— Mulţumesc, zise Rudolph cu vocea schimbată. Mama a murit acum o oră, îi spuse el lui Thomas.
II
— Ultimele cuvinte rostite au fost, le spuse Gretchen: „Să-i spui lui taică-tău, oriunde o fi el, că l-am iertat”. Apoi a intrat în comă şi nu şi-a mai revenit.
— Se cam ţicnise în privinţa asta, zise Thomas. Mie mi-a cerut să-l caut prin Europa!
Era noapte tîrziu. Şedeau toţi trei în salonul apartamentului unde Rudolph locuise cu mama în ultimii ani. Billy dormea la etaj, iar Martha plîngea în bucătărie după cea care o chinuise şi cu care se ciondănise zilnic, ani de zile. Billy o rugase pe mama lui să-l ia cu ea, pe coasta răsăriteană, ca să o vadă ultima oară pe bunica; iar Gretchen îi împlinise rugămintea, socotind că şi moartea este un prilej de educaţie pentru copil. Mama o iertase şi pe Gretchen înainte de a i se pune, pentru ultima oară, masca de oxigen.
Rudolph luase măsurile de înmormîntare cuvenite. Discutase şi cu părintele McDonnel şi acceptase circul propus de acesta: elogiu, liturghie, tot tacîmul, o informase Rudolph pe Jean cînd îi telefonse la New York. Refuzase însă categoric să închidă ferestrele şi să tragă storurile; nu avea de 385
gînd să-şi răsfeţe mama decît pînă la un anumit punct. Jean îi spusese, fără prea multă tragere de inimă, că dacă el vrea, vine şi ea la înmormîntare, dar Rudolph hotărîse că nu avea rost.
Telegrama primită la Roma o revoltase pe Jean. „Familia! exclamase ea. Mereu nenorocitele astea de familii!” Băuse peste măsură în noaptea aceea şi continuase să bea tot timpul zborului.
Dacă nu ar fi fost lîngă ea ca să o susţină la coborîre, s-ar fi prăbuşit pe scara avionului. Cînd plecase de la New York o lăsase în pat, slăbită, epuizată. Acum, în timp ce discuta cu fratele şi sora sa în apartamentul cufundat în tăcere, Rudolph era mulţumit că nu o luase pe Jean cu el.
— Mama ta moare, iar un sticlete nenorocit te opreşte din drum şi te pune să urinezi într-o sticlă, comentă Thomas.
El era singurul care bea, dar avea capul limpede. Cînd sosise la spital, Gretchen îl îmbrăţişase cu dragoste şi îl sărutase. Nu mai era femeia îngîmfată care îşi dădea aere de superioritate şi se uita cu dispreţ la fratele său, suferinţa o schimbase. Thomas nădăjduia că s-a ivit prilejul ca să se împace cu toţi trei. Avea, şi aşa, destui duşmani pe lume, ca să nu şi-i facă şi în propria sa familie.
— Nu pot suferi înmormîntările! zise Rudolph. O să se adune toate babele cu care mama juca bridge; şi dobitocul ăla de popă care cine ştie ce o să pălăvrăgească!
— Că sărăcia materială în tinereţe, iar apoi lipsa de iubire i-au împovărat sufletul, dar că a rămas neclintită în credinţa ei faţă de Dumnezeu.
— Dacă l-aş putea convinge să se limiteze la atîta! zise Rudolph.
— Iertaţi-mă puţin, zise Thomas şi ieşi. Urcă în dormitorul pe care îl împărţea cu Billy.
Gretchen urma să folosească cealaltă cameră de oaspeţi. Nici unul din ei nu intrase încă în odaia care fusese a mamei.
— S-a schimbat, e altfel, nu-i aşa? zise Gretchen referindu-se la Thomas cînd rămase singură cu Rudolph.
— Aşa se pare.
— Parcă-i mai potolit, abătut, înfrînt oarecum.
— Orice ar fi, schimbarea-i în bine, zise Rudolph.
Auziră paşi pe scară şi întrerupseră conversaţia. Thomas intră ţinînd în mînă ceva ambalat în hîrtie fină.
— Poftim, îi întinse el lui Gretchen pacheţelul. E pentru tine. Gretchen desfăcu şi scoase din pacheţel baticul cu vechea hartă în trei culori a Mediteranei imprimată pe el.
— Mulţumesc, zise ea, e foarte frumos.
Se sculă şi îşi sărută fratele, iar Thomas simţi că se enervează, nu ştia nici el de ce. Îi venea să facă ceva nebunesc, să şadă acolo şi să lovească sau să sfarme în bucăţi mobila, ori să urce în cameră la el, să scoată pistolul şi să tragă în lună.
— L-am cumpărat de la Cannes. Pentru mămica, zise Thomas.
— De la Cannes? Cînd ai fost la Cannes? întrebă Rudolph intrigat. Thomas preciză data şi amîndoi ajunseră la concluzia că se aflaseră în acelaşi timp acolo, măcar o zi.
— E teribil! exclamă Rudolph. Doi fraţi au trecut unul pe lîngă celălalt fără ca măcar să ştie.
De-acum încolo, Tom, trebuie să menţinem legătura toţi trei, hotărî el.
386
— Da, îşi exprimă acordul Thomas. Nu avea nimic împotrivă să ţină legătura cu Gretchen, dar cu Rudolph, asta era altceva. Suferise prea mult din pricina fratelui său. O să-i spun secretarei să-ţi trimită o copie a itinerarului meu viitor, zise el cu umor şi se ridică în picioare. Mă duc la culcare, a fost o zi lungă.
Urcă la el în cameră. Nu era obosit, pur şi simplu nu voia să mai stea în aceeaşi cameră cu Rudolph. Dacă ar fi ştiut unde a fost depus trupul mamei, s-ar fi dus la ea să plîngă de unul singur.
Nu îşi amintea să o fi îmbrăţişat vreodată cît trăise.
Nu voia să-l deştepte pe Billy care dormea în alt pat, îmbrăcat într-o pijama albastră; de aceea lăsă uşa crăpată, ca la lumina care pătrundea din culoar să se poată mişca în voie, fără zgomot.
Nu avea pijama şi nădăjduia că dimineaţa, cînd se va trezi, băiatul să nu se mire văzîndu-l că
dormise în chiloţi. Puştiul era drăguţ, mirosea plăcut, a proaspăt spălat; şi probabil că încă nu ştia că
trebuie să aibă o părere proastă despre unchiul său. Thomas îi găsise plîngînd, la spital, pe Gretchen şi Billy, şi îi îmbrăţişase încercînd să le aline durerea.
Privindu-l pe Billy, Thomas îşi aduse aminte de Wesley. Trebuia să facă ceva pentru fiul său, nu putea lăsa să fie crescut de o vagaboandă ca Teresa.
Închise uşa şi se strecură în aşternutul moale, curat. Rudolph dormise toată viaţa lui într-un pat ca acesta.
III
O mare mulţime, în care se distingea Teddy Boylan, venise să asiste la funeralii. Ziarele din Whitby şi Port Philip socotiseră moartea mamei cetăţeanului de vază care era Rudolph Jordache un prilej suficient de important pentru a acorda un spaţiu acestui trist eveniment. Şi pentru că despre Mary Jordache nu prea aveau multe de spus, supliniseră lacuna descriind realizările pe tărîm obştesc iniţiate de fiul ei, precum şi onorurile ce i se acordaseră: preşedinte al Consiliului de Administraţie al întreprinderii D.C., al doilea preşedinte al Camerei de Comerţ din Whitby, licenţiat cum laude al Universităţii Whitby, membru al Consiliului Director al aceleiaşi universităţi, al Comisiei de Planificare din Whitby şi din Port Philip, spirit întreprinzător, comerciant cu vederi largi, deschise spre viitor, sprijinitor al dezvoltării imobiliare. Nu uitaseră să menţioneze că făcuse parte din echipa atletică a oraşului Whitby – concurînd la 200 metri plat – şi nici faptul că prin anii '40 condusese orchestra de jaz „River Five”, al cărei solist la trompetă fusese în acelaşi timp.
