— E o zi frumoasă, nu ne-am văzut de mult timp, haide să nu ne certăm. În clădirea de colo se află dormitorul unde am stat cînd eram boboc, zise Billy.

— Fata ta era şi ea la joc? Billy îi scrisese că îi plăcea una din colege.

— Nu. Părinţii ei au venit în weekend, iar ea trebuie să se poarte ca şi cînd eu nu exist.

Taică-său nu mă suferă şi nici eu nu îl înghit. Sînt imoral, exercit o influenţă negativă asupra fetei, aşa susţine tatăl ei. E tip din Neanderthal.

—

Billy, ai vre-un cuvînt frumos despre cineva vreodată?

— Sigur, despre Albert Camus. Dar el e mort. Apropo, asta îmi aminteşte: ce face poetul ăla, Evans Kinsella?

— El e în viaţă, răspunse Gretchen.

— O, ce veste minunată! Ba chiar senzaţională!

Dacă n-ar fi murit Colin, Billy nu ar fi fost aşa, gîndi Gretchen, ar fi fost cu totul altfel. Un om preocupat, neatent la volanul maşinii, pierde controlul şi se loveşte violent de un copac, iar efectele accidentului continuă, persistă, se extind şi dăinuie de-a lungul multor generaţii.

— Te duci vreodată la New York? întrebă Gretchen.

— Uneori.

— Anunţă-mă cînd vii data viitoare, ca să iau bilete la un spectacol. Ia-o şi pe fata ta, dacă

vrei, mi-ar face plăcere să o cunosc.

— Nu-i cine ştie ce de capul ei.

— Oricum, dă-mi de veste.

— Bineînţeles.

– Cum merge cu învăţătura?

Billy se strîmbă.

— Unchiul tău îmi spune că nu prea înveţi şi că e posibil să fii eliminat din cauza asta.

— Ca primar al burgului probabil că nu îi e greu să întreprindă cercetări şi să afle de cîte ori am tras chiulul în semestrul acesta.

— Dacă te dau afară, ai să fii încorporat, îţi dai seama?

— Ce-mi pasă? N-o fi mai plictisitor la armată decît la majoritatea cursurilor.

— La mine te gîndeşti vreodată? Gretchen îşi dădu seama că a făcut o imensă greşeală

punînd problema în felul acesta. Greşeală clasică. Dar continuă: Ce crezi că va fi în inima mea dacă

eşti trimis în Vietnam?

— Bărbaţii luptă, femeile plîng. De ce am fi altfel decît toţi ceilalţi?

— Dar tu faci ceva, încerci să schimbi lucrurile? Să opreşti războiul, de pildă? O mulţime de studenţi din toată ţara se străduiesc zi şi noapte ca să...

— Pierdere de timp, o întrerupse Billy. Războiul e o afacere prea mănoasă pentru granguri ca să renunţe la el. Ce le pasă lor de cîţiva puştani! Dacă ţii, pot să iau insigna ta şi să o port. Mare scofală! N-o să mai poată Pentagonul cînd o afla că Billy Abbott a arborat insigna asta grozavă.

468

— Billy! Gretchen se opri din mers şi se întoarse spre el. Există ceva pe lume care să te intereseze?

— Nu prea, răspunse sincer Billy. Greşesc?

— Nădăjduiesc că pozezi, zise Gretchen. Atitudine de adolescent încăpăţînat.

— Nu pozez şi nu mai sînt adolescent, dacă nu ai observat, ripostă Billy. Sînt om matur şi consider că totul pute. În locul tău, m-aş ignora o bucată de timp. Dacă ţi-e greu să mă ţii la şcoală, nu-mi mai trimite bani. Dacă nu îţi place calea pe care merg şi te învinovăţeşti pentru lucrul acesta, poate ai dreptate, poate nu. Îmi pare rău că trebuie să-ţi vorbesc în felul acesta, dar un lucru îmi este absolut nesuferit, iar lucrul acesta e ipocrizia. Cred că ai fi mai fericită dacă nu ţi-ai bate capul cu mine, aşa că du-te înapoi la dragul meu unchi Rudolph şi la scumpul tău Evans Kinsella. Iar eu o să

mă înapoiez la baseball.

Făcu stînga-mprejur şi porni calm spre terenurile de sport. Gretchen se uită după el pînă cînd deveni o pată albastră şi gri în depărtare. Apoi plecă încet, cu sufletul împovărat, spre locul unde parcase maşina lui Rudolph.

Nu avea rost să rămînă pînă la sfîrşiţul weekend-ului. Cină în linişte cu Rudolph şi Jean, iar a doua zi se înapoi la New York cu trenul de dimineaţă.

La hotel o aştepta un bileţel de la Evans care o anunţa că nu va putea cina cu ea în seara aceea.

469

Capitolul 6

1967

În avionul care se îndrepta spre Dallas, Johnny Heath, alături de Rudolph, răsfoia un dosar plin de hîrtii. Rudolph avea şi el pe genunchi un dosar doldora. Trebuia să supună spre aprobare Consiliului Orăşenesc bugetul pe anul viitor şi se încrunta în timp ce examina volumul gros care conţinea proiectul întocmit de specialiştii de la departamentul financiar. Preţul tuturor produselor creştea, angajaţii departamentelor poliţiei şi pompierilor, personalul şcolilor publice, ca şi personalul clerical, cu toţii solicitau majorări de salarii. Se constata şi o creştere alarmantă a numărului beneficiarilor de ajutoare sociale, mai ales din rîndul negrilor din oraş. Construirea unei uzine de epurare a apelor menajere se afla în evidenţă, toată lumea se împotrivea majorării impozitelor, subvenţiile, atît cele ale statului cît şi cele federale, se menţineau la nivelurile anterioare. Asta-i, îşi zise Rudolph, în timp ce zburau la zece mii de metri înălţime, preocupat din cauza banilor.

Lîngă el, Johnny Heath era şi el îngrijorat din pricina banilor, numai că era vorba de banii săi şi ai lui Rudolph. După ce îi murise tatăl, Brad Knight îşi transferase birourile de la Tulsa la Dallas, iar scopul călătoriei lui Rudolph şi Johnny era de a discuta cu el situaţia investiţiilor lor în

„Compania petrolieră Peter Knight şi fiul”. Brad părea să fi pierdui, din senin, simţul afacerilor, iar ei se treziseră că investesc mereu în sonde sterpe. Chiar şi puţurile care conţineau ceva suferiseră de o serie de dezastre – apă sărată, prăbuşirea de şisturi argiloase, structuri scumpe - totuşi fuseseră

forate. Johnny Heath întreprinsese cercetări discrete şi era convins că Brad măsluia rapoartele, că îi fura şi că acest lucru îl practica de mult timp. Cifrele furnizate de Johnny Heath păreau concludente, dar Rudolph refuza să întreprindă ceva împotriva lui Brad pînă nu discuta cu el. Nu îi venea să

creadă că un om pe care îl cunoştea de atîta timp şi aşa de bine ar îi în stare să se transforme în asemenea măsură. În pofida sprijinului Virginiei Calderwood.

Cînd avionul ateriză, Brad nu îi aştepta la aeroport. Îl trimisese însă, ca să-i întîmpine, pe adjunctul său, un tip înalt, solid, cu pălărie de pai brun, cravată îngustă şi haină uşoară, care le prezentă scuzele domnului Knight (reţinut la o şedinţă, afirmă el) şi îi conduse într-un Cadillac prevăzut cu aer condiţionat, de-a lungul străzilor încinse ce pulsau de viaţă, la hotelul din centrul Dallas-ului, unde Brad le reţinuse un apartament luxos – două dormitoare şi un salon spaţios.

Era un hotel nou-nouţ, iar camerele fuseseră aranjate de decorator într-un mod care putea fi socotit o variantă ameliorată, cu o singură stea, a stilului Second Empire. Pe o masă lunguiaţă, lipită

de perete, se aflau înşirate şase sticle diferite de bourbon, şase de scotch, şase de gin şi vodcă, plus o sticlă de vermut, o găletuşă cu gheaţă, cîteva zeci de sticle de coca-cola şi sifon, un coşuleţ cu lămîi, un recipient uriaş cu fructe de mărimi impresionante, precum şi o pădure de pahare de toate dimensiunile.

— Bere şi şampanie găsiţi în frigiderul din dulap, le atrase atenţia adjunctul lui Brad. Sînteţi oaspeţii domnului Knight.