— Rămînem doar peste noapte, îl preveni Rudolph.

470

— Domnul Knight mi-a spus să fac totul ca să vă simţiţi bine, răspunse adjunctul. Acum vă

aflaţi în Texas, adăugă el.

— De-ar avea toate astea la Alamo, încă nu ar fi suficient, observă cu umor Rudolph.

Adjunctul rîse politicos şi îşi exprimă convingerea că domnul Knight va fi liber pe la cinci.

Acum era trecut puţin de trei.

— Vă rog, domnilor, dacă aveţi nevoie de ceva, telefonaţi-mi la birou, da? le mai spuse acesta înainte de a pleca.

— Totul e praf în ochi, zise Johnny făcînd un gest larg în care cuprinse apartamentul cu masa încărcată de sticle.

Rudolph simţi o undă de iritare. Johnny îşi formase reflexe şi automat bănuia pe toată lumea, pînă la dovada contrarie.

— Trebuie să dau nişte telefoane, anunţă-mă cînd vine Brad, zise Rudolph şi se duse în camera sa, închizînd uşa după el.

Sună mai întîi acasă. Rudolph lua legătura cu Jean cel puţin de trei ori pe zi. O ascultase pe Gretchen în cele din urmă şi nu mai ţinea băuturi alcoolice în casă. Dar Whitby era plin de magazine care vindeau alcool şi de baruri. Astăzi însă nu avea motive de îngrijorare: Jean era veselă

şi bine-dispusă. La Whitby ploua şi ea se pregătea să o ducă pe Enid la prima ei petrecere de copii.

Cu două luni în urmă Jean provocase un accident, conducînd maşina în stare de ebrietate, cu Enid pe canapeaua din spate. Maşina se făcuse zob, dar ele scăpaseră doar cu cîteva zgîrieturi.

— Cum e la Dallas? întrebă Jean.

— Pentru texani e-n regulă, cred; însă de nesuportat pentru restul rasei umane, răspunse Rudolph.

— Cînd vii înapoi?

— Îndată ce îmi va fi posibil.

— Grăbeşte-te, îl zori ea parcă îngrijorată.

Cînd era trează, Jean se simţea deprimată. Rudolph nu îi spusese de ce pleca în Texas cu Johnny.

Apoi telefonă la birou, la primărie, şi luă legătura cu secretarul său, un tînăr puţin cam efeminat, dar în general ponderat. În după-amiaza aceasta însă părea să-şi fi pierdut sîngele rece.

Studenţii organizaseră o demonstraţie în faţa sediului ziarului Sentinel din cauza editorialului care pleda în favoarea menţinerii R.O.T.C-ului65 la universitate. Rudolph aprobase personal editorialul care era moderat şi nu susţinea pregătirea militară obligatorie, totuşi considera că trebuie să se permită accesul studenţilor care doreau să-şi facă o carieră în cadrul forţelor armate, ba chiar şi celor care socoteau că e bine să fie pregătiţi să-şi apere patria în caz de nevoie. Glasul dulce al raţiunii nu izbutise să-i potolească pe demonstranţi, iar o piatră aruncată – care spărsese un geam –

determinase chemarea poliţiei. Dorlacker, preşedintele universităţii, îi telefonase, foc de supărare, comunică secretarul, şi îi spusese, citez: „Dacă-i primar, de ce nu se află la biroul lui?” Am încheiat citatul. Rudolph nu considerase necesar să-l informeze pe secretar despre natura călătoriei sale.

Ottman, şeful poliţiei, fusese şi el la sediul primăriei şi părea foarte agitat. Îi ceruse secretarului să-i 65 Reserve Offices Training Corps, instituţie menită să pregătească ofiţeri de rezervă

471

comunice primarului să se înapoieze urgent la birou pentru o chestiune foarte, foarte importantă.

Albany telefonase de două ori înştiinţîndu-l că o delegaţie de negri prezentase o petiţie în legătură

cu un bazin de înot sau aşa ceva.

— Destul, Walter, îl opri obosit Rudolph. Închise telefonul şi se culcă pe cuvertura bleu de mătase alunecoasă întinsă pe pat. Ca primar al oraşului Whitby, Rudolph primea zece mii de dolari pe an pe care îi dona în întregime pentru opere de binefacere. Serviciu onorific!

Se ridică de pe pat şi simţi o plăcere răutăcioasă cînd văzu petele lăsate de pantofii săi pe mătase, apoi trecu în salon. Johnny, în cămaşă, şedea la un birou imens şi răsfoia hîrtiile din dosar.

— Nu e nici o îndoială, Rudy, zise el. Ticălosul ne-a dus de nas.

— Mai tîrziu, te rog Johnny, zise Rudolph. În clipa asta sînt funcţionarul devotat care nu îşi precupeţeşte eforturile în slujba publicului.

Turnă coca-cola într-un pahar cu gheaţă şi se apropie de fereastră. Sub văpaia pîrjoiitoare ce se revărsa din văzduh, Dallas-ul sclipea ca o explozie nefirească de metal şi sticlă, rezultat al unui accident cosmic arbitrar şi lipsit de noimă.

Rudolph se înapoie în dormitor şi ceru la centrală să i se facă legătura la telefon cu poliţia din Whitby. În timp ce aştepta, se privi în oglindă: arăta ca un om care avea neapărată nevoie de o vacanţă reconfortantă şi se întrebă cînd îl va doborî primul atac de inimă, deşi în America se presupunea că numai oamenii de afaceri sînt supuşi riscului de a suferi un infarct, iar el – teoretic –

părăsise sfera afacerilor. Profesorii trăiau veşnic (citise el undeva), precum şi majoritatea generalilor.

Cînd căpătă legătura, glasul lui Ottman suna ca de înmormîntare, dar asta se datora metier- ului său, acela de a stîrpi crima. Bailey, fostul şef de poliţie, pe care Rudolph îl băgase la puşcărie, era un tip jovial, iar Rudolph adesea îl regreta. Melancolia integrităţii, îşi zise el.

— Am zgîndărit un cuib de viespi, domnule primar, începu Ottman. Sergentul Slattery a surprins un boboc de la Whitby fumînd marijuana, la opt şi jumătate dimineaţa. La opt şi jumătate dimineaţa! Ottman era familist şi avea un program strict, iar dimineţile erau sfinte pentru el. Băiatul avea la el o jumătate de uncie66 de drog. Înainte de a-l sălta, a trăncănit ca o moară stricată. Spunea că în dormitorul lui sînt cel puţin cincizeci de puştani care fumează haş67 sau marijuana. Mai spunea că dacă ne-am duce acolo am colecta cel puţin o jumătate de kilogram de droguri. El are avocat şi pînă diseară va fi pus în libertate, pe cauţiune. Între timp sînt sigur că avocatul a vorbit cu unele personalităţi şi ce să fac? Domnul Dorlacker, preşedintele, mi-a telefonat cu puţin timp înainte şi mi-a interzis să pun piciorul în incinta universităţii. Dar dacă sînt ţinut departe de universitate în ce lumină o să fiu pus? Universitatea Whitby nu e Havana sau Buenos Aires! Pentru numele lui Cristos, e în limitele oraşului, iar legea e lege!

O, Doamne, ce zi mi-am ales ca să vin la Dallas! gîndi Rudolph.

— Aşteaptă puţin să mă dezmeticesc, domnule şef, zise Rudolph.

— Nu mă pot duce acolo, domnule primar, continuă Ottman şi adăugă: Mă puteţi considera demisionat din clipa aceasta.

66 Aproximativ 14 grame

67 Haşiş

472

Dumnezeule, ce om cinstit! gîndi iar Rudolph. Cîndva o să guste şi el marijuana ca să se dumirească de ce se face atîta caz în legătură cu acest drog. Poate că e tocmai ceea ce îi trebuie lui Jean.

— Avocatul puştiului e şi avocatul lui Leon Harrison, zise Ottman. Harrison a fost deja la mine şi m-a întrebat ce intenţionez să fac. Mi-a spus ceva despre o întrunire extraordinară, mîine, a Consiliului de Administraţie.

— Foarte bine, domnule şef, zise Rudolph. Ia legătura cu Dorlacker şi înştiinţează-l că am dat ordin de percheziţie pentru ora opt diseară. Obţine mandat de la judecătorul Staterlee şi spune-le oamenilor dumitale să-şi lase acasă bastoanele. Nu vreau să fie răniţi. Vestea o să se răspîndească şi poate că puştii o să aibă bunul-simţ să se debaraseze de drog, înainte ca să ajungeţi voi la dormitoarele lor.

— Nu-i cunoaşteţi pe puţoii din zilele noastre, domnule primar, răspunse cu tristeţe Ottman.

N-au bunul-simţ nici măcar să se şteargă la fund.

Rudolph îi dădu numărul de telefon de la hotel şi îi spuse să-l cheme după raidul din seara aceea. Închise telefonul şi termină de băut paharul cu coca-cola. Prînzul în avion fusese o nenorocire iar acum avea arsuri la stomac. Imprudent, băuse cele două pahare de manhattan oferite de stewardesă; deobicei, cînd se afla la sol, el nu bea niciodată manhattan şi nu putea spune de ce.

Se auzi telefonul şi Rudolph aşteptă ca Johnny să răspundă. Îşi dădu seama însă că nu suna şi în camera alăturată şi ridică receptorul.