Pe când eram încă pe gârlă, am făcut un plan. Întrucât nu ştiam dacă sovieticii au intrat sau nu pe canalul Sulina, am stabilit că puţin înainte de a intra în canal să debarcăm şi să urmăm drumul pe malul stâng al canalului Sulina, care era împădurit cu sălcii, putându-ne astfel strecura spre Tulcea neobservaţi. După un timp, am întâlnit nişte lotci venind în sens invers dinspre canal şi de la cei care le aduceau spre Letea am aflat că sovieticii nu intraseră încă pe Canalul Sulina, aşa că am răsuflat uşuraţi, continuând drumul pe gârlă şi apoi pe braţul Dunărea Veche până la confluenţa cu canalul Sulina, în dreptul satului Flămânda. Am debarcat pe malul drept al canalului, am tras lotca pe mal şi apoi, pe jos am continuat drumul în amonte, până la localitatea Crişan (fostă Carmen Sylva) aflată la Mila 13.
Ne-am oprit în dreptul unui telefon de campanie instalat pe mal, unde se afla lt. comandor Pompiliu Belu care vorbea la telefon şi locotenentul Gheorghe Scurtu, ei făcând parte din Detaşamentul Maritim nr. 1 şi menţionând legătura pentru a afla despre sosirea sovieticilor la Sulina, pe care o considerau iminentă.
Spre seară, a sosit şi a acostat la mal un şlep antiaerian comandat de sublocotenentul Vrabie, trimis aici de la Sulina pentru a-i culege pe toţi militarii aflaţi în retragere de pe frontul din Basarabia şi a-i transporta la Tulcea. Sublocotenentul îmi era o cunoştinţă apropiată din timpul când amândoi tăcuserăm garnizoană în Sulina şi de unde eu plecasem doar la 1 aprilie. Cu el am plecat spre Tulcea şi după ce am luat o masă bună, istovit de drumul făcut pe jos în acea zi, am adormit repede, în timp ce şlepul sosea la Tulcea, către ora 1 din 25 august 1994.
Mă opresc cu evenimentele trăite de mine până la această dată şi rezum relatarea acestor zile lui Mircea Roşianu, care era pe atunci aspirant şi comandantul grupului format dintr-un bac puitor de mine, un şlep cu estacade şi stăvilare şi o şalupă.
Citez:
„Către data de 18 august 1944 am ajuns, remorcat, în raionul Vâlcov şi m-am prezentat lt. comandorului Dumitru Stanciu, care mi-a ordonat să pregătesc minele de lansare şi să acţionez numai la ordinul său. De altfel, nici nu puteam acţiona altfel întrucât, pentru a putea manevra puitorul de mine aveam nevoie de un remorcher, mijloc care nu intra în compunerea grupării mele. Mă gândeam însă că în caz extrem puteam folosi în acest scop şalupa de care dispuneam.
M-am instalat cu gruparea pe braţul Cernovca, pe malul drept al acestuia, în imediata apropiere a locului în care acest braţ intră în braţul Chilia, puţin amonte de Vâlcov, acostând navele în următorul dispozitiv, din amonte în aval, la circa 70–80 m distanţă una de alta: puitorul de mine, şlepul şi şalupa.
Am pregătit minele pentru lansare, am făcut un instructaj cu cei doi maiştri privind executarea misiunii de minare şi am camuflat navele cu multă grijă folosind crengi de salcie şi plasa de camuflaj, după care am rămas în aşteptarea ordinului. Nu cunoşteam să fi existat vreo unitate prin apropiere. Din timp în timp, trecea numai câte o lotcă cu grăniceri în patrulare.
În dimineaţa zilei de 22 august 1944, am auzit un tir de artilerie antiaeriană pe braţul Chilia, în amonte de locul unde mă aflam eu şi zgomot specific de avioane de bombardament în picaj şi am tras concluzia că monitoarele erau atacate de aviaţie. A doua zi, 23 august 1944, către ora 8 a trecut pe deasupra mea, pe direcţia est-vest, un avion de recunoaştere sovietic, la circa 800 m altitudine. Am crezut atunci că din cauza camuflajului foarte bun nu va putea trage nicio concluzie. Ori, ulterior mi-am dat seama că tocmai acesta a constituit motivul pentru care, la o oră interval, eram atacat de trei avioane de bombardament în picaj. Atacul a vizat obiectivul cel mai proeminent şi aparent cel mai important – şlepul. După ce fiecare avion a trecut de câteva ori pe deasupra şlepului şi şi-a terminat bombele, am trecut la astuparea găurilor de apă, am lichidat un incendiu şi am refăcut camuflajul la şlep, după care, apreciind, nu fără temei, că atacul ar putea să fie reluat, am remorcat cu şalupa puitorul de mine – cu minele gata de lansare – pe malul opus al braţului, unde l-am camuflat bine. Atacul a fost într-adevăr reluat, de data aceasta bombele atingând mai bine ţinta decât prima dată, reuşind să aducă şlepului avarii mari şi să-l urce parţial pe uscat. Nu am avut însă pierderi în oameni, întrucât îmi luasem din timp măsuri pentru adăpostirea lor.
Neputând lua legătura cu grupul de monitoare, întrucât orice barcă în mişcare era atacată de aviaţie şi neprimind niciun ordin de la acesta, fiind şi conştient de faptul că în urma scoaterii din funcţiune a şlepului nu se va mai putea acţiona cu estacade, am hotărât să trimit cu bărcile la Brăila, la Regimentul de Geniu Marină, un număr cât mai mare de oameni, în special din cei repartizaţi pentru estacade şi stăvilare şi mai ales rezervişti, rămânând cu maiştrii şi cu militarii repartizaţi pentru manevra minelor, în general oameni mai tineri. Detaşamentul a plecat în seara de 23 august 1944. Începând din după amiaza zilei de 23, în direcţia Vâlcov se auzea în depărtare o canonadă puternică, iar seara cerul era roşu în acea direcţie, în timp ce tirul de artilerie crescuse în intensitate.
După ora 21:30, un militar mi-a raportat că la radio s-a anunţat că la ora 22:00 urmează să se transmită un comunicat de importanţă deosebită. M-am dus la şalupă şi acolo am ascultat împreună cu maiştrii şi o bună parte din militarii rămaşi comunicatul despre armistiţiu. Într-un întuneric de nepătruns, trăind viaţa aparte din mijlocul bălţilor la sfârşitul unei zile în care trecusem prin mari emoţii, fiind ţinta unui puternic atac aerian căruia nu-i puteam riposta, căci numai şalupa avea o mitralieră veche Maxim, aflaţi în imediata apropiere a frontului care se rostogolea spre noi şi nefiind pregătiţi pentru luptă la uscat, la capătul unor ani lungi de privaţiuni şi lipsuri, cu gândul acasă, iată un mănunchi de trăiri şi sentimente pe care le încercam, gândind că acum, în condiţiile armistiţiului, toate acestea s-au terminat şi manifestându-ne deosebit bucuria şi entuziasmul pentru schimbarea cu totul deosebită şi neaşteptată a mersului evenimentelor, am dat apoi ordin pentru odihna oamenilor şi asigurarea pazei pe timpul nopţii. Mi s-a părut totuşi că activitatea artileriei pe timpul nopţii continuă cu intensitate şi zgomotul acesteia se amplifica, arătând că pe front ostilităţile sunt încă în curs şi că acestea continuă să se apropie de Vâlcov.
A doua zi, 24 august 1944 din zori, au început să treacă militari din armata de uscat izolaţi sau în grupuri mici, de la Vâlcov spre Chilia Veche. Unicul drum de trecere era o cărare, pe malul drept al braţului Cernovca. Privind de-a lungul acestui drum în sensul retragerii acestor militari spre Chilia, în dreapta era braţul Cernovca iar în stânga mlaştina, cu puţină vegetaţie specifică.
Stând de vorbă cu unii din aceşti militari, mi-am dat seama că de fapt luptele continuau şi că unităţi române care se retrag din Basarabia, ajungând la braţul Chilia, încearcă să-l treacă, folosind mijloace improvizate, sub presiunea trupelor sovietice. Un timp mi-am spus că probabil este o neînţelegere datorită întârzierii comunicării ordinului către trupele aflate în luptă dar că, ajungând la braţul Chilia, trupele sovietice se vor opri. Am încercat să ies cu o barcă pentru a merge la grupul de monitoare pentru a primi ordin asupra celor ce-mi rămân de făcut. N-a fost însă posibil din cauza activităţii intense a aviaţiei de vânătoare sovietice, care trăgea în orice mişcare pe apă.
La un moment dat mi-am dat seama că sovieticii au trecut braţul Chilia şi că înaintează pe cărarea menţionată mai sus, spre Chilia Veche, urmând să ajungă în scurt timp în locul unde mă aflam eu. Odată cu subunităţile de uscat sovietice care înaintau pe cărare, aviaţia sovietică mitralia permanent cărarea, începând de la primele unităţi proprii până la Chilia Veche şi înapoi. Se distingea din ce în ce mai aproape focul de armament automat al subunităţilor sovietice.
În această situaţie am hotărât să scufund puitorul de mine şi să mă retrag spre Chilia Veche. Pentru aceasta am format două grupe din care, prima – cu mine – urma să asigure scufundarea puitorului de mine şi apoi să retragă spre Chilia Veche, iar a doua să plece imediat pe cărare spre Chilia Veche.
Am dat ordinul de plecare celei de a doua grupe. Am trecut apoi braţul Cernovca, cu şalupa, la puitorul de mine şi am luat imediat măsuri pentru scufundarea lui la mal, în parâme, pentru a fi ulterior recuperat, însă treaba mergea foarte greu din cauza valvulelor de fund ruginite, care n-au cedat decât parţial, după ce au fost forţate cu răngi şi alte unelte, permiţând inundarea navei într-un timp prea lung faţă de cel pe care îl aveam la dispoziţie. Deşi acum nu numai că se auzea perfect din imediata apropiere focul de armament automat, dar se şi vedea flacăra de la gura ţevii, nu am plecat de pe puitorul de mine până când acesta nu a ambarcat suficientă apă ca să am siguranţa că se scufundă, rămânând legat în parâme. Am plecat apoi cu şalupa şi pe când ajungeam din urmă grupul care se retrăgea pe cărare, am fost atacaţi de un avion, situaţie în care timonierul, speriat, a intrat cu şalupa cu toată viteza în mal. Cu multă greutate şi cu ajutorul militarilor care se retrăgeau pe cărare am reuşit să scoatem şalupa din nămolul gros în care intrase aproape pe jumătate. Aceeaşi situaţia s-a mai repetat de câteva ori, până când, cu toate eforturile, n-am mai putut scoate şalupa, părăsind-o şi continuând drumul pe cărare, din spate trăgând pistolarii sovietici, din faţă mitraliindu-ne aviaţia. În dreapta aveam braţul Cernovca, în stânga mlaştina. Când apărea avionul, singura soluţie era să intrăm imediat în mlaştină, soluţie pe care am adoptat-o de mai multe ori.
La un moment dat, în faţă, de după un ostrov, a apărut ceva ce mi s-a părut că ar fi o vedetă fluvială şi am presupus că, ştiindu-se situaţia unităţii mele, mi s-a trimis un mijloc pentru evacuarea oamenilor. Era într-adevăr o vedetă fluvială, dar sovietică, de la care, prin staţia de amplificare, ne-a somat de la distanţă şi ne-a cerut să ne predăm. Cum în niciun caz nu puteam fi de acord, mi-am făcut repede planul de a intra în mlaştină şi a căuta să ocolesc pe mai departe vedeta, urmând apoi să revin la cărarea spre Chilia Veche. Am arătat oamenilor pe scurt acest plan şi am cerut celor hotărâţi să facă faţă pericolelor unei astfel de încercări, să mă urmeze. Ceilalţi, împreună cu cei care mă devansaseră, s-au predat.
La adăpostul pâlcurilor rare de stuf şi papură şi al unor tufe de salcie, am început executarea planului, în timp ce, din când în când, vedeta trăgea asupra noastră. Cu greutăţi enorme, aflându-ne uneori în nămol, tocmai când credeam că am ajuns pe un teren mai stabil, nimerind în mici canale pe care trebuia să le trecem cum şi pe unde se putea, tăindu-ne în stuful ascuţit ca briciul, după 5–6 ore epuizante de mers prin mlaştină, la căderea întunericului, am reuşit să ajungem sfârşiţi de puteri la cărarea spre Chilia Veche. Acolo, în întuneric, eram aşteptaţi de câţiva militari din cei care fuseseră luaţi prizonieri de echipajul vedetei şi apoi eliberaţi şi care ne-au transportat cu o căruţă la Chilia”.
Aici se sfârşeşte scurta relatare a evenimentelor la care a fost martor căpitanul R1(r) Mircea Roşianu, în zona Vâlcov – Chilia Veche. Cu el aveam să mă întâlnesc destul de curând, la 4 septembrie 1944, în lagărul de prizonieri improvizat într-o magazie cu trei nivele în portul Odessa, ca de altfel şi cu lt. comandor Dumitru Stanciu, care fusese transportat cu o vedetă rapidă sovietică pentru interogatoriu, după scufundarea monitorului „Catargiu” pe care îl comandase şi acum se afla în acel lagăr.
Aspirantul Mircea Roşianu a reuşit să ajungă cu bine la Chilia Veche, dar a fost înşelat de către simpatizanţi ai sovieticilor, făcându-l să meargă la Chilia Nouă împreună cu alţi militari români şi, în cele din urmă, să fie considerat prizonier. A parcurs pe jos, în multe etape, distanţa până la Odessa suferind de foame, sete şi oboseală, încât a ajuns în lagăr bolnav de dizenterie. Străbătând Basarabia, o tânără care l-a văzut şi l-a plăcut a vrut să-l ia de soţ ca să-l scape de lagăr, dar el a refuzat şi a urmat calea prizonieratului, din care a scăpat cu viaţă şi mai uşor decât mine, fiind înrolat în divizia de voluntari „Horia, Cloşca şi Crişan” cu care a sosit în ţară în vara anului 1945, după ce războiul se terminase. Reiau firul evenimentelor, din momentul sosirii mele la Tulcea cu şlepul antiaerian comandat de sublocotenentul Vrabie.
În dimineaţa zilei de 25 august, deci, am părăsit şlepul şi m-am prezentat la Statul Major al Forţei Navale Fluviale, personal la căpitanul Ionaşec din secţia de operaţii şi raportându-i cele întâmplate cu 24 de ore mai înainte şi modul în care am ajuns până la Tulcea, a rămas mirat căci la comandament se ştia că am murit. După prezentarea unui scurt raport scris, mi s-a permis să plec pe cont propriu la Brăila, la Şantierul naval mobil pentru a ajunge la nava mea, Vedeta fluvială nr. 4. Am refuzat oferta de a pleca în cursul nopţii cu torpilorul „Zborul”, comandat de căpitanul Receanu, întrucât trebuia făcută o trecere oarecum forţată pe la Reni, unde sovieticii ajunseseră deja şi nu mai aveam încredere în cavalerismul noilor aliaţi, care îmi scufundaseră vedeta la circa 10 ore după declaraţia referitoare la armistiţiu.
La Tulcea aveam o cunoştinţă, la care m-am prezentat pentru a-mi pune la punct ţinuta mea cu găurile produse de proiectilele explodate în dulapul de haine de pe vedetă. Am rugat gazda să facă reparaţiile necesare şi neavând haine de schimb am intrat în pat. Oboseala zilei anterioare şi-a spus cuvântul şi am adormit curând. Somnul adânc în care eram scufundat a făcut-o pe gazdă să nu mă trezească şi astfel am intrat în noapte. M-am trezit a doua zi dimineaţa, făcând un salt din pat şi până în mijlocul curţii, la auzul exploziei unei bombe lansate de un avion german, pe locomotiva trenului ce trebuia să plece spre Medgidia în dimineaţa aceea.
Era 26 august dimineaţa, ora 6. Mulţumind gazdei, doamna Dendrino, pentru ajutor şi ospitalitate, m-am îndreptat spre gară şi mare mi-a fost deziluzia să constat că bomba lansată a avariat locomotiva aşa încât trenul nu mai putea pleca şi trebuia aşteptată sosirea altei locomotive de la Medgidia. În această situaţie, m-am hotărât să recurg la o ocazie şi m-am îndreptat spre şoseaua Tulcea-Isaccea, care era pustie, nici vorbă de vreun mijloc auto, însă am avut şansa să găsesc o căruţă militară, care mergea în direcţia Isaccea şi am plecat. Fericirea nu a fost de prea lungă durată, căci după vreo oră a trebuit să cobor, întrucât conducătorul ei m-a anunţat că se abate la stânga, mergând spre Constanţa. Am trecut la mersul pe jos, în speranţa ivirii unei alte căruţe. Până una-alta, am făcut rost de un tovarăş de drum, un sublocotenent de grăniceri, cu care mi s-a părut drumul mai uşor. Am reuşit să găsim apoi altă căruţă, care mergea dincolo de Isaccea, spre Măcin. În acest fel am petrecut ziua de 26 august, la sfârşitul căreia am ajuns la Măcin, de unde speram să găsesc un mijloc de a ajunge la Brăila. M-am oprit la oficiul telefonic şi am cerut legătura cu Şantierul Arapu, unde era nava mea. La centrala telefonică Brăila operatoarele fuseseră înlocuite cu militari, din cauza apropierii sovieticilor, şi de la ei am aflat că Şantierul plecase în amonte şi deci trebuia să amân găsirea navei; speram să obţin informaţii în cursul zilei următoare.
O întâmplare norocoasă a făcut să mă pot ataşa unui grup de refugiaţi militari şi civili, conduşi de maiorul Dabija, care a rechiziţionat un bac pentru transport de vehicule, acţionat de un motor cu explozie, deci cu mijloace de propulsie rudimentare, dar utile. Cu acesta am plecat în zorii zilei de 27 august în amonte de braţul Măcin, făcând o primă escală la Pecineaga, un sat pe malul drept, unde am luat masa de prânz. Am continuat marşul toată ziua, cu viteză mică, dar înaintam totuşi şi ne-am oprit după ce s-a înnoptat bine.
Printre pasagerii de pe bac se aflau şi trei funcţionari de la Camera de Agricultură din Ismail, împreună cu autoturismul unităţii şi din discuţiile avute cu ei am aflat că îi aşteaptă directorul lor la Valea Oii, de unde vor pleca în interior funcţie de situaţie, neavând o ţintă precisă. Se oferiseră să mă ducă împreună cu ei la Roşiorii de Vede, unde eu aveam soţia refugiată, o şansă mare, pe care dacă aş fi folosit-o soarta mea şi a familiei ar fi fost cu totul alta, căci între timp, la 19 august se născuse fetiţa noastră, Doina; dar la acea oră nu ştiam vestea bună.
Directorul şi-a aşteptat subalternii în dimineaţa de 28 august, când noi eram cu bacul puţin mai în aval unde înnoptasem. Acolo, la Vadul Oii, era un punct de trecere de pe malul dobrogean pe cel muntean, cu afluenţă mai mare dinspre Dobrogea. Am coborât de pe bac, am făcut cunoştinţă cu directorul Camerei de Agricultură din Ismail şi m-a invitat în maşină, promiţându-mi că mă va transporta oriunde doresc. Dar, destinul a făcut ca în timp ce stăteam de vorbă pe mal, să treacă o şalupă militară spre aval şi i-am făcut semn să tragă la mal. Am întrebat dacă are cunoştinţă despre localizarea şantierului naval mobil şi astfel am aflat că nu era prea departe, undeva în aval pe braţul Vâlciu. Întrebând pe comandantul şalupei dacă mă poate transporta acolo, răspunsul a fost afirmativ şi soarta mea a fost astfel pecetluită şi deturnată spre captivitate. Era totuşi oarecum normal să doresc să ajung la nava mea, să mă schimb, pentru că eram cu costumul de haine cârpit la Tulcea, să mă spăl, să intru în viaţa obişnuită după atâtea peripeţii întâmplate în câteva zile. Am mulţumit celor ce se oferiseră cu atâta amabilitate să mă ajute şi ne-am despărţit pentru totdeauna.
Am revenit deci la comanda Vedetei fluviale nr. 4 către ora amiezii, în acea zi de 28 august 1944. La vedetă fusesem considerat mort, dovadă fiind un rest de lumânare aflat într-un păhărel de lichior cu picior, în chip de sfeşnic, pus pe masa din cabină de către ordonanţa mea, marinarul Brânzoi, care aprinsese lumânarea la aflarea tristei veşti care, din fericire, nu era adevărată. Întrebându-l ce rost avea lumânarea consumată de pe masă, Brânzoi, care era cam bâlbâit s-a bâlbâit şi mai tare, căutând să-mi explice că de fapt el a aprins lumânarea de bucurie când a aflat că n-am murit, aşa cum se zvonise la început. Oricum, i-am privit gestul cu duioşie, căci el îmi arăta că marinarii mei mă iubeau şi au fost mişcaţi la aflarea tristei veşti legate de viaţa mea.
Vedeta avea reparaţiile capitale terminate, astfel că a doua zi, 29 august, am ieşit la probele navei în marş şi rezultatele au fost bune. Raportând rezultatul probelor la comandament, care se afla acum la Hârşova, am primit ordin ca a doua zi, 30 august, să mă prezint la ordin acolo.
Revin însă la problema cu soarta care îţi oferă câteodată o şansă, dar depinde de cum ştii sau cât de inspirat eşti să o foloseşti. Deşi mă prezentase la comandament pe când se afla încă la Tulcea şi în dimineaţa zilei de 25 august lăsasem căpitanului Constantin Ionaşec raportul meu în legătură cu scufundarea Vedetei fluviale nr. 2 şi plecarea la nava al cărei comandant titular eram, datorită evenimentelor care s-au desfăşurat imprevizibil şi cu rapiditate, cei de la comandament au uitat că există şi au trimis la 29 august pe locotenentul Aurel Maican la mine la vedetă, să preia comanda navei. Acesta s-a prezentat la mine în după amiaza zilei, spunând că este surprins că mă vede la navă, deoarece a fost trimis să ia comanda. I-am explicat cele întâmplate şi în final l-am rugat că, dacă tot a venit, să rămână la comandă pentru ca eu să mă pot duce la Roşiorii de Vede să-mi văd fetiţa, despre naşterea căreia aflasem din scrisoarea primită şi care stătea pe masă. Locotenentul Maican a refuzat însă. El fusese comandantul unei alte vedete fluviale pe care a părăsit-o în portul Tulcea, în momentul în care s-a anunţat că sovieticii vor sosi la Tulcea a doua zi, venind de la Ismail. Avea o repulsie deosebită faţă de sovietici, sau poate îi era teamă, deci era explicabil răspunsul negativ. Insistând puţin, în final el a luat o mină supărată şi mi-a aruncat plictisit replica: „Hai, du-te, domnule”. M-am simţit jignit şi i-am răspuns că renunţ. De formă a mai repetat că rămâne, dar am refuzat şi am fost bucuros când am văzut că îşi ia şapca şi pleacă. Asta a fost ultima şansă.
În cursul dimineţii de 30 august, m-am prezentat la comandamentul Diviziei de Dunăre la Hârşova, instalat atunci în localul Căpităniei portului Hârşova. Contraamiralul Alexandru Stoianovici era plecat cu o zi înainte de Ismail, chemat de contraamiralul Gorşkov şi acum era pe drumul de întoarcere. În aşteptare, am zărit pe o masă raportul meu trimis prin locotenentul Maican, prin care solicitam să mi se acorde concediul de o lună de zile, obişnuit a se da tuturor acelor cărora soţia le năştea un copil. Nimeni nu s-a mai gândit în acele zile fierbinţi să respecte o prevedere legală şi nici eu n-am stăruit, considerând că era de datoria mea să rămân în serviciu până se vor mai limpezi evenimentele, adică până când îi vom scoate pe nemţi din ţară în cooperare cu noii aliaţi.
După scurt timp de la sosirea mea la comandament, s-a înapoiat şi contraamiralul Stoianovici, având o mină foarte tristă, putându-i-se citi pe faţă mânia şi indignarea. După câteva minute, a dispus ambarcarea la bordul vedetei mele a comandorului Constantin Ulic, fostul comandant al Detaşamentului Maritim nr. 1 Sulina, în calitate de comandant al Grupului de monitoare ce acţionau în amonte pe Dunăre, pentru curăţirea ei de navele germane în retragere. Locotenentul Ioan Roşulescu a fost numit aghiotant al acestuia. Grupul era format din monitoarele „Ardeal” şi „Lahovary”, acesta din urmă fiind cel bombardat de sovietici la Vâlcov, în dimineaţa zilei de 23 august 1944.
Plecarea a avut loc la scurt timp şi am navigat în amonte până către ora 22, fără a întâlni grupul de monitoare sau alte nave. Întrucât cerul era complet acoperit şi întunericul făcea navigaţia dificilă, am propus comandorului Ulic să acostăm pentru odihnă, câteva ore la malul stâng, în zona km. 415, mai împădurit, şi să continuăm marşul la ivirea zorilor. A fost de acord, am acostat la ora 23 la malul stâng şi am organizat serviciul de veghe cu jumătate din efectiv, gata a interveni în orice moment. Conduceam personal serviciul de veghe din prima jumătate a nopţii, urmând să fiu schimbat după ora 3 de locotenentul Roşulescu.
Către ora 23:00, santinela de la mal mi-a raportat că aude nişte paşi prin apropiere. Am atras atenţia celor de la tunuri şi puşti mitraliere să fie gata de tras şi am coborât pe mal pentru verificarea celor raportate. De îndată ce am debarcat am fost primit cu focuri de armă trase de foarte aproape, din pădure, dar întunericul m-a avantajat şi n-am fost lovit. Am ordonat „gata de plecare” şi am revenit la bord împreună cu santinela. În câteva minute ne-am îndepărtat de mal şi am navigat în amonte, în căutarea unui nou loc de asociere. În această situaţie fiind, am observat în direcţia pupei navei o lumină mobilă mişcându-se dinspre malul românesc spre malul bulgăresc. Privind prin binoclu, am observat că era o barcă având un felinar şi în ea erau militari germani. Comandorul Ulic a ordonat să scufundăm barca. La malul bulgăresc era de asemenea un felinar aprins, către care se îndrepta barca. Am ordonat servantului trăgător al tunului de 20 mm să deschidă focul mai întâi asupra bărcii şi apoi asupra luminii de la mal. Sergentul Mihalache Drăghici era bun ochitor şi dintr-o rafală a lovit barca în plin, scufundând-o, şi cu a doua rafală a stins lumina de la mal. Proiectilele trasoare au permis observarea atingerii ţintelor, iar strigătele – poate de ajutor – ale celor din barcă, ne-au confirmat scufundarea ei.
Am mai navigat puţin în amonte, până am găsit un nou punct de acostare împădurit cu sălcii şi arini, la malul drept, unde am acostat. Am luat aceleaşi măsuri de siguranţă, dar nu am avut linişte nici aici, căci la scurt timp după acostare s-au auzit paşi prin pădure. Când paşii s-au apropiat, am somat oprirea şi apoi apropierea, în limba germană, căci ştiam cu cine avem de a face. S-a prezentat un soldat german înarmat cu un pistolet şi ne-a întrebat dacă îl putem trece în Bulgaria. L-am poftit la navă, l-am dezarmat fără opunere şi l-am trecut la cazarma prova sub pază. Era îmbrăcat subţire, prăfuit şi obosit, flămând. I-am dat să bea şi să mănânce, iar după el am mai capturat încă 12 militari germani, cu care am procedat la fel. Unul dintre ei avea un binoclu mare şi i-am propus să mi-l vândă, dar la început nu voia, motivând că este al şefului său şi nu-l poate înstrăina. L-am convins până la urmă să mi-l vândă că fiind prizonier, banii îi vor prinde bine, ca să scrie familiei. Eu nu aveam experienţa şi apucăturile noilor noştri aliaţi cu „davai ceas”, de care mă despărţeau atunci doar două zile. Am capturat cinci pistolete şi ceva cartuşe. Am continuat veghea şi paza prizonierilor şi totul a decurs în linişte până în zori.
Ziua de 31 august era însorită şi caldă, iar noi ne-am reluat mersul în amonte cu „musafirii” instalaţi pe punte, la pupa, păziţi de un marinar înarmat. După circa o oră de mers, ne-am întâlnit cu monitoarele „Ardeal” şi „Lahovary”, care primiseră ordinul radio de a se deplasa în zona Călăraşi–Silistra pentru a interzice trecerea peste Dunăre a resturilor unei mari unităţi germane, aflate în retragere spre Bulgaria.
Comandorul Ulic a ordonat monitoarelor să ancoreze între ostrovul Ciocăneşti aflat la km 394 şi km 400, cu misiunea de a interzice trecerea trupelor germane şi a curăţi malul stâng şi ostrovul de nemţi. În timpul deplasării pe poziţia ordonată, monitorul „Ardeal” a surprins o barcă plină cu militari germani care voiau să treacă în Bulgaria şi a somat-o printr-o lovitură de tun de 37 mm să se predea. Nesupunându-se, barca a fost scufundată şi militarii scăpaţi de la înec, făcuţi prizonieri.
Pe timpul staţionării la ancoră în zona amintită, monitoarele au trimis detaşamente de debarcare la mal şi pe ostrov, care au capturat prizonieri. Prezenţa navelor şi activitatea de cercetare a malurilor şi ostrovului n-a mai permis nemţilor să treacă Dunărea prin această zonă. Către ora 14, comandorul Ulic a ordonat ambarcarea tuturor prizonierilor la bordul vedetei şi transportarea lor la Călăraşi. Am executat deplasarea având la bord şi pe comandorul Ulic. În portul Călăraşi era organizat un centru de primire a prizonierilor germani, păzit de către elevii Şcolii de specialităţi a Marinei, astfel că i-am predat acolo pe cei capturaţi de către vedetă şi de către monitoare.
De la Căpitănia portului Călăraşi am cerut legătura telefonică la Comandamentul Marinei la Bucureşti şi comandorul Ulic a raportat despre acţiunile desfăşurate în zonă, subliniind şi lăudând, printre altele, modul de comportare al vedetei. Personal, am primit apoi o notă telefonică transmisă de cpt. comandor Ioan Stoian, prin care ni se dispunea plecarea Grupului de monitoare la Reni, unde se va pune în subordinea comandamentului sovietic, urmând a se forma unităţi mixte, care să opereze apoi pe Dunăre împotriva forţelor fluviale germane. Cpt. comandor Stoian părea îngrijorat şi insista să se execute ordinul întocmai şi imediat. Până la acea dată şi oră, 31 august ora 15:00, Dunărea fusese curăţită de nemţi până la Turnu Măgurele datorită acţiunilor forţelor fluviale române, fără ajutorul sau participarea sovieticilor şi ar fi putut fi mai repede curăţită până la Orşova, fără a pierde un timp preţios, timp în care nemţii aveau să aibă răgazul să urce mult în amonte şi să sabordeze un mare număr de nave, înainte ca sovieticii să mai fi putut ajunge acolo. S-a ratat astfel obţinerea unui mare succes datorită bănuielilor şi neîncrederii sovieticilor, care n-au mai acceptat să lupte cot la cot cu forţele române, aşa cum se afirma în declaraţia din noaptea de 23 spre 24 august, ora 2, a Comisariatului Afacerilor Externe, difuzată de radio Moscova.
Am plecat din portul Călăraşi spre poziţia monitoarelor, unde comandorul Ulic a dat ordinul de marş spre aval. Cu comandantul grupului la bordul vedetei, am pornit în aval depăşind monitoarele, ele având viteza mai mică decât vedeta. Am ajuns la Cernavodă după căderea întunericului, pe o noapte cu lună. La pontonul de debarcare a portului, aflat imediat în aval pe pod, am zărit acostate două siluete de nave mici, care păreau negre. Noaptea toate pisicile par cenuşii. Erau două vedete blindate sovietice, armate cu câte un tun de 76 mm în prova şi cu câte un lansator de rachete „Katiuşa” la pupa. Pontonul fiind ocupat de acestea, am ales un loc de ancorare la mal, în aval şi în imediata lor apropiere.
La scurt timp după acostare, s-a prezentat la vedetă un marinar din flota comercială română care făcea oficiul de translator şi a venit să-mi transmită invitaţia comandantului grupului de vedete sovietice de a purta convorbiri. Deplasându-mă la ponton, am discutat prin interpret cu căpitanii de rangul 3 Barbotko şi Aximentiev, care se interesau despre misiunea vedetei şi a monitoarelor. După ce au aflat pe scurt despre mişcarea navelor româneşti, i-am poftit să vină la vedetă, unde vor putea discuta mai amănunţit cu comandantul grupului, comandorul Ulic, care cunoştea limba rusă. Ştirea părea că-i interesează foarte mult şi au promis că vor fi la vedetă peste un sfert de oră, ceea ce au şi făcut, prezentându-se într-o ţinută foarte îngrijită şi exact la timpul anunţat.
