— Şi mai ştii tu o grămadă de alte lucruri, interveni Johnny, care se plantase între Brad şi uşă, voind parcă să-l împiedice de a o şterge pe nepusă masă. Pe care le cunoaştem şi noi, adăugă el.

— Pe Dumnezeul meu! exclamă Brad. Dacă n-am fi prieteni de o viaţă aş zice că îmi sînteţi duşmani, zău aşa! Asuda abundent în pofida aerului condiţionat, iar cămaşa albastră se întunecase din cauza transpiraţiei şi i se lipise de trup. Îşi umplu din nou paharul însă degetele sale butucănoase şi manichiurate tremurau vizibil cînd şi le vîrî în căldăruşă după cubuleţe de gheaţă.

— Haide, Brad, dă-i drumul. Dar sincer, îl îndemnă Johnny.

— Păi... Brad rîse. Sau se strădui să rîdă. Poate că am călcat un pic pe-alături, în ce o priveşte pe nevastă-mea, aşa, cînd şi cînd. Ştii cum sînt eu, Rudy, nu am tăria ta de caracter şi nu rezist cînd o fiinţă dulce şi calină se răsfaţă în prezenţa mea şi vrea să fie mîngîiată. Dar, zău că

Virginia prea pune toate la inimă...

— Ascultă, nu ne pasă de tine şi nici de Virginia, îl întrerupse acum şi Johnny. Nouă să ne spui unde se duc bănişorii noştri.

— Păi n-aţi primit deconturile cu regularitate, în fiecare lună? se minună Brad.

— Le-am primit, confirmă Johnny.

— E drept, am avut cîteva ghinioane în ultimul timp, continuă Brad, ştergîndu-şi faţa cu o batistă fină, uriaşă, cu monogramă în colţ. Cum zicea tatăl meu, fie-i ţărîna uşoară, „dacă ţi-e frică

de valuri, nu te arunca în apă!”

— Am întreprins nişte investigaţii, trecu la subiect Johnny ca să-l oblige pe Brad să intre în miezul problemei, şi am ajuns la concluzia că anul trecut ne-ai jecmănit pe fiecare din noi doi de cîte şaptezeci de mii de dolari.

— Trebuie că glumiţi, încercă să se indigneze Brad. Se învineţise însă la faţă iar zîmbetul ce îi încremenise pe buze se transformase în rictus. Glumiţi, zău, nu-i aşa? Aţi pus la cale o farsă ca să mă necăjiţi. Iisuse! O sută de mii!

— Brad! Glasul lui Rudolph suna aspru, ameninţător.

— Bine, cedă Brad: Văd că nu glumiţi.

Se lăsă să cadă pe canapeaua înflorată, un bărbat greoi, cu umeri masivi, doborît, care punea o pată discordantă pe mobila în culori vesele, de cea mai bună calitate, din cel mai bun apartament al celui mai bun hotel din Dallas. O să vă povestesc cum s-a-ntîmplat totul...

Se întîmplase ca în urmă eu un an Brad întîlnise o starletă, Sandra Dilson, cu prilejul unei călătorii făcute la Hollywood pentru a depista nişte investitori. „O făptură dulce, tînără, nevinovată

fură cuvintele folosite de el pentru a o descrie pe domnişoara Dilson. Înnebunise dupa ea, mărturisi Brad, dar trecuse mult timp pînă ce „dulcea făptură” îi permisese să o atingă măcar cu un deget. Iar el, ca să o impresioneze şi să o înduplece, începuse să-i cumpere bijuterii.

— Nu vă puteţi imagina ce preţuri sînt în stare să pretindă pentru nişte pietre în oraşul ăla nenorocit, continuă el mărturisirea. Şi ca sa o impresioneze şi mai tare, credea el, pariase masiv de cîte ori se duseseră împreună la cursele de cai. Dacă vreţi să ştiţi adevărul, fata aia se plimba acum împodobită cu bijuterii în valoare de vreo patru sute de mii de dolari pe care eu i-am plătit, zise el şi adăugă sfidător: Aflaţi că de cîte ori m-am culcat cu ea mi-am zis că merita toţi banii, pînă la ultimul cent. O iubesc, mi-am pierdut capul după ea, iar într-un fel sînt mîndru şi gata sa suport consecinţele, declară el sentenţios.

476

În situaţia aceasta, ca să facă rost de bani, Brad începuse sa falsifice deconturile lunare.

Raportase despre prospecţiuni şi forări de puţuri care fuseseră abandonate pentru că secaseră sau nu mai erau rentabile de ani de zile şi umflase preţul echipamentelor cumpărate de zece sau cincisprezece ori faţă de cît îl costaseră în realitate. Atrăsese, în afacerea aceasta, şi un contabil de-al său pe care îl plătea ca să-şi ţină gura. Ciţiva investitori întreprinseseră nişte cercetări care nu prevesteau nimic bun, dar el reuşise să-i fenteze.

— Cîţi investitori şi-au pus banii în afacerile tale pînă acum? întrebă Johnny.

— Cincizeci şi doi.

— Cincizeci şi doi! exclamă înciudat Johnny.

— Niciodată în trecut n-am făcut aşa ceva, zise candid Brad. Reputaţia mea în Oklahoma şi Texas e nepătată, ca a foaie albă, poţi întreba pe oricine. Lumea a avut încredere în mine şi pe drept cuvînt.

— Ai să înfunzi puşcăria, Brad, îl ameninţă Rudolph.

— Stai, nu te pripi! sări Johnny. Să nu ne grăbim cu închisoarea. Pe mine mă interesează în primul rînd să-mi recuperez banii, nu să-l trimit la închisoare şi să rămîn cu paguba.

— Aşa e, aşa trebuie să discutăm, cu raţiune, îi ţinu parte cu ardoare Brad.

— Ce activ ai? întrebă Johnny. În momentul acesta?

— Asta-i, repetă Brad, aşa putem discuta afaceri. Nu sînt chiar cu totul la pămînt. Mă mai bucur de credit.

— Cînd ai să ieşi de aici, Brad, n-ai să mai poţi împrumuta zece cenţi de la nici o bancă din America. O să am eu grijă de asta! Rudolph nu îşi putea ascunde dezgustul faţă de el.

— Johnny..., apelă Brad la Heath, e răzbunător. Spune-i ceva. Înţeleg să fie ofuscat, dar nu răzbunător în halul ăsta...

— Te-am întrebat care e situaţia activului tău, repetă implacabil Johnny.

— Păi, zise Brad, dacă te iei strict după registre, nu-i atît de... nu-i prea optimistă. Însă din cînd în cînd am reuşit să pun deoparte nişte bani albi pentru zile negre. Pricepeţi! I-am depozitat prin diferite seifuri. Nu e o sumă suficientă ca să-i despăgubesc pe toţi, dar pe voi pot să vă

mulţumesc destul de bine.

— Sînt banii Virginiei? întrebă Rudolph.

— Banii Virginiei! Brad făcu o strîmbătură. Bătrînul ei şi-a asigurat şi condiţionat banii pe care i-a dat la căsătoria fiicei că n-aş fi putut cumpăra nici măcar un cîrnat la un bîlci, chiar dacă aş

fi murit de foame.

— A fost mult mai deştept decît noi, constată Rudolph.

— Iisuse, Rudolph, nu mă mai frecaţi. Mi-ajunge, mă simt destul de prost în situaţia în care mă aflu, se plînse Brad.

— Ce sumă, bani-gheaţă, ai acuma? întrebă practic Johnny.

— Nu e notată în registrele companiei şi nici în altă parte, pricepi, Johnny? zise Brad.

— Pricep. Cît? insistă acesta.

— Vreo sută de mii. Vă pot da cam cincizeci de mii de căciulă şi vă garantez că vă plătesc restul mai tîrziu.

— Cum? întrebă cu brutalitate Rudolph.

477

— Să vedeţi. Mai există cîteva puţuri productive. Rudolph era convins că minţea. Apoi, mă

pot duce să-i explic Sandrei că sînt la ananghie, temporar, rugînd-o să-mi înapoieze giuvaierurile şi...

— Chiar crezi că ar fi în stare de un asemenea gest? Ironia din glasul lui Rudolph era evidentă.

— E o fetiţă excepţională! Trebuie să v-o prezint odată, răspunse cu entuziasm Brad, fără a observa sau prefăcîndu-se că nu observă nuanţa din vocea fostului său prieten.