiralul Stoianovici, având o mină foarte tristă, putându-i-se citi pe faţă mânia şi indignarea. După câteva minute, a dispus ambarcarea la bordul vedetei mele a comandorului Constantin Ulic, fostul comandant al Detaşamentului Maritim nr. 1 Sulina, în calitate de comandant al Grupului de monitoare ce acţionau în amonte pe Dunăre, pentru curăţirea ei de navele germane în retragere. Locotenentul Ioan Roşulescu a fost numit aghiotant al acestuia. Grupul era format din monitoarele „Ardeal” şi „Lahovary”, acesta din urmă fiind cel bombardat de sovietici la Vâlcov, în dimineaţa zilei de 23 august 1944.

Plecarea a avut loc la scurt timp şi am navigat în amonte până către ora 22, fără a întâlni grupul de monitoare sau alte nave. Întrucât cerul era complet acoperit şi întunericul făcea navigaţia dificilă, am propus comandorului Ulic să acostăm pentru odihnă, câteva ore la malul stâng, în zona km. 415, mai împădurit, şi să continuăm marşul la ivirea zorilor. A fost de acord, am acostat la ora 23 la malul stâng şi am organizat serviciul de veghe cu jumătate din efectiv, gata a interveni în orice moment. Conduceam personal serviciul de veghe din prima jumătate a nopţii, urmând să fiu schimbat după ora 3 de locotenentul Roşulescu.

Către ora 23:00, santinela de la mal mi-a raportat că aude nişte paşi prin apropiere. Am atras atenţia celor de la tunuri şi puşti mitraliere să fie gata de tras şi am coborât pe mal pentru verificarea celor raportate. De îndată ce am debarcat am fost primit cu focuri de armă trase de foarte aproape, din pădure, dar întunericul m-a avantajat şi n-am fost lovit. Am ordonat „gata de plecare” şi am revenit la bord împreună cu santinela. În câteva minute ne-am îndepărtat de mal şi am navigat în amonte, în căutarea unui nou loc de asociere. În această situaţie fiind, am observat în direcţia pupei navei o lumină mobilă mişcându-se dinspre malul românesc spre malul bulgăresc. Privind prin binoclu, am observat că era o barcă având un felinar şi în ea erau militari germani. Comandorul Ulic a ordonat să scufundăm barca. La malul bulgăresc era de asemenea un felinar aprins, către care se îndrepta barca. Am ordonat servantului trăgător al tunului de 20 mm să deschidă focul mai întâi asupra bărcii şi apoi asupra luminii de la mal. Sergentul Mihalache Drăghici era bun ochitor şi dintr-o rafală a lovit barca în plin, scufundând-o, şi cu a doua rafală a stins lumina de la mal. Proiectilele trasoare au permis observarea atingerii ţintelor, iar strigătele – poate de ajutor – ale celor din barcă, ne-au confirmat scufundarea ei.

Am mai navigat puţin în amonte, până am găsit un nou punct de acostare împădurit cu sălcii şi arini, la malul drept, unde am acostat. Am luat aceleaşi măsuri de siguranţă, dar nu am avut linişte nici aici, căci la scurt timp după acostare s-au auzit paşi prin pădure. Când paşii s-au apropiat, am somat oprirea şi apoi apropierea, în limba germană, căci ştiam cu cine avem de a face. S-a prezentat un soldat german înarmat cu un pistolet şi ne-a întrebat dacă îl putem trece în Bulgaria. L-am poftit la navă, l-am dezarmat fără opunere şi l-am trecut la cazarma prova sub pază. Era îmbrăcat subţire, prăfuit şi obosit, flămând. I-am dat să bea şi să mănânce, iar după el am mai capturat încă 12 militari germani, cu care am procedat la fel. Unul dintre ei avea un binoclu mare şi i-am propus să mi-l vândă, dar la început nu voia, motivând că este al şefului său şi nu-l poate înstrăina. L-am convins până la urmă să mi-l vândă că fiind prizonier, banii îi vor prinde bine, ca să scrie familiei. Eu nu aveam experienţa şi apucăturile noilor noştri aliaţi cu „davai ceas”, de care mă despărţeau atunci doar două zile. Am capturat cinci pistolete şi ceva cartuşe. Am continuat veghea şi paza prizonierilor şi totul a decurs în linişte până în zori.

Ziua de 31 august era însorită şi caldă, iar noi ne-am reluat mersul în amonte cu „musafirii” instalaţi pe punte, la pupa, păziţi de un marinar înarmat. După circa o oră de mers, ne-am întâlnit cu monitoarele „Ardeal” şi „Lahovary”, care primiseră ordinul radio de a se deplasa în zona Călăraşi–Silistra pentru a interzice trecerea peste Dunăre a resturilor unei mari unităţi germane, aflate în retragere spre Bulgaria.

Comandorul Ulic a ordonat monitoarelor să ancoreze între ostrovul Ciocăneşti aflat la km 394 şi km 400, cu misiunea de a interzice trecerea trupelor germane şi a curăţi malul stâng şi ostrovul de nemţi. În timpul deplasării pe poziţia ordonată, monitorul „Ardeal” a surprins o barcă plină cu militari germani care voiau să treacă în Bulgaria şi a somat-o printr-o lovitură de tun de 37 mm să se predea. Nesupunându-se, barca a fost scufundată şi militarii scăpaţi de la înec, făcuţi prizonieri.

Pe timpul staţionării la ancoră în zona amintită, monitoarele au trimis detaşamente de debarcare la mal şi pe ostrov, care au capturat prizonieri. Prezenţa navelor şi activitatea de cercetare a malurilor şi ostrovului n-a mai permis nemţilor să treacă Dunărea prin această zonă. Către ora 14, comandorul Ulic a ordonat ambarcarea tuturor prizonierilor la bordul vedetei şi transportarea lor la Călăraşi. Am executat deplasarea având la bord şi pe comandorul Ulic. În portul Călăraşi era organizat un centru de primire a prizonierilor germani, păzit de către elevii Şcolii de specialităţi a Marinei, astfel că i-am predat acolo pe cei capturaţi de către vedetă şi de către monitoare.

De la Căpitănia portului Călăraşi am cerut legătura telefonică la Comandamentul Marinei la Bucureşti şi comandorul Ulic a raportat despre acţiunile desfăşurate în zonă, subliniind şi lăudând, printre altele, modul de comportare al vedetei. Personal, am primit apoi o notă telefonică transmisă de cpt. comandor Ioan Stoian, prin care ni se dispunea plecarea Grupului de monitoare la Reni, unde se va pune în subordinea comandamentului sovietic, urmând a se forma unităţi mixte, care să opereze apoi pe Dunăre împotriva forţelor fluviale germane. Cpt. comandor Stoian părea îngrijorat şi insista să se execute ordinul întocmai şi imediat. Până la acea dată şi oră, 31 august ora 15:00, Dunărea fusese curăţită de nemţi până la Turnu Măgurele datorită acţiunilor forţelor fluviale române, fără ajutorul sau participarea sovieticilor şi ar fi putut fi mai repede curăţită până la Orşova, fără a pierde un timp preţios, timp în care nemţii aveau să aibă răgazul să urce mult în amonte şi să sabordeze un mare număr de nave, înainte ca sovieticii să mai fi putut ajunge acolo. S-a ratat astfel obţinerea unui mare succes datorită bănuielilor şi neîncrederii sovieticilor, care n-au mai acceptat să lupte cot la cot cu forţele române, aşa cum se afirma în declaraţia din noaptea de 23 spre 24 august, ora 2, a Comisariatului Afacerilor Externe, difuzată de radio Moscova.

Am plecat din portul Călăraşi spre poziţia monitoarelor, unde comandorul Ulic a dat ordinul de marş spre aval. Cu comandantul grupului la bordul vedetei, am pornit în aval depăşind monitoarele, ele având viteza mai mică decât vedeta. Am ajuns la Cernavodă după căderea întunericului, pe o noapte cu lună. La pontonul de debarcare a portului, aflat imediat în aval pe pod, am zărit acostate două siluete de nave mici, care păreau negre. Noaptea toate pisicile par cenuşii. Erau două vedete blindate sovietice, armate cu câte un tun de 76 mm în prova şi cu câte un lansator de rachete „Katiuşa” la pupa. Pontonul fiind ocupat de acestea, am ales un loc de ancorare la mal, în aval şi în imediata lor apropiere.

La scurt timp după acostare, s-a prezentat la vedetă un marinar din flota comercială română care făcea oficiul de translator şi a venit să-mi transmită invitaţia comandantului grupului de vedete sovietice de a purta convorbiri. Deplasându-mă la ponton, am discutat prin interpret cu căpitanii de rangul 3 Barbotko şi Aximentiev, care se interesau despre misiunea vedetei şi a monitoarelor. După ce au aflat pe scurt despre mişcarea navelor româneşti, i-am poftit să vină la vedetă, unde vor putea discuta mai amănunţit cu comandantul grupului, comandorul Ulic, care cunoştea limba rusă. Ştirea părea că-i interesează foarte mult şi au promis că vor fi la vedetă peste un sfert de oră, ceea ce au şi făcut, prezentându-se într-o ţinută foarte îngrijită şi exact la timpul anunţat.

Am făcut pe gazda, primindu-i în micuţa cabină a vedetei, unde erau o masă cu un scaun şi două cuşete laterale în borduri, mărginind masa. Au început discuţiile în limba rusă dirijate de comandorul Ulic, explicând ordinul primit de a ne prezenta la Reni, unde împreună cu nave ale flotilei sovietice de Dunăre, vom forma unităţi mixte şi vom porni apoi pentru înfrângerea unităţilor germane care mai acţionau pe fluviu. În timpul discuţiilor, au sosit şi cele două monitoare „Ardeal” şi „Lahovary”, care, după o scurtă oprire pentru a debarca elevii Şcolii de specialişti a Marinei, aflaţi ambarcaţi la practică şi conduşi de locotenentul Gheorghe Mihăilescu, au continuat drumul spre Brăila. Lt. Mihăilescu era coleg de promoţie cu mine şi mă sfătuia să plec cu el şi elevii la Constanţa, având convingerea că vom fi făcuţi prizonieri. Educaţia primită în familie, la şcoală şi în marină nu-mi permitea însă nici măcar să-mi treacă prin gând să-mi părăsesc nava şi comandantul de grup aflat la bord în pline discuţii cu ofiţerii sovietici. Discuţiile au fost mai plăcute, întrucât au fost stropite cu nişte lichior franţuzesc, capturat anterior de marinarii mei de la nişte şlepuri germane părăsite în retragere, pline şi cu multe alte bunătăţi, luate de peste tot din Europa de cei care doreau să întroneze o „nouă ordine” în lume. Înţelegerea a fost deplină şi cei doi s-au arătat miraţi de duşmănia care a putut să existe între popoarele noastre, care au atâtea afinităţi şi discuţiile din acea seară demonstrau că popoarele noastre ar fi putut trăi în bună înţelegere şi prietenie. Portretul soţiei mele aflat pe masă, sprijinit de bordaj, mărit şi încadrat într-o ramă aurie, era martor la discuţii şi poate a influenţat atmosfera, făcând-o chiar duioasă, căci îi amintea unuia din ei de soţia lui care a murit în luptele de la Odessa. Discuţiile s-au prelungit până târziu, iar la plecare ofiţerii sovietici au insistat ca să-i vizităm a doua zi, înainte de plecare, stabilind ora 6:30, datorită necesităţii de a ajunge din urmă monitoarele şi a ajunge împreună la Brăila.

În ziua de 1 septembrie 1944, la ora amintită, eram oaspeţii vedetelor blindate sovietice. După o scurtă prezentare a navelor şi a armamentului lor, a urmat o scurtă întrevedere şi o gustare stropită cu coniac franţuzesc şi şampanie, de asemenea franţuzească, băuturi capturate de la şlepurile germane părăsite în diferite puncte de pe Dunăre. Cabina vedetei blindate în care am fost poftiţi pentru gustare era mult mai mică decât cea a vedetei, dar am încăput totuşi patru persoane şi am fost trataţi, pe lângă băuturile amintite, cu câte o farfurie adâncă de friptură de porc „procurat” din Cernavodă, desigur, menţionând că marinarilor le place foarte mult carnea de porc. Ne-am despărţit în mod prietenesc la ora 7:30 şi după ce am făcut rondoul de întoarcere în amonte de ponton, cu echipajul la front pentru salut, am primit salutul în acelaşi fel din partea echipajelor vedetelor blindate sovietice şi apoi ne-am îndreptat cu toată viteza spre Brăila.

În drum am întâlnit două vedete blindate sovietice, acostate la un grup de şlepuri germane părăsite la malul stâng al Dunării pline de bunătăţi. Am semnalizat să acostăm, ceea ce am şi făcut şi comandorul Ulic a avut o scurtă convorbire cu comandantul grupului de vedete, timp suficient totuşi pentru ca marinarii români, în strânsă colaborare cu cei sovietici, să se înfrupte din bunătăţile aflate din belşug şi gratuit, constând din biscuiţi, ciocolată, conserve diferite, coniac, şampanie, zahăr, cafea şi ţigări.

Am continuat apoi drumul spre Brăila, dar am făcut o mică avarie, gripându-se un melc la una din maşini, ceea ce a micşorat temporar viteza şi am sosit la Brăila cu întârziere, către ora 14:00, acostând la nava de comandament. Monitoarele sosiseră mai înainte şi erau acostate în aval, iar monitorul „Ardeal” îşi făcea plinul de cărbuni în acel moment, acesta fiind singurul dintre monitoare care mai folosea şi cărbunele drept combustibil, celelalte având tancuri de păcură. Am raportat contraamiralului Stoianovici despre avaria survenită şi că era în curs de remediere. Este foarte supărat şi întunecat la faţă, ca şi cum ar fi presimţit cele ce se vor întâmpla peste 24 de ore.

După o scurtă convorbire între contraamiralul Stoianovici şi comandorul Ulic, am primit ordin să plec cu vedeta la Ghecet, pe canalul Măcin, aflat aproape vizavi de portul Brăila, transportându-i pe comandorul Ulic şi lt. comandor Belu, care trebuiau să ajungă la formaţiunile de spate ale Diviziei de Dunăre, aflate la Piua Petrii. Deplasarea vedetei a fost urmărită de o vedetă blindată sovietică, pe care am observat-o menţinându-se în maşini, la confluenţa braţului Măcin cu Dunărea. După debarcarea celor doi ofiţeri superiori, am avut o convorbire cu unul din fraţii Alexici, proprietarii unui mic şantier naval, la care se aflase vedeta mea în reparaţii capitale în primăvara anului 1943, înainte de a lua eu comanda. Acesta insistă să mă convingă să rămân ascuns la el, motivând că dacă ne ducem la sovietici vom fi făcuţi prizonieri. Am refuzat desigur, mulţumindu-i pentru grija şi oferta lui, spunându-i că nu pot părăsi nava când în fruntea formaţiei se află însuşi Comandantul Diviziei de Dunăre. Prezenţa vedetei sovietice care ne aştepta era o confirmare a presupunerilor domnului Alexici, dar cum am amintit şi înainte, educaţia noastră era bazată pe cinste, onoare şi corectitudine. La loc de cinste, pe navele noastre erau înscrise cuvintele cu litere de alamă „ONOARE – PATRIE”, care nu constituiau o simplă lozincă, ci ne influenţau şi ne impuneau un mod de comportare.

Am revenit deci şi am acostat la monitorul „Ardeal” care era pe punctul de a termina facerea plinului de cărbuni. Către ora 16:00 s-a dat ordin de plecare spre Ismail, şi nu spre Reni, cum primisem ordinul cu o zi mai înainte de la Comandamentul Marinei, destinaţie schimbată de ofiţerul de legătură sovietic aflat la bordul navei comandant, căpitanul de rangul 1 Blinov. Întrucât avaria cu melcul gripat nu a fost remediată până la ora plecării, am pornit cu vedeta remorcată la ureche de către monitorul „Ardeal”. Din formaţia de nave ce pleca în aval reţin că făceau parte: nava de comandament, monitoarele „Ardeal” şi „Lahovary”, Vedeta fluvială nr. 3 – al cărui comandant titular fusese debarcat la Brăila, fiind nepotul unui general german cu care avea acelaşi nume, Lohr, şi fusese înlocuit cu locotenentul Ioan Roşulescu – apoi Vedeta fluvială nr. 4 comandată de mine şi de un şlep de transmisiuni cu materialele aferente.

Trecerea prin portul Galaţi a fost dezolantă, cheiurile erau goale şi pe mal, nici ţipenie de om. Era ca şi când asupra oraşului şi portului ar fi explodat o bombă atomică şi n-a mai rămas niciun semn de viaţă şi activitate. După ce am depăşit portul Galaţi, odată remediată avaria la vedetă, m-am desprins de monitor şi am navigat în formaţie. Se înnoptase bine când am ajuns la travers Isaccea şi acolo am mai avut un indiciu despre cele ce vor urma în ziua următoare. Din port s-a desprins o vedetă sovietică şi, apropiindu-se de distanţa de megafon, mi-a comunicat să păstrez locul în formaţie aşa cum am plecat din Brăila, adică lângă monitor. Am fost contrariat de această intervenţie, dar i-am dat totuşi curs, zicându-mi că fiind noapte este mai puţin obositor pentru echipaj. În urma intervenţiei, marinarii mei au devenit bănuitori şi au venit la mine cu propunerea să părăsim formaţia, să ducem nava la mal şi să plecăm acasă, deoarece sovieticii ne vor lua prizonieri. Le-am răspuns că în capul formaţiei se află comandantul nostru, al tuturor, contraamiralul Alexandru Stoianovici, pe care suntem obligaţi să-l urmăm. L-am urmat deci şi am sosit în amonte de Ismail către ora 1 din 2 septembrie 1944 şi am acostat la malul drept, românesc, înainte de cotul pe care canalul Chilia îl face spre Ismail, în trei puncte şi anume: în amonte şlepul cu nava de comandament, la centru monitorul „Lahovary” cu Vedeta fluvială, nr. 3, iar în aval monitorul „Ardeal” cu Vedeta fluvială nr. 4 la bordul căreia mă aflam. A urmat o noapte liniştită, ultima noapte dormită omeneşte.

În ziua de 2 septembrie 1944, aşteptam ordine în legătură cu constituirea unităţilor mixte româno-sovietice. Către ora 10:00, am primit un semnal de la nava comandant să raportăm situaţia combustibilului şi să pregătim o echipă pentru a pleca la Tulcea după provizii de hrană. Plecarea nu a mai avut loc însă. Ceva mai târziu, contraamiralul Stoianovici împreună cu comandanţii celor două monitoare au fost invitaţi la comandamentul sovietic din Ismail. La ora 14:00 am fost invitat la masă la monitorul „Ardeal” şi am ascultat transmisia în limba română a postului de radio englez „BBC”. După ce se spunea despre propaganda falsă germană care pretindea că sovieticii ar omorî prizonierii de război a urmat ştirea senzaţională că „morţii de la Stalingrad” au defilat la Bucureşti, fără a specifica atunci că era vorba de Divizia de voluntari „Tudor Vladimirescu” şi lăsând impresia că prizonierii români crezuţi morţi la Stalingrad s-au şi întors acasă. Peste două ore erau făcuţi prizonieri în loc să formăm unităţi mixte româno-sovietice, momeala cu care fusesem aduşi până la Ismail.

Era sâmbătă în acel 2 septembrie 1944 şi marinari executau programul numit „la sac” care consta din spălatul rufelor, curăţirea ţinutei, corespondenţă şi alte preocupări personale, de voie. După masa îmbelşugată luată la monitor, am coborât în cabină să mă odihnesc puţin. Am reţinut şi m-am gândit de multe ori la meniul acelei mese de prânz la care, după o supă bună de pasăre, s-a servit un pilaf la fel de bun. Am reţinut expresia de nemulţumire a secundului navei, căpitanul Ene, care a exclamat: „Iar avem la masă coliva asta?”, colivă pe care ar fi mâncat-o cu şapte guri în următorul an dacă ar mai fi avut-o. M-am odihnit şi pe la ora 16 am ieşit pe punte, fumând o ţigară.

Dinspre Ismail, tocmai apărea după cot o formaţie de trei vedete blindate sovietice, similare celor pe care le vizitasem într-o atmosferă de prietenie la Cernavodă cu o zi şi jumătate mai înainte. Mergeau în linie de şir pe lângă malul stâng opus navelor noastre, ca şi când ar fi trecut spre Tulcea. Echipajele vedetelor sovietice erau aşezate la front pe punte în chip de salut şi la fel s-au aliniat şi echipajele navelor româneşti. Când fiecare din cele trei vedete sovietice au ajuns în dreptul celor trei grupuri de nave româneşti acostate cum am spus la malul drept, au făcut manevra „întoarceţi toţi deodată” la babord cu 90 de grade şi au venit la acostare la noi. La vedeta mea a venit vedeta sovietică de coada formaţiei şi am primit-o la acostare, prinzând parâmele de legare şi întinzând apoi schela de trecere la bord şi cu şeful de cart la scară, am ordonat onorul „pe bord” executat de şeful de cart cu sifleea, şi eu am întins mâna comandantului vedetei blindate sovietice, care păşea la bord. Acesta nu mi-a mai întins mâna sa, ci a păşit înainte şi a făcut un pas lateral pe vedetă pentru a face loc pistolarilor care au ţâşnit de după turela tunului şi comanda vedetei lor, cu nişte strigăte sălbatice de „davai, davai, davai”, ţintindu-mă cu „balalaicele” lor şi strigând la fel la fiecare intrare sub punte, respectiv la cazarma prova a marinarilor, la intrarea la maşini, cabina comandantului şi cabina maiştrilor. Am fost trecuţi pe puntea monitorului, la prova, în timp ce pe monitor se repeta acelaşi ceremonial „davai”. Am amuţit, sângele mi s-a urcat în obraji de indignare şi efectiv n-am putut să fac nici cel mai mic gest de împotrivire, căci aş fi fost împuşcat sau înjunghiat pe loc. N-am cuvinte să descriu starea de revoltă şi totodată de dispreţ pentru această comportare pe care o socoteam mişelească din partea unor militari de-acum „aliaţi”, care găsiseră sprijin şi ajutor material din partea Naţiunilor Unite, pentru a ajunge la tăvălugul lor până la mijlocul Europei. După război, cu timpul s-a putut vedea că atitudinea sovieticilor faţă de români după 23 august 1944 a depins de ordinele pe care le primeau (şi le cereau) de la comandantul lor suprem.

Am fost condus apoi sub escorta unui plutonier la vedetă pentru a-mi lua bagajele personale. Am aruncat într-o valiză ceea ce am crezut în acel moment că-mi va fi necesar, neglijând să-mi iau lingură, furculiţă, cuţit, farfurie şi un pahar, obiecte de mare trebuinţă, a căror lipsă aveam să o simt multă vreme, mai ales în prima săptămână de captivitate, când singurul obiect de care aveam să mă pot servi ca să mănânc a fost o cutie goală de conserve, în care primeam „masa”, un fel de mâncare lichid uşor de înghiţit şi fără lingură sau furculiţă. Am vrut să iau banii din casa bordului, dar mi s-a interzis, ca şi în privinţa celorlalte documente din casa bordului. S-a procedat la fel cu toţi ofiţerii, maiştrii şi marinarii de la monitor şi vedetă, şi am fost cu toţii trecuţi pe iarba de lângă monitor, înconjuraţi de pistolari, siliţi să stăm aşezaţi. S-au trimis apoi delegaţi la nave să aducă cutii cu biscuiţi de război, care ne-au servit drept orice mâncare până în ziua de 4 septembrie 1944, când am fost admişi să intrăm în lagărul din portul Odessa.

Acum stăteam pe pajişte şi trebuia să ascultăm ameninţările şi batjocura unui maior NKVD, scurt şi gras, care se plimba triumfător prin faţa noastră şi ne reproşa că am luptat împotriva Uniunii Sovietice, promiţând că vom putrezi în lagărele sovietice. În aşteptare pe mal, am recapitulat cele întâmplate în aceste două zile de contact cu sovieticii şi am constatat cu amărăciune şi revoltă cât de mult ne înşelaseră într-un chip lipsit cel puţin de cavalerism. După nici 48 de ore de la primul contact cu ei, am ajuns să fiu păzit şi ameninţat de pistolarii mongoloizi. Eram deznădăjduit văzându-mă în această situaţie, când de fapt ar fi trebuit să mă aflu la familie, bucurându-mă de naşterea fetiţei. Nu întrevedeam când şi cum voi putea ieşi din această situaţie dureroasă, umilitoare şi nedreaptă, fără să-mi fi închipuit că s-ar fi putut întâmpla după declararea armistiţiului şi întoarcerea armelor împotriva nemţilor, capturarea de prizonieri şi iniţierea unor contacte de colaborare. Mi-au revenit în minte afirmaţiile din Comunicatul Comisariatului Afacerilor Străine Sovietic din 24 august, ora 2, care spunea că dacă „trupele române vor înceta operaţiile militare şi se obligă să ducă războiul de eliberare mână în mână cu Armata Roşie, nu vor fi dezarmate, li se va îngădui să păstreze armamentul şi vor fi ajutate prin toate mijloacele să ducă la sfârşit această misiune”. Am fost naiv să nu fi ţinut seama de atâtea avertismente primite din partea altora şi nici de unele manifestări, după luarea contactului. Vechiul dicton latin „Timeo Domos et dona ferentes” nu l-am luat în seamă, deşi îl ţineam minte şi îl citez şi acum fără să mai consult vreun tratat de istorie antică. În educaţia militară primită nu s-a inclus şi neîncrederea pe care trebuie s-o ia faţă de duşman chiar când îţi face daruri. Puteau duşmanii de până mai ieri să devină prieteni credincioşi peste noapte? La greci exista totuşi simţul onoarei, al cinstei, doar ei l-au introdus în competiţiile olimpice. Ei foloseau viclenia militară, dar nu şi necinstea.

Aceste gânduri şi sentimente mă frământau, ca şi durerea şi supărarea faţă de cei personificaţi prin maiorul burtos de la NKVD, care simţea plăcere să ne umilească şi să ne înspăimânte, când stăteam pe pajiştea verde şi fragedă de pe malul românesc din dreapta braţului Chilia, în acel amurg de 2 septembrie 1944, prima zi din cele 1.340 la care am fost condamnat după acţiunile sovietice din primele zile de „colaborare” cu forţele române.

La căderea serii, o navă de debarcare preluată de la noi, care fusese comandată de locotenentul Mihai Bănceanu, ne-a transportat în portul Ismail, unde erau parcate autocamioane de transport militare de provenienţă americană. Cu unul din acestea noi, ofiţerii, am fost duşi în curtea fostei comenduiri a pieţei din Ismail şi după o oră de aşteptare am pornit în plină noapte pe drumul şi timpul cel lung al prizonieratului, spre Odessa, via Cetatea Albă.

Am prezentat până aici evenimentele petrecute în Deltă cu grupul de monitoare şi Vedeta fluvială nr. 2, apoi activitatea mea pentru a reveni la comanda Vedetei fluviale nr. 4, care, după terminarea reparaţiilor capitale, intrase în unităţile constituite în vederea urmăririi forţelor germane fluviale în retragere. Acţiunea nu mai putuse fi realizată deoarece intervenise ordinul de întoarcere a navelor române spre Ismail, în vederea aşa-zisei organizări de forţe fluviale mixte sovieto-române, care a însemnat de fapt capturarea navelor fluviale române şi trimiterea în prizonierat a echipajelor acestora, la mii de kilometri departe de ţară.

Evenimentele au fost în fapt mult mai complexe şi revin acum cu nişte fragmente din alte surse.

La 25 august 1944, ambasadorul român la Ankara – Alexandru Cretzianu – a înmânat omologul său sovietic – Serghei Vinogradov – şi ambasadorului american – Lawrence A. Steinhard nota următoare:

„Potrivit instrucţiunilor guvernului meu, am onoarea să vă rog să informaţi Guvernul Uniunii Sovietice (Statelor Unite) că Regele României a demis din funcţie, la 23 august 1944, Guvernul Mareşalului Antonescu şi a numit ca preşedinte al Consiliului de Miniştri pe Generalul Sănătescu. Noul guvern are caracter de Uniune Naţională prin participarea şefilor celor patru partide politice care constituie Blocul Naţional Democrat: Iuliu Maniu, Constantin Brătianu, Lucreţiu Pătrăşcanu şi Titel Petrescu.

Noul guvern a hotărât să semneze imediat un armistiţiu şi să treacă cu toate forţele ţării la izgonirea completă a tuturor germanilor aflaţi pe teritoriul României”.

Instrucţiunile au fost trimise ambasadorului român la Ankara în ziua de 24 august 1944 cu un avion special pilotat de Ştefan Mateescu, transportând pe colonelul Ştefan Nicolescu şi un ofiţer de stat-major, împreună cu colonelul englez Gardine Alfred de Chastelaine, eliberat din detenţie. El fusese paraşutat în 1943 pe teritoriul românesc cu un aparat de emisie, lucrând în serviciul spionajului englez.

Pilotul Ştefan Mateescu avea să moară eroic în închisoare făcând greva foamei, după instaurarea noului regim în România. Nota a avut ca urmare imediată încheierea şi semnarea mai ales a armistiţiului, aliaţii lăsând această acţiune în seama Uniunii Sovietice, care nu s-a grăbit deloc; în schimb a continuat lucrarea şi capturarea de militari români, armament şi nave până la 12 septembrie, când sovieticii s-au hotărât să semneze armistiţiul.

Folosind alte surse, în continuare, voi întregi tabloul evenimentelor din acea perioadă cu câteva din relatările comandorului (r) Mihai Chiriţă, care la timpul respectiv avea gradul de locotenent şi îndeplinea funcţia de ofiţer secund pe monitorul „Brătianu”. Relatările sunt luate din informarea pe care a făcut-o la Marele Stat-Major, după întoarcerea din prizonierat.

În ziua de 22 august 1944, monitoarele „Brătianu” şi „Kogălniceanu” s-au deplasat de la Tulcea la Ismail şi au ocupat o poziţie de tragere la malul stâng al Dunării, în amonte de port. Prima activitate după acostare a constat în camuflarea navelor cu sălcii.

În noaptea de 22 spre 23 august s-a lucrat la pregătirea tragerilor de artilerie, în scopul apărării „capului de pod” Ismail. S-au studiat obiectivele de tragere şi poziţiile observatoarelor de artilerie pe planurile directoare şi s-au calculat elementele de tragere pentru tunurile de 120 mm.

În cursul dimineţii de 23 august s-a făcut recunoaşterea observatoarelor de tragere, trimiţându-se pe teren ofiţeri observatori. De la monitorul „Kogălniceanu” a fost destinat locotenent Dan Marin, iar de la monitorul „Brătianu” a sosit căpitanul de artilerie Negoescu, delegat al armatei de uscat pentru asigurarea legăturii şi cooperării armatei cu monitoarele, ataşat în acelaşi timp şi pe lângă trupele germane. Seara, a trecut în amonte monitorul „Lahovary” care fusese avariat în cursul dimineţii de către aviaţia sovietică, în poziţia de pe braţul Solomonov, în Deltă, fiind escortat de către monitorul „Catargiu”. În cursul aceleiaşi seri s-a primit ordinul ca în locul monitorului „Lahovary” să fie trimis la Chilia monitorul „Kogălniceanu”.

La ora 22, s-a dat la postul de radio comunicatul special prin care Regele Mihai a declarat armistiţiul cu forţele aliate. A urmat apoi ordinul Statului Major al Marinei prin care s-a confirmat încetarea ostilităţilor şi s-a ordonat ca navele şi trupele de uscat să rămână pe braţul Chilia, fără a se împotrivi trupelor sovietice sau să tragă vreun foc de armă.

În zorii zilei de 24 august, monitorul „Brătianu” s-a decamuflat şi a schimbat poziţia deplasându-se pe malul drept, românesc, acostând lângă un şlep, pentru a îndepărta orice intenţie de atac sau de ostilitate faţă de trupele sovietice.

Căpitanul Negoescu se afla la bord, împreună cu locotenentul Nicuşor Marinescu, delegat din partea diviziei de Dunăre, pentru executarea planului de evacuare a trupelor române care sosiseră la Ismail în urma ruperii frontului la Cetatea Albă. Portul era plin de formaţii de aprovizionare ale armatei române, constând din convoaie de căruţe trase de cai şi militari răzleţi sosiţi de pe front.

Dimineaţa, un avion de poştă german a zburat pe deasupra oraşului şi portului. În jurul orei 11, o formaţie de trei avioane de asalt sovietice au atacat monitorul, repetând atacul în mai multe rânduri. Bombele căzute în jurul navei au produs uşoare avarii la suprastructură, aparatura de incendiu şi bărci, datorită schijelor. Lt. comandor Virgil Gealep, comandantul navei, se răneşte încercând să se adăpostească la şlepul aflat acolo. Monitorul a deschis focul asupra avioanelor din iniţiativa ofiţerului cu artileria antiaeriană aspirantul Constantin Constandache, care n-a reuşit să identifice avioanele de la distanţă, considerându-le germane. Un avion s-a îndepărtat în fum, lăsând impresia că a fost avariat. După terminarea atacului, monitorul a schimbat poziţia acostând la acelaşi mal, dar mai în amonte cu 10 km, executând camuflajul.

În după-amiaza aceleiaşi zile, între orele 14 şi 16 a trecut în amonte, în linie de şir, o formaţie de nave germane alcătuită din nave de război de mic deplasament, cuprinzând remorchere, barcaze, bacuri şi nave de debarcare. De o parte şi de alta, marinarii erau la posturile de salut, iar din motive de precauţie armamentul tunurilor de 120 mm de pe monitor se afla în turele, gata de tras în caz că ar fi fost nevoie. Către ora 16, monitorul a primit ordin de la Comandamentul Forţelor Fluviale să plece la Tulcea. La sosirea acolo monitorul a acostat la malul drept, în aval de portul Tulcea şi în pupa navei „Basarabeanca” pe care era ambarcat Statul Major al Diviziei de Dunăre.

La 25 august, au sosit la Tulcea resturi din echipajele monitoarelor „Catargiu” şi „Kogălniceanu”, scufundate în ziua anterioară la Periprava, respectiv Chilia Nouă de către aviaţia sovietică. În cursul serii, a sosit la Sulina un şlep armat, remorcat. (Era şlepul antiaerian cu care călătorisem eu de la localitatea Crişan, comandant al bateriei antiaeriene fiind sublocotenentul Vrabie.)

S-a dat imediat ordin remorcherului, prin Lt. Chiriţă, să se întoarcă pe canalul Sulina şi să aducă la remorcă un bac de transmisionişti, pe care îl abandonase. A doua zi s-a aflat că remorcherul a fost surprins de aviaţia sovietică a doua zi dimineaţa şi a fost scufundat. În tot cursul zilei au continuat să sosească militari români de-a lungul malului, pe jos sau în lotci pescăreşti, care confirmau ştirile că aviaţia sovietică atacă peste tot în Delta Dunării, nave şi trupe de uscat. În urma mitralierii unui remorcher, a fost omorât în cabină comandantul său, căpitanul fluvial Georgescu. La Tulcea, s-a distribuit marinarilor şi populaţiei echipament şi alimente dintr-o magazie germană abandonată.

În noaptea de 25–26 august, monitorul a primit ordin să dezarmeze o şalupă germană rămasă pe canalul Sulina şi în acest scop a ocupat poziţiile pe malul stâng, imediat în amonte de intrarea în canal, cu tunurile în supraveghere. Şalupa nu a mai apărut însă, apreciindu-se că ştirea a fost eronată. În schimb, în zorii zilei de 26 august, o formaţie de aviaţie de asalt sovietică a atacat nava română de pasageri „Rândunica”, venind de la Sulina supraîncărcată cu militari şi familiile acestora. Au fost morţi şi răniţi, care au fost transportaţi cu monitorul la Tulcea.

În după-amiaza aceleiaşi zile de 26 august, contraamiralul Stoianovici a fost la Ismail, însoţind un general român. La înapoiere, amiralul l-a anunţat pe comandantul monitorului că amiralul Gorşkov – comandantul flotei sovietice – a declarat că el nu are cunoştinţă despre armistiţiu decât de la radio şi că-i lipsesc ordine din partea înaltului Comandament Sovietic în acest sens. În consecinţă, îşi va continua ofensiva şi a cerut ca flota română să se predea, fixând ca termen de predare pentru navele aflate la Tulcea ziua de 27 august, ora 12. Ofiţerul secund al navei, locotenentul Mihai Chiriţă, împreună cu ofiţerii inferiori de la bord, au propus comandantului să părăsească portul Tulcea în cursul nopţii şi să se angajeze în lupta cu nemţii pe Dunăre. Propunerea nu a fost acceptată.

În cursul serii a părăsit Tulcea, plecând spre Brăila torpilorul „Sborul”. Tot atunci a sosit la Tulcea o vedetă fluvială, având la bord pe comandorul Constantin Ulic, comandantul Detaşamentului Maritim Nr. 1 Sulina, împreună cu ofiţerii de stat-major ai Detaşamentului, printre care şi şeful de stat-major lt. comandor Belu. Grupul de ofiţeri în frunte cu comandorul Ulic a plecat spre Hârşova pe calea uscatului. Din ordinul comandorului Ulic, sublocotenentul mecanic Vasile Mârzac a fost ambarcat pe monitor. Ceva mai târziu, după ce ofiţerii sosiţi de la Sulina au plecat, ofiţerul secund al monitorului a fost anunţat de către un maistru că un submaistru de la vedetă pregăteşte scufundarea ei, fiind însă împiedicat să o facă. Tot în acea seară s-a aflat că soldaţii de la centrala telefonică Tulcea au pregătit distrugerea ei. Puţin mai înainte, generalul Leoveanu vorbise la telefon cu Marele Stat-Major, care insista ca generalul să trateze cu comandamentul sovietic colaborarea noastră împotriva armatei germane pe baza armistiţiului, în timp ce generalul raporta că sovieticii nu vor să ştie de armistiţiu şi că pretutindeni atacă trupele noastre, deşi acestea nu opun nicio rezistenţă.

Către miezul nopţii de 26–27 august, locotenentul Mihai Bănceanu, comandantul celor trei nave de debarcare maritime sosite la Sulina, a anunţat la monitor că amiralul Stoianovici împreună cu Statul-Major au părăsit nava „Basarabeanca” şi au plecat pe calea uscatului, spre Hârşova. Secundul monitorului s-a deplasat la nava „Basarabeanca” să verifice ştirea şi să primească ordine. A găsit acolo pe căpitanul Nicolae Stoenescu făcându-şi bagajele şi fiind gata de plecare şi el. Căpitanul Stoenescu i-a spus că nu este în măsură să dea niciun ordin şi să facă ceea ce crede de cuviinţă. Ajuns la monitor, locotenentul Chiriţă a dat ordin ca nava să fie gata de plecare pentru deplasarea navei pe braţul Sf. Gheorghe. În momentul în care se întrerupsese legătura telefonică de la mal şi se vira ancora, a sosit la mal lt. comandor Florin Bădulescu, locţiitorul şefului de Stat-Major al Diviziei de Dunăre, care a transmis ordinul contraamiralului Stoianovici de a nu părăsi portul Tulcea, urmând ca a doua zi monitorul să fie pus la dispoziţia sovieticilor. A informat de asemenea că în portul Tulcea se află câteva vedete blindate sovietice şi a prevenit să nu fie încercată trecerea cu monitorul în amonte, fiindcă acest lucru ar putea fi considerat ca un act de ostilitate.

La 27 august, în jur de ora 9 dimineaţa, s-a primit ordin telefonic de la contraamiralul Horia Măcelariu prin lt. comandor Mitescu, să se protesteze împotriva ultimatumului dat de sovietici pentru predarea navelor, motivând că ordinul comandamentului român este de a acţiona împotriva flotei germane pe Dunăre şi ca urmare, să fie dată libera trecere a monitorului spre Brăila. Lt. comandorul Virgil Gealep a predat comanda monitorului locotenentului Chiriţă, ofiţerul secund al navei şi s-a internat în spitalul din Tulcea, fiind rănit.

Locotenentul Chiriţă a plecat la ora 10 cu o şalupă la Tulcea unde a luat contact cu căpitanul de rangul I sovietic Blinov, căruia i-a expus scopul vizitei. În urma unei convorbiri radio pe care acesta a avut-o cu contraamiralul Gorşkov la Ismail, a transmis hotărârea amiralului ca locotenentul Chiriţă să se prezinte imediat cu navele la Ismail pentru capitulare. Ca o primă măsură i s-a cerut să transmită, prin şalupa cu care venise în port, ordinul ca să fie arborat pavilionul alb la catargul monitorului şi la celelalte nave de război române aflate în portul Tulcea. Locotenentul Chiriţă a fost reţinut în port şi apoi urcat la bordul unei vedete blindate sovietice împreună cu căpitanul de rangul I Blinov. Împreună au trecut în revistă navele de război române, apoi vedeta a acostat la monitor, lăsându-l pe locotenentul Chiriţă acolo, devenit acum comandant al monitorului şi al grupului de nave existente acolo. În afara monitorului „Brătianu” se mai aflau în port Vedeta fluvială nr. 3, al cărei comandant fusese locotenentul Aurel Maican, trei nave de debarcare, al căror comandant era locotenentul Mihai Bănceanu, două dragoare de mare, ai căror comandanţi erau aspiranţii Constantin Diaconescu şi Ionescu Doru, remorchere, şalupe şi alte ambarcaţiuni. S-a dat ordin să se facă gata de plecare, şeful mecanic al monitorului să completeze echipajele navelor care aveau oameni lipsă la maşini şi să se scufunde în Dunăre lăzile cu arhiva monitorului, mai puţin documentele secrete constând din cifru, planurile navei şi altele, rămase închise în casa de fier a bordului. A raportat apoi contraamiralului Măcelariu cele petrecute. Acesta l-a asigurat că vor fi eliberaţi de către generalul Dămăceanu, adjutant regal, care se afla la Medgidia în drum spre Tulcea şi că va trimite un avion de recunoaştere pe timpul deplasării navelor de la Tulcea la Ismail. Amiralul Măcelariu a spus că nu trebuia scufundată arhiva.

În jurul orei 12 monitorul, urmat în linie de şir de celelalte nave de război, având pavilionul alb arborat la catarg, a pornit în marş spre Ismail. Convoiul era escortat de vedete blindate sovietice. Căpitanul de rangul I Blinov era ambarcat la bordul monitorului, împreună cu o echipă de timonieri semnalizatori. Pe timpul marşului, un avion românesc a evoluat de câteva ori deasupra convoiului. Către ora 18 din ziua de 27 august, convoiul a sosit în portul Ismail şi după ce a întors a ancorat la malul drept. O vedetă blindată sovietică l-a transportat pe căpitanul de rangul I Blinov şi locotenentul Chiriţă la contraamiralul Gorşkov aflat în acel moment pe o navă sovietică acostată la debarcaderul din port. Locotenentul Chiriţă a raportat în limba franceză că este comandantul monitorului „Brătianu” şi al celorlalte nave de război sub pavilion român, pe care i le pune la dispoziţie. Conform hotărârii contraamiralului Gorşkov, locotenentul Chiriţă s-a întors la bordul monitorului, după care întreg convoiul de nave româneşti s-a deplasat în aval de Ismail, a acostat la malul stâng şi s-a camuflat. Navele au fost încadrate de un monitor sovietic şi de către vedete blindate. La bordul monitorului „Brătianu” s-au ambarcat căpitanul sovietic Doljenko împreună cu o echipă de semnalizatori, care au rămas la bord tot timpul.

La 28 august 1944, la bordul navelor româneşti se făceau pregătiri în vederea primirii contraamiralului Gorşkov. S-au pregătit declaraţiile comandanţilor de nave pentru colaborarea navelor româneşti cu cele sovietice împotriva Germaniei fasciste, din iniţiativa căpitanului de rangul I Blinov. Sosind la bordul monitorului român, contraamiralul Gorşkov a trecut în revistă echipajul şi apoi, în careul ofiţerilor, fiecare comandant român a predat declaraţiile de colaborare cu flota sovietică. În prealabil acesta a expus situaţia militară pe front şi situaţia politică creată după 23 august. În esenţă, în declaraţii se arată că navele româneşti vor lupta împotriva Germaniei hitleriste „cu echipaj românesc şi sub pavilion român”. Ca urmare, navele de debarcare sub comanda locotenentului Bănceanu au primit ordin să se deplaseze la Isaccea pentru transportul de tancuri sovietice de pe un mal pe altul, iar remorcherele au primit ordin să remorcheze şlepuri cu trupe sovietice de la Ismail la Tulcea. Contraamiralul Gorşkov a vizitat apoi monitorul.