Uşa se deschise şi Falconetti apăru în prag. Umbra i se răsfrînse uriaşă pe punte, alungită
datorită luminii din spate. Era singur. Trebuie să termin repede cu el, ca să nu mă vadă nimeni, îşi zise Thomas.
— Aicea-s, nătărău borţos, îl aţîţă Thomas. Prefera ca Falconetti să ia iniţiativa, căci dacă l-ar fi atacat Thomas primul, exista posibilitatea să încapă pe mîinile lui, iar el voia să evite lucrul acesta. Căci nu se îndoia că adversarul său nu va respecta regulamentul Comisiei de Box. Haide, grăsanule, vino odată, n-am chef să-mi pierd noaptea cu tine.
— Ţi-ai căutat-o singur, Jordache, şuieră printre dinţi Falconetti şi – legănîndu-se şi agitîndu-şi braţele cu pumnii ca baroasele – tăbărî asupra lui. Thomas făcu un pas în lături şi îi înfipse pumnul drept în burtă cu toată puterea de care era capabil. Falconetti icni, scoase un sunet de parcă se sufoca şi se clătină. Thomas făcu un pas şi îl lovi din nou în burtă cu toată forţa. Falconetti se prăbuşi şi începu să se zvîrcolească pe jos. Se tăvălea neputincios, un gîlgîit ciudat îi izvora din 376
gîtlej, dar încă nu fusese scos din luptă. Ochii săi aruncau fulgere, în timp ce Thomas stătea aplecat asupra lui.
Totul s-a desfăşurat repede şi eficient, gîndi Thomas satisfăcut. Nici un semn nu rămăsese pe trupul matahalei, iar dacă acesta tăcea, nimeni nu afla ce se petrecuse cu adevărat între ei doi. Se înţelege că Thomas nu ar fi dezvăluit nimic, iar bruta de Falconetti, care îşi primise lecţia meritată, nu avea interesul să pălăvrăgească.
— Ei, burtăverde, acum ştii ce te aşteaptă dacă nu îţi ţii închisă gura aia spurcată! zise Thomas.
Brusc, Falconetti făcu o mişcare neaşteptată, îl înşfăcă de gleznă pe Thomas, trîntindu-l pe punte, lîngă el. Un fulger sclipi în cealaltă mînă a brutei şi Thomas înţelese că scosese cuţitul. Îşi trînti, fără milă, genunchiul pe faţa ticălosului, apucă strîns mîna ce ţinea cuţitul şi i-o răsuci cu violenţă. Falconetti nu îşi revenise complet, mîna se înmuie repede şi cedă. Thomas îi ţintui braţele de podea cu genunchii, împinse cuţitul ca să nu-l ajungă, apoi îi tocă faţa metodic, două minute fără
întrerupere. Cînd, în cele din urmă, se ridică, Falconetti rămase inert, iar sîngele înnegrise puntea în jurul capului său. Thomas luă cuţitul, îl azvîrli în mare şi, după ce aruncă încă o privire asupra duşmanului înfrînt, se îndreptă spre sala de mese. Răsufla greu, dar nu de oboseală, ci din cauza bucuriei şi plăcerii pe care le resimţea. Fir-ar să fie, mi-a plăcut! gîndi el.
În sală pocherul se întrerupsese, dar acum se aflau acolo mai mulţi oameni decît la început.
De bună seamă că marinarii care fuseseră martori la izbucnirea scandalului se grăbiseră să-i cheme şi pe tovarăşii lor de cabină ca să vadă împreună finalul încăierării dintre cei doi adversari.
Discuţiile zgomotoase încetară brusc cînd, calm şi respirînd normal de acum, Thomas îşi făcu apariţia.
Se duse la oala de cafea şi îşi umplu ceaşca.
— Am irosit degeaba o jumătate de ceaşcă, zise el adresîndu-se celor din jur. Apoi se aşeză
la locul său, desfăcu din nou ziarul şi îşi reluă lectura.
*
**
Cobori pasarela care ducea pe chei cu solda în buzunar şi cu sacul de marinar al norvegianului mort pe umăr. Dwyer venea după el. De cînd Falconetti sărise peste bord şi pierise în valurile furioase ale mării, într-o noapte bîntuită de furtună, nici un marinar nu îi mai vorbea şi nimeni nu îl salutase la plecare pe Thomas. Să-i ia dracu pe toţi, gîndi el. Falconetti îşi căutase moartea cu luminarea.
Înfrîngerea categorică suferită îl determinase pe Falconetti să-l ocolească pe cel care îl umilise atît de rău. Însă, după ce i se vindecase faţa stîlcită începuse să se ţină de capul lui Dwyer cînd ştia că Thomas nu se află prin apropiere. Speriat, Dwyer îl informase pe prietenul său că
haidamacul îl urmărea, ţocăind mereu din buze, şi că îl ameninţa.
Într-o noapte, după ce îşi terminase cartul şi se ducea să se culce, auzi ţipete disperate din cabina lui Dwyer. Împinse uşa, care nu era încuiată şi se năpusti în încăpere unde îl găsi pe Falconetti luptîndu-se să-i tragă în jos pantalonii lui Dwyer. Thomas îl pocni peste faţă pe ticălos şi-i trînti un picior în fund, azvîrlindu-l afară.
377
— Te-am avertizat, nemernicule! şuieră Thomas. De acum o să te cotonogesc de cîte ori o să-mi ieşi în cale la bord.
— Sfinte Iisuse, vorbi Dwyer cu lacrimi în ochi, n-am să uit, Tommy, zău, n-am să uit cît oi trăi ce ai făcut pentru mine.
— Termină cu smiorcăiala, îl apostrofă Thomas. N-o să se mai lege de tine.
Falconetti nu se mai legă de nimeni, nu numai de Dwyer. Făcea tot ce îi stătea în putinţă să-l evite pe Thomas, dar cel puţin o dată pe zi tot îl întîlnea şi de fiecare dată Thomas îl chema: „Ia vino-ncoace, grăsanule!” Falconetti se apropia tîrşîindu-şi picioarele, cu faţa schimonosită de spaimă, iar Thomas îi trîntea, aşa cum îi promisese, un pumn violent în burtă. Şi avea grijă
totdeauna să facă lucrul acesta în prezenţa marinarilor, dar nu în faţa vreunui ofiţer. După ce, în seara aceea, îi făcuse chiseliţă faţa lui Falconetti, oamenii se lămuriseră asupra lui Thomas. Iar un marinar, pe care îl chema Spinelli, îi spuse într-o zi:
— Mă tot întrebam unde te-am mai văzut înainte.
— Nu m-ai văzut niciodată în viaţa ta, răspunse Thomas, dar ştia că degeaba nega.
— Ba da, ba da, insistă Spinelli, te-am văzut într-o seară la Queen's, acum vreo cinci-şase ani, cînd ai doborît un negru...
— În viaţa mea n-am pus piciorul la Queen's, replică Thomas cu asprime.
— O.K., O.K., cum vrei tu, răspunse împăciuitor Spinelli, ridicînd braţele în sus. Nu-i treaba mea.
Thomas nu se îndoia că tot echipajul va afla curînd adevărata sa identitate, mai ales că
palmaresul său ca boxeur profesionist putea fi găsit în Ring Magazine. Totodată ştia că atîta timp cît se afla pe mare nu i se putea întîmpla nimic.
Lucru curios, marinarii pe care Falconetti îi terorizase şi care acuma – văzîndu-l doborît – îl dispreţuiau, îl urau şi pe Thomas; căci acesta le demonstrase că erau nişte laşi care se temuseră de un burduf pe care îl dezumflase, în zece minute, un om mai puţin voinic decît majoritatea lor, un om care nu ridicase glasul nici măcar o dată în cursul a două călătorii.
Falconetti nu intra în sala de mese cînd ştia că Thomas se afla acolo. O dată însă Thomas dădu peste el şi, fără a-l lovi, îi spuse:
— Să nu pleci, îţi aduc pe cineva să-ţi ţină de urît.
Thomas coborî scările şi intră la Renway pe care îl găsi şezînd pe marginea cuşetei.
— Vino cu mine, Renway, îi porunci Thomas.
Speriat, negrul se supuse şi îl urmă dar, cînd îl văzu pe Falconetti în sală, se trase înapoi şi vru să fugă, însă Thomas îl înghionti împingîndu-l înăuntru.
