— Cred că trebuie să ne interesăm ce avion ne-ar putea duce acasă chiar în seara asta.
Cînd Rudolph oprise maşina în faţa hotelului era aproape ora cinci.
— Să mergem sus, zise el. Nu voia să se gîndească ce are de făcut, în holul aglomerat al unui hotel din Roma.
Urcară cu liftul. Însoţitorul din partea hotelului ridică jaluzelele şi deschise ferestrele, lăsînd soarele şi vacarmul din marele oraş să năvălească în încăpere.
— Sper că veţi avea o şedere plăcută, le ură slujbaşul şi plecă. Servitorii aduseră bagajele, le aşezară în cameră, după care plecară şi ei. Rudolph şi Jean se uitau la valizele încă nedeschise.
Socotiseră să rămînă cel puţin două săptămîni la Roma.
— Nu, spuse hotărît Rudolph, nu plecăm în noaptea asta. Bătrîna doamnă nu poate să-mi facă aşa ceva, să mă gonească din Roma. Plecăm mîine. Rezerv o singură zi pentru tine şi mine.
373
Cînd o să ajungem acolo, o vom găsi încă în viaţă. Pentru nimic în lume nu o să renunţe la plăcerea de a-şi da sufletul în prezenţa mea. Despachetează!
374
Capitolul 7
De cum se înapoiară pe Elga Andersen, la Genova, Thomas pricepu că va avea necazuri cu Falconetti, un haidamac cu labele ca lopeţile şi capul mic şi ţuguiat ca un nap, care făcuse puşcărie pentru tîlhărie cu uz de armă. Teroriza întregul echipaj, trişa la cărţi, dar singura dată cînd unul din mecanicii de la maşini îndrăznise să-l acuze, Falconetti se năpustise asupra lui şi aproape că îl sugrumase. Marinarii de-abia reuşiseră să-l scape cu viaţă din mîinile huliganului. La începutul fiecărei călătorii Falconetti aplica aceeaşi tactică: căuta pricină şi bătea crunt vreo patru-cinci marinari, pentru ca ceilalţi să ştie cu cine aveau de-a face. Cînd se afla în sala de mese, nimeni nu îndrăznea să se atingă de radio şi toţi trebuiau să asculte programul lui preferat, fie că le plăcea fie că nu. În cadrul echipajului se afla şi un negru pe care îl chema Renway şi care ieşea din sală pe tăcute îndată ce apărea Falconetti.
Cînd îl văzuse prima oară în sala de mese, Falconetti anunţase cu glas tare:
— Nu-mi plac negrii în aceeaşi încăpere cu mine. Negrul nu răspunsese, dar nici nu se mişcase de la locul său. Se pare că n-ai auzit ce am spus, negrule, spusese bătăuşul şi, ducîndu-se la el, îl apucase de subsuori, îl tîrîse şi îl aruncase pe uşă afară. Nici unul din marinarii care erau de faţă nu se mişcase şi nici nu protestase, toată lumea tăcuse mîlc. Pe Elga Andersen fiecare avea grija sa, nu a vecinului.
Jumătate din echipaj îi dăduse bani lui Falconetti, teoretic cu împrumut, dar nimeni nu se aştepta să-i vadă înapoi. Dacă nu i se dădea o bancnotă de cinci sau zece dolari cînd cerea, chipurile cu împrumut, nu spunea nimic atunci, pe loc. Dar peste două-trei zile îi căuta nod în papură celui care îl refuzase şi acesta se alegea cu un ochi învineţit sau cu nasul rupt, ori scuipa un dinte.
Pînă atunci Falconetti nu se legase de Thomas, deşi era mai puternic decît el. Thomas se ferea din calea brutei, ca să evite belelele, iar Falconetti – sesizînd ceva deosebit în atitudinea retrasă, dar paşnică a acestuia – îşi alegea victimele printre ceilalţi marinari care i se păreau mai uşor de supus.
Dar chiar în prima noapte după ce părăsiseră portul Genova, Falconetti îşi dezvălui intenţiile.
Juca pocher şi cînd Thomas şi Dwyer intrară împreună în sala de mese exclamă:
— Aha, iată şi turturelele noastre! Şi ţocăi zgomotos, semnificativ din buze.
Cei adunaţi în jurul mesei rîseră, căci era periculos să nu te amuzi la glumele lui. Dwyer se înroşi ca racul. Thomas îşi turnă, calm, cafea în ceaşcă, apoi luă de pe masă „ The Daily American„
care apărea la Roma, şi – aşezîndu-se la masă – începu să citească.
— Ascultă, Dwyer, zise Falconetti, îţi propun să mă angajezi ca impresar. Drumu-i lung, mai e mult pînă să ajungem acasă, iar băieţii ar putea să se înfrupte şi ei cu o bucăţică din curul tău, în clipele de plictiseală. Ce ziceţi, băieţi? se adresă el asistenţei.
Murmure de aprobare răzleţe, timide se auziră în jurul mesei. Thomas se prefăcea că citeşte şi sorbea, rar, din ceaşcă. Ştia că Dwyer, disperat, se uita rugător la el, dar nu voia să se implice în scandalul care plutea în aer, dacă situaţia nu îl obliga.
— De ce să-l dai pe gratis, Dwyer, aşa cum faci tu, cînd te-ai putea îmbogăţi dacă te-ai apuca serios de afaceri, cu ajutorul meu? Hai să fixăm tariful. Să zicem cinci dolari pe la spate, zece 375
dolari în gură. Eu nu pretind mai mult de zece la sută, ca orice impresar cinstit de la Hollywood. Ce spui, Dwyer? continuă batjocoritor Falconetti.
Dwyer sări de la locul său şi fugi afară. În urma sa marinarii izbucniră în hohote sănătoase de rîs. Thomas nu se mişcase de la locul său, prefăcîndu-se că citeşte în continuare, dar mîinile îi tremurau uşor. Se străduia din răsputeri să-şi stăpînească mînia, căci dacă ar fi doborît un mardeiaş
de talia lui Falconetti – care terorizase ani de zile tot vasul - cineva s-ar fi putut întreba cine dracu era individul ăsta dur şi pînă la urmă şi-ar fi amintit că l-a văzut undeva, pe vreun ring. Acoliţi de-ai gangsterilor şi paraziţi dispuşi să alerge – pentru bani – la eşaloanele superioare se găseau pretutindeni pe frontul maritim, aşa că nu ar fi durat prea mult pînă l-ar fi depistat. Citeşte-ţi nenorocita de gazetă şi ţine-ţi gura! îşi impuse Thomas.
Dar Falconetti îl atacă direct pe Thomas.
— Hei, amănţelule! i se adresă el, însoţindu-şi cuvintele de ţocăitul obişnuit. Ce faci, nu te duci să-ţi consolezi iubita? O laşi să jelească de una singură, pînă adoarme?
Thomas împături tacticos ziarul, îl puse la loc şi, sculîndu-se în picioare, traversă calm sala, cu ceaşca în mînă. De partea cealaltă a mesei, Falconetti rînjea batjocoritor cînd, brusc, Thomas îi azvîrli cafeaua în plină faţă. O linişte de moarte se aşternu în sală, dar Falconetti nu se mişcă de la locul său.
— Dacă nu îţi ţii gura o să te fac să bei o duşcă din asta de fiecare dată cînd trec pe lîngă
tine, de aici şi pînă la Hoboken, ai auzit? îi zise Thomas.
Falconetti se sculă în picioare.
— Al meu eşti, răspunse el şi din nou ţocăi.
— Te aştept pe punte, îl provocă Thomas. Să vii singur.
— N-am nevoie de ajutor, îl asigură Falconetti.
Thomas ieşi pe punte şi se duse la pupă unde avea spaţiu suficient de desfăşurare. Nu voia să
se angajeze într-o luptă corp la corp cu o huidumă cum era Falconetti, căci ar fi fost dezavantajat şi ar fi avut toate şansele să fie doborît uşor. Marea era calmă, noaptea îmbălsămată. Thomas oftă.
Pumnii, mereu păcătoşii de pumni, gîndi el. Falconetti nu îi provoca nici o îngrijorare. Burta imensă
a acestuia, revărsată peste curea, te chema parcă să intri cu pumnii în ea.
