Totuşi relaţiile lor nu fuseseră niciodată atît de apropiate ca legăturile dintre Rudolph şi Brad. Întrun anumit fel, pentru Brad fusese mai dureros faptul că trebuia să răspundă în faţa prietenului său.

Rudolph putea pretexta că obligaţiile îl reţin la Whitby şi chiar luase în consideraţie această

posibilitate, dar o respinsese socotind-o laşitate, fugă de răspundere. Şi tocmai pentru a-şi menţine 480

respectul faţă de sine întreprinsese călătoria. Sau, poate, ceea ce el considera a fi „respectul de sine”, era de fapt un eufemism pentru nemărginita sa vanitate?

După ce chestiunea bancrutei va fi rezolvată, Rudolph se gîndea să-l subvenţioneze pe Brad, asigurîndu-i un fel de pensie: vreo cinci mii de dolari anual, transmişi cu discreţie, pentru ca să nu prindă de veste nici creditorii şi nici organele legale. Oare banii, de care Brad avea nevoie disperată

(şi pe care trebuia să-i accepte) vor alina suferinţa de a fi obligat să-i primească tocmai de la acela care îl abandonase şi îi întorsese spatele cînd se aflase la ananghie?

Semnalul – care îi îndemna pe călători să-şi pună centurile de siguranţă -clipi. Rudolph oftă, îşi adună hîrtiile şi le puse în mapă, apoi strînse centura de siguranţă, aşa cum era îndemnat.

Avionul urma să aterizeze.

La Hotelul Mayflower îl aştepta un mesaj: secretarul său îl chema să revină urgent la birou, la primăria Whitby.

Urcă în cameră (unde nimeni nu se sinchisise să pună măcar o sticlă de băutură) şi telefonă

la biroul său. Încercă de două ori, găsi linia ocupată de fiecare dată şi era gata să abandoneze, socotind să ia legătura cu senatorul care îl putea ajuta, aranjînd menţinerea lui Billy dincoace de liniile primejdioase ale armatei Statelor Unite. Nu era o chestiune să poată fi rezolvată la telefon şi de aceea spera să-l invite la un prînz de lucru a doua zi, apoi să ia avionul de după-amiază pentru New York.

Mai încercă o dată şi obţinu legătura cu secretarul său.

— Îmi pare teribil de rău, domnule primar, dar cred că ar fi bine să reveniţi aici de urgenţă.

Nebunia a izbucnit după orele de serviciu, cînd eu mă aflam deja acasă şi de-abia azi dimineaţă am aflat ce s-a petrecut, altminteri v-aş fi informat imediat, îi comunică Walter care părea epuizat.

— Ce este? Ce s-a întîmplat? întrebă Rudolph impacientat.

— Totul e confuz şi nu-s sigur că vă pot relata întîmplările în succesiunea lor cronologică, începu să-i povestească Walter. Aseară, cînd Ottman a încercat să pătrundă în dormitor, îl baricadaseră, studenţii, vreau să spun, şi n-au lăsat poliţia să intre. Preşedintele Dorlacker a cerut retragerea poliţiei din campus, dar Ottman a refuzat. Cînd au vrut să forţeze intrarea, studenţii au aruncat cu tot felul de lucruri în atacanţi. Ottman a fost lovit la ochi de o piatră, dar nu e nimic serios după cum se aude, totuşi a fost dus la spital, iar poliţia a renunţat la acţiune, cel puţin pentru moment. Apoi alţi studenţi au organizat o demonstraţie uriaşă şi mi-e teamă că au manifestat şi în faţa locuinţei dumneavoastră. Am fost acolo cu puţin timp în urmă şi am găsit pajiştea din faţa casei devastată. A trebuit ca doamnei Jordache să i se administreze sedative.

— Îmi spui restul cînd ajung acolo. Sosesc de la Washington cu primul avion, zise Rudolph.

— M-am gîndit că aşa veţi proceda şi mi-am permis să-l trimit la aeroport pe Scanlon cu maşina dumneavoastră. Vă aşteaptă la La Guardia. Rudolph simţi cum Walter răsufla uşurat.

Îşi luă bagajul, coborî scările repede şi achită nota la recepţie. Aranjamentele pentru cariera militară a lui Billy Abbott vor trebui amînate.

Scanlon era un tip gras. Cînd vorbea, cuvintele îi erau însoţite de un şuier permanent.

Aparţinea forţelor poliţieneşti, dar avea aproape şaizeci de ani şi urma să fie pensionat. Suferea de reumatism, iar numirea lui ca şofer al lui Rudolph constituia aproape un act de filantropie. Rudolph 481

vînduse maşina predecesorului său, care era proprietate publică, şi folosea propriul lui automobil.

Procedase aşa din dorinţa de a da o lecţie de economie civică.

— De-ar fi s-o iau de la început, spuse Scanlon suflînd greu, mă jur pe Dumnezeu că nu m-aş mai angaja în poliţia unui oraş cu studenţi la Colegiu sau cu negrotei.

— Te rog, Scanlon, căută Rudolph să-l tempereze. De fapt din prima zi cînd începuse să

lucreze cu el încercase să-i corecteze vocabularul, dar cu prea puţin succes. Şedea în faţă lîngă

fostul poliţist de patrulă, care conducea exasperant de lent, dar s-ar fi simţit ofensat dacă Rudolph ar fi preluat volanul.

— Zău, domnule, continuă Scanlon. Sînt nişte animale sălbatice, o haită de hiene, n-au nici un pic de respect faţă de lege. Cît despre poliţie – rîd în nasul nostru. Nu îndrăznesc să vă învăţ

meserie, dar în locul dumneavoastră m-aş duce direct la guvernator, i-aş raporta şi i-aş cere să

trimită garda.

— Mai e timp pentru aşa ceva, zise Rudolph.

— Luaţi aminte la ce v-am spus, o să ajungeţi la vorbele mele, profetiză Scanlon. Uitaţi-vă

ce au făcut la New York şi în California.

— Aici nu e New York şi nici California, replică Rudolph.

— Avem studenţi şi negri, repetă cu încăpăţînare Scanlon. Continuară drumul în tăcere, o bună bucată de timp. Apoi poliţistul reluă conversaţia. Dacă eraţi acasă noaptea trecută, domnule primar, poate că pricepeţi ce vreau să vă spun...

— Am auzit că mi-au distrus grădina, zise Rudolph.

— De-ar fi fost numai atît! Dar au făcut mult mai mult, zise Scanlon. Eu nu eram acolo, dar mi-a povestit Ruberti care a fost martor ocular. Ruberti era un coleg de-al lui Scanlon. A fost comis un păcat strigător la cer, mi-a spus Ruberti, un mare păcat! Urlau ca nişte ieşiţi din minţi, tinere fete lansau sloganuri indecente, au folosit un limbaj din cele mai vulgare, cum nu s-a mai auzit, au smuls fiecare fir de floare şi de plantă din curte. Iar cînd doamna Jordache a deschis uşa...

— A deschis uşa! se infioră Rudolph. De ce a făcut asta?

— Să vedeţi. Au început să arunce cu lucruri contondente în casa dumneavoastră, cu bulgări de pămînt, cu murdărie, cu cutii goale de bere. Şi urlau, urlau: „Spune-i ticălosului ăla, f...

mama lui, să iasă afară, să vină aici în faţa noastră!” Adică dumneavoastră, mi-e ruşine să v-o spun, domnule primar. Iar acolo nu se aflau decît Ruberti şi Zimmerman, toţi ceilalţi erau mobilizaţi la colegiu. Dar ce puteau face doi oameni împotriva unei adevărate hoarde de indieni dezlănţuiţi, vreo trei sute? Şi cum spuneam, cînd doamna Jordache a deschis uşa şi a ţipat la ei...

— Iisuse Cristoase! gemu Rudolph.

— Mai bine aflaţi acum, de la mine, decît mai tîrziu de la cine ştie cine, zise Scanlon. Cînd a deschis uşa, doamna Jordache era beată şi goală cum a făcut-o mama!

Rudolph stătea cu ochii aţintiţi înainte pe luminile de la spatele maşinilor care îi depăşeau şi pe farurile orbitoare ale celor care veneau din direcţie opusă.

— Era acolo şi un puştan de la ziarul şcolii, care avea un aparat la el şi a făcut repede cîteva fotografii cu blitzul. Ruberti s-a repezit la el, dar ceilalţi băieţi l-au protejat şi l-au făcut scăpat. Nu ştiu ce intenţionează, dar clişeul e la ei.

Rudolph porunci lui Scanlon să-l ducă direct la universitate.

482

Principala clădire administrativă era luminată ca ziua, cu reflectoarele, iar de la fiecare fereastră studenţii aruncau mii de bucăţele de hîrtie ruptă din caietele lor şi urlau către şirul de poliţişti – alarmant de puţini la număr, dar înarmaţi cu bastoane acum – care împresuraseră edificiul.

În timp ce se apropia de maşina lui Ottman, parcată sub un copac, Rudolph află ce întrebuinţare căpătase poza făcută în noaptea precedentă: fusese mărită enorm şi atînată la una din ferestrele de la etajul întîi. La lumina orbitoare a reflectoarelor, imaginea trupului gol al lui Jean – zveltă, graţioasă, perfectă, cu pieptul plin şi pumnişorii încleştaţi ameninţător, cu chipul descompus – părea un stindard arborat în bătaie de joc la intrarea în clădire, exact deasupra cuvintelor săpate în piatră:

„Caută adevărul, iar adevărul îţi va aduce libertatea”.

Cînd Rudolph coborî din maşină studenţii îl recunoscură şi îl întîmpinară cu urlete de triumf.