— În seara asta nu-s în apele mele, fă-te că nu bagi de seamă, zise ea. Apoi întrebă. Ce face Jean?

Jean pierduse a doua sarcină, iar nenorocirea o afectase puternic şi, de cîte ori o întîlnise, lui Gretchen i se păruse abătută şi absentă. Se întrerupea brusc din conversaţie sau se ridica, fără să

termine fraza începută, şi pleca în altă cameră.

Abandonase activitatea de fotograf, iar atunci cînd Gretchen o întrebase cînd o va relua, doar clătinase din cap.

— Jean? Îşi revine, răspunse scurt Rudolph.

Barmanul apăru. Rudolph comandă un scotch pentru el şi un martini pentru Gretchen.

— La mulţi ani! îi ură Rudolph ridicînd paharul şi închinînd în sănătatea surorii sale. Nu uitase, deci.

— Nu te purta aşa drăguţ cu mine, că mă podideşte plînsul, răspunse emoţionată Gretchen.

Rudolph scoase din buzunar o cutiuţă lunguiaţă din cele folosite de bijutieri şi o puse în faţa ei.

— Încearcă, vezi dacă îţi vine, o îndemnă el.

Gretchen deschise capacul pe care era gravat Cartier cu litere aurite. Înăuntru se afla un splendid ceas de aur. Îşi scoase de la încheietura mîinii ceasul grosolan de oţel şi îl prinse în locul lui pe cel nou, încheind cu un clinchet brăţara fină de aur. Singurul dar de ziua ei, un dar minunat, bătut cu nestemate, care făcea ca timpul să se scurgă mai uşor. Îl sărută pe obraz şi izbuti să nu plîngă. Trebuie să-mi revizuiesc părerea despre el, îşi zise ea. Şi comandă încă un martini.

— Pe ce altă pradă ai mai pus mîna azi? o întrebă Rudolph.

— Pe nici una.

— Billy te-a căutat? Glasul său voia să pară obişnuit.

— Nu.

461

— M-am întîlnit întîmplător cu el, zise Rudolph, în urmă cu două zile, în incinta universităţii şi i-am amintit.

— E teribil de ocupat; îi luă apărarea Gretchen.

— Poate că s-a simţit ofensat pentru că i-am atras atenţia şi i-am sugerat să-ţi telefoneze, îşi dădu cu părerea Rudolph. Nu prea îl agreează pe unchiul său, mai adăugă el.

— Nu prea agreează pe nimeni, replică Gretchen cu amărăciune.

Îl înscriseseră pe Billy la Whitby, căci după absolvirea liceului din California îşi manifestase preferinţa să studieze la un colegiu de pe coasta răsăriteană. Gretchen nădăjduise că va rămîne la U.C.L.A. sau la Universitatea din California de sud, ca să locuiască acasă cu ea însă el respinsese ferm ideea şi îi spusese răspicat că nu vrea să mai rămînă acasă. Era foarte inteligent dar nu studia, de aceea notele obţinute nu erau suficient de bune pentru a putea aspira să intre la unul din colegiile prestigioase din zonele de est ale ţării. Gretchen îl rugase pe Rudolph să folosească influenţa sa pentru a fi acceptat la Whitby. Billy îi scria rar. Uneori Gretchen nu primea veşti de la el cîte două

luni în şir, iar cînd primea vreo scrisoare era scurtă şi se referea mai ales la cursurile frecventate, precum şi la proiectele privind vacanţa de vară pe care o petrecea totdeauna în aceeaşi parte a Statelor Unite. Gretchen lucra de mai bine de o lună la New York, care se afla doar la câteva ore depărtare pe şosea de Whitby, însă Billy nu catadicsise să-şi viziteze mama; iar ea, din orgoliu, nu se dusese la el, însă nu mai rezista.

— Ce-i cu puştiul? întrebă Rudolph.

— Mă face să sufăr, răspunse Gretchen.

— De ce?

— Din cauza lui Evans. M-am străduit să fiu cît mai discretă. Evans nu a rămas niciodată la mine peste noapte iar eu însămi m-am întors şi am dormit acasă totdeauna, nu am petrecut nici un weekend cu el. Totuşi Billy a simţit şi între noi s-a instalat răceala. Cred că femeile ar trebui să aibă

crize de melancolie cînd nasc copii, nu când îi pierd.

— O să-i treacă, e gelozie de copil, asta-i totul, încercă să o consoleze Rudolph.

— Sper. Îl dispreţuieşte pe Evans, zice că e un impostor.

— Şi este?

— Nu cred. Gretchen ridică din umeri. Nu se ridică la nivelul lui Colin, însă nici eu nu m-am ridicat la nivelul înţelegerii lui.

— Să nu te laşi copleşită, o încurajă cu blîndeţe Rudolph.

— Ce altă preocupare mai bună poate avea o doamnă la a patruzecea aniversare?

— Arăţi ca de treizeci, o flată Rudolph. Frumoasă, atrăgătoare ca o femeie de treizeci de ani.

— Frăţior scump!

— O să te ia Evans?

— La Hollywood, regizorii în vîrstă de treizeci şi doi de ani, care se mai şi bucură de succes, nu se căsătoresc cu văduve de patruzeci decît dacă sînt celebre sau bogate. Ori eu nu-s nici una, nici alta.

— Te iubeşte?

— Cine poate şti?

— Tu îl iubeşti?

462

— Acelaşi răspuns: cine ştie? Îmi place să mă culc cu el, îmi place să lucrez pentru el, îmi place cînd sînt lîngă el. Cu el simt că mă împlinesc. Am nevoia sufletească să mă ataşez de un bărbat, să-i fiu folositoare şi s-a nimerit ca Evans să fie norocosul ăsta. Dacă mi-ar propune, n-aş sta pe gînduri. Dar n-o să-mi propună.

— Zile fericite, murmură Rudolph. Goleşte-ţi paharul şi să mergem.Jean ne așteaptă.

Grechen se uită la ceas:

— Acum este exact şase şi... optsprezece minute, după cum arată ceasul domnului Cartier.

Ploua încă. Un taxi opri şi din el descinse o pereche. Portarul o însoţi pe Gretchen pînă la maşină, protejînd-o cu o umbrelă deschisă. În zona unde se afla „Douăzeci şi unu” nu bănuiai că

oraşul ar avea nevoie de încă zece mii de taxiuri.

Cînd ajunseră acasă şi Rudolph deschise uşa ca să intre Gretchen, auziră din apartament lovituri puternice şi zdrăngănit de fierărie. Rudolph alergă în camera de zi, urmat de Gretchen. Jean şedea pe podea în mijlocul încăperii, cu picioarele depărtate, ca un copilaş care se joacă cu cuburile.

Avea în mînă un ciocan cu care distrugea metodic o grămadă de aparate, lentile şi accesorii fotografice, adunate între picioarele ei. Purta pantaloni şi un pulover murdar, iar părul nespălat îi atîrna în laţe, ascunzîndu-i faţa.

— Jean! exclamă Rudolph. Ce dracu faci?