Kate îl obligase să-şi cumpere un costum nou cu care să ţină piept oricărui avocat sau portar.

Pe deasupra îmbrăcase scurta marinarului norvegian mort, care încă era în bună stare, aşa că nu avea rost să irosească bani pentru a-şi cumpăra una nouă.

Un avion cu turişti care se înapoiau din vacanţa petrecută la munte aterizase cu puţin timp înaintea avionului său şi sala de bagaje era plină de schiuri şi cu femei şi bărbaţi gălăgioşi, bronzaţi, plesnind de sănătate, îmbrăcaţi fantezist, iar mulţi dintre ei, beţi. În timp ce îşi căuta bagajele, Thomas se străduia să-şi înăbuşe sentimentele antiamericane.

Luă o maşină, deşi costa scump, căci nu se simţea în stare să urce şi să se dea jos din autobuzul aeroportului, apoi să caute un taxi la New York. „La Hotel Paramount”, îi zise el şoferului şi, lăsîndu-se comod pe spate, închise ochii.

După îndeplinirea formalităţilor la hotel, urcă în camera sa, care era mică şi întunecoasă, apoi telefonă medicului. Ar fi dorit să meargă imediat la el, dar asistenta sa îl lămuri că doctorul nu îl putea primi decît a doua zi dimineaţă, după orele unsprezece. Se dezbrăcă şi se vîrî în aşternut. La New York era doar ora şase, dar la Nisa – de unde luase avionul, acum era unsprezece noaptea. Îşi simţea trupul frînt ca după o veghe de patruzeci şt opt de ore.

— Retina e parţial desprinsă, zise medicul care îl consultase cu grijă şi minuţie. Examenul fusese dureros. Cred că trebuie să se ocupe un chirurg de cazul dumitale, conchise el.

Thomas dădu din cap şi întrebă:..

— Cît o să mă coste? Sînt un om care munceşte şi nu îmi pot permite să plătesc preţuri de Park Avenue.

— Înţeleg, zise medicul. Îi voi explica doctorului Halliwell. Asistenta are telefonul dumneavoastră?

— Da.

485

— O să vă sune şi o să vă spună cînd să vă duceţi la spital. Veţi fi pe mîini bune. Zîmbi încurajator. Ochii săi erau mari, limpezi şi evident, fără leziuni sau defecte.

Părăsi spitalul după trei săptămîni, palid, tras la faţă. Medicul îl prevenise să nu facă mişcări bruşte şi să evite eforturile o bucata de timp.

Pierduse vreo şapte-opt kilograme. Gulerul cămăşii îi juca larg în jurul gîtului iar hainele atîrnau pe el. Dar nu mai vedea dublu şi nici ameţeli nu mai avea cînd îşi sucea capul. Toată treaba îl costase ceva mai mult de o mie două sute de dolari.

Se înapoie la Hotel Paramount, reţinu o camera şi îi telefona fratelui său. Îi răspunse chiar Rudolph.

— Rudy? Ce mai faci? îl luă direct Thomas.

— Cine-i acolo?

— Tom.

— Tom! Unde eşti?

— Aici la New York, la Hotel Paramount. Pot sa te vad curînd?

— Bineînţeles! Glasul lui Rudolph suna sincer bucuros. Vino chiar acum. Ţii minte adresa mea?.

La intrarea în clădirea unde locuia Rudolph, portarul îl opri făra sa-i pese dacă avea sau nu haine noi. Thomas îşi spuse numele, iar portarul apăsă pe un buton şi zise:

— Domnule Jordache, e un domn Jordache aici, care doreşte sa va vadă.

Thomas îl auzi pe fratele său spunînd: „Spune-i, te rog, sa urce şi traversă holul, pavat cu dale de marmură, pînă la lift, gîndindu-se ca în pofida măsurilor de protecţie, fratele său nu reuşise să evite necazurile.

Cînd uşile ascensorului se deschiseră, îl găsi pe Rudolph aşteptîndu-l în vestibul.

— Doamne, Tom! exclamă el, în timp ce îi strîngea mîinile cu căldură. Îti imaginezi ce surpriză pe mine cînd ţi-am auzit glasul. Se trase înapoi un pas şi îl examină cu ochi critic. Ce-i cu tine? întrebă el. Arăţi de parca ai fi bolit!

Thomas i-ar fi putut replica, referindu-se la aspectul exterior al fratelui său, că nici el nu arăta prea grozav, dar preferă să tacă.,

— Îţi povestesc totul dacă-mi dai ceva de băut, spuse el. Medicul îi recomandase să o lase mai moale cu băutura.

Trecură în camera de zi care arăta aşa cum o ştia Tom de cînd fusese aici ultima oară –

comodă, suficient de spaţioasă pentru sărbătorirea în condiţii confortabile a unor evenimente fără

prea mare amploare, decorata corect.

— Whisky? întrebă Rudolph, iar după ce Thomas acceptă, umplu două pahare. Era îmbrăcat ca pentru o primire, cu haină şi cravată. Thomas îl privi cum alegea sticla, apoi cum spărgea gheaţa din găletuşa cu un ciocănel de argint. Arăta îmbătrînit, constată Thomas, faţă de cum îl lăsase cînd se despărţise de el ultima oară: avea creţuri la colţurile ochilor şi riduri adînc săpate pe frunte. Mişcările îi erau şovăielnice, bijbîi destul pînă găsi unealta pentru deschis sticlele apoi se hotărî greu cît sifon să toarne peste whisky.

486

— Ia loc, ia loc, îl invită el pe Thomas, şi spune-mi ce vînt te-a adus aici. Cînd ai sosit la New York?

— Acum vreo trei săptămîni, răspunse Tom şi, luînd paharul, se cufundă în fotoliu.

— De ce nu m-ai căutat? Rudolph părea sincer jignit pentru că fratele său îl ocolise.

— A trebuit să mă internez în spital, m-am operat la ochi, îl lămuri Thomas. Cînd sînt bolnav prefer singurătatea.

— Te înţeleg, zise Rudolph aşezîndu-se pe un scaun în faţa fratelui său. Şi eu simt la fel.

— Acum sînt bine, doar că nu trebuie să fac eforturi, asta-i tot. Noroc! Ridică paharul.

Preluase de la Pinky Kimball şi Kate obiceiul de a ura „noroc” cînd bea cu cineva.

— Noroc! răspunse Rudolph. Îl privi cu seriozitate pe Thomas. Nu mai ai aspect de luptător, Tom, remarcă el.

— Nici tu nu mai ai aspect de primar, replică Thomas şi imediat regretă cuvintele rostite.

Dar Rudolph rîse.

— Mi-a spus Gretchen că ţi-a scris despre necazurile mele. M-a păscut ghinionul, ce să fac.

— Tot ea mi-a scris că ai vîndut casa de la Whitby, zise Thomas.

— Nu avea sens să mai rămînem acolo. Clătină paharul, rotindu-l, iar bucăţelele de gheaţă

clincăniră uşor. Apartamentul acesta ne ajunge. Enid s-a dus la plimbare prin parc însoţită de dădacă. Trebuie să se înapoieze din clipă în clipă. Aşteaptă să o vezi. Ce face băiatul tău?

— Bine, răspunse Thomas. Ar trebui să-l auzi vorbind franţuzeşte, adăugă mîndru. Conduce iahtul mai bine decît mine. Şi nimeni nu-l sileşte să iasă în fiecare după-amiază ca să mărşăluiască

în rînduri strînse.

— Îmi pare bine că te-ai aranjat, Tom, zise Rudolph, iar vocea sa conţinea o notă de reală