— De ce nu? răspunse în cele din urmă. Dacă ţine atît de mult, ticălosul!
Pappy dădu din cap în semn că a priceput.
— Ţi-l trimit cînd vine, promise el.
Thomas încuie uşa după ce Pappy plecă. Simţi perii mustăţilor înţepîndu-l şi se hotărî să o radă. Se privi în oglinda pătată din mica baie mohorîtă. Ochii îi erau injectaţi, mustaţa arăta de-a dreptul caraghios. Se săpuni şi se bărbieri. Avea nevoie şi de o tunsoare. Părul începuse să i se rărească pe creştet, dar pletele îi atîrnau pe urechi şi peste gulerul cămăşii. Pappy era îndemînatic şi eficient în multe privinţe, dar să tundă nu ştia.
Jumătatea de oră se scurse greu, dar, în sfîrşit, auzi ciocănindu-se la uşă. Thomas îşi dădu seama că nu era Pappy.
— Cine e? întrebă el în şoaptă. După o săptămînă de izolare, în care timp vorbise doar cu Pappy (iar conversaţiile cu acesta nu erau deloc lungi) nu îşi dădea seama cum îi suna glasul.
— Sînt eu, Rudy, se auzi răspunsul.
Thomas descuie uşa, lăsîndu-şi fratele să intre în cameră, după care o încuie la loc înainte de a-şi strînge mîinile. Nu îl invită să ia loc.
Rudolph nu avea nevoie să se tundă, nu chelea, arăta ca un adevărat gentleman de provincie în costumul său bine călcat, din material uşor, pentru că timpul se încălzise. Nota lui de plată la spălătorie trebuie că e lungă de un metru, îşi zise Thomas.
Rudy zîmbi într-o doară.
— Omul ăla de jos e foarte misterios în privinţa ta, comentă el.
— Ştie el ce face, răspunse Thomas.
— Am mai fost pe aici, acum două săptămîni, îl informă Rudolph.
— Ştiu, zise Thomas
— N-ai sunat.
— Nu.
382
Rudolph îşi roti, curios, privirile prin cameră. Pe faţă i se ivi o expresie ciudată de parcă nu îi venea să-şi creadă ochilor.
— Am impresia că te ascunzi de cineva, zise Rudolph.
— Nu vreau să comentez. Aşa se răspunde gazetarilor cînd îţi iau interviu, nu-i aşa?
răspunse Thomas.
— Pot să te ajut cumva?
— Nu.
Ce îi putea spune? Du-te şi caută un individ, Falconetti, la întretăierea dintre longitudinea 26°24' şi latitudinea 38°31', la circa zece mii de metri adîncime? Sau, du-te la Las Vegas şi caută un gangster, care are o puşcă cu ţeava retezată ascunsă în portbagaj, şi spune-i că îmi pare rău că l-am bătut pe Gary Quayles şi că nu o să mai fac?
— Îmi pare bine că te revăd, Tom, zise Rudolph. Deşi nu am venit să-ţi fac o vizită de plăcere.
— Îmi dau seama.
— Mama e pe moarte şi vrea să te vadă.
— Unde se află?
— E internată la spitalul din Whitby. Mă duc acolo şi dacă vrei...
— Ce înseamnă „e pe moarte”? Moare azi, săptămîna viitoare sau peste vreo doi ani?
— Poate muri în orice clipă. A avut două infarcturi, răspunse Rudolph.
— O, Cristoase!
Niciodată lui Thomas nu îi trecuse prin cap că mama poate muri. Îi şi cumpărase la Cannes un batic în trei culori, care avea imprimat pe el o hartă veche a Mediteranei. Cei cărora le aduci cadouri nu ar trebui să moară.
— Ştiu că ai vizitat-o din cînd în cînd, zise Rudolph. A devenit excesiv de religioasă, o ştii, şi vrea să se împace cu noi toţi înainte de a ne părăsi. Am chemat-o şi pe Gretchen.
— N-are de ce să se împace cu mine, răspunse Thomas. N-am nimic împotriva bătrînei, eu sînt vinovat, i-am făcut multe zile fripte la viaţa ei. În ceea ce îl priveşte pe ticălosul ăla de tată al nostru...
— Spune-mi, vrei să vii? îl întrerupse Rudolph. Maşina mea e jos, în faţa intrării hotelului.
Thomas dădu din cap, în semn că acceptă.
— Ia cîteva lucruri cu tine, îl sfătui Rudolph. Nu se ştie cît va dura...
— Dă-mi zece minute răgaz, ceru Thomas. Şi nu sta în faţa hotelului. Ia maşina şi pleacă.
După zece minute vino pe Fourth Avenue, spre nord. O să fiu pe trotuar, în apropierea curbei. Dacă
