stătea chiar în spatele tatălui său. De fapt toţi erau arşi şi înnegriţi de soare, căci croaziera dura de o săptămînă şi reveniseră la Antibes numai pentru ceremonie. Gretchen, gîndea Rudolph privind-o, arăta superb cu părul ei negru – înspicat ici-colo cu fire de argint sclipitor — strîns cu sobrietate în jurul chipului ei osos, magnific, cu ochii mari, ca o adevărată regină, nobilă şi tragică. Retorica ceremonialului îşi urma cursul. Rudolph îşi dădea seama că o singură săptămînă de odihnă pe mare îi priise atît de mult încît se simţea (şi arăta) întinerit cu ani de zile faţă de clipa cînd descinsese din avion la Nisa. Îl asculta amuzat pe primar care descria – cu accentul său inimitabil de om din midi, rostogolind cu tărie r-urile – îndatoririle ce se presupunea că revin mirilor. Jean înţelegea franceza şi schimba priviri amuzate cu soţul ei, pe cînd primarul îşi continua imperturbabil peroraţia. Jean nu pusese picătură de alcool în gură de cînd părăsise clinica şi arăta gingaşă şi minunată. Sala era ticsită de prietenii lui Tom din port care – vădit stingheriţi de hainele cu care nu erau obişnuiţi şi de 489

gîturile sugrumate în gulerele cu cravate – urmăreau cu atenţie concentrată desfăşurarea ceremoniei, iar feţele lor exprimau seriozitatea evenimentului. În biroul însorit, încărcat de flori, al primarului părea că adie o briză răcoroasă, iar Rudolph percepea chiar gustul sărat şi îmbălsămat al mării, acelaşi în toate porturile lumii.

Doar Dwyer îşi mîngîia, trist, garoafa albă de la butonieră. Thomas îi povestise fratelui său istoria vieţii lui Dwyer, iar Rudolph socotea că fericirea prietenului său stîrnise în inima acestuia regretul pentru că o preferase pe Clothilde iubitei sale de la Boston.

Primarul, un tip robust, era în mod evident încîntat de rolul pe care îl interpreta cu sîrg. Era la fel de ars şi de bronzat de soare ca toţi marinarii din jurul său, ceea ce stîrni melancolie în inima lui Rudolph. Cînd el fusese primar, în alt oraş, nu prea avusese timp de petrecut în aer liber şi se întreba dacă primarul acesta avea necazuri cu puştii care fumau marijuana în dormitoare, dacă stătea în cumpănă să ordone poliţiei ca să folosească grenadele cu gaze lacrimogene. În anumite perioade şi Whitby părea un colţ de lume idilic.

Cînd o întîlnise prima oară pe Kate, rămăsese dezamăgit de alegerea pe care o făcuse fratele său. Lui Rudolph îi plăceau femeile frumoase, iar Kate cu faţa ei turtită, tuciurie, umilă, cu trupul scund şi butucănos, era departe de standardele moderne de frumuseţe feminină. Ea îi amintea lui Rudolph de indigenele pictate de Gauguin în ciclul său tahitian. Vogue şi Harper's Bazaar, gîndea Rudolph, erau răspunzătoare în mare măsură de pervertirea gustului nostru în materie de ideal feminin, prin pozele de femei înalte şi mlădioase ca trestia, publicate în paginile lor, care ne îndepărtau de la atracţiile mai simple, mai comune, dar mai umane.

Şi felul cum vorbea Kate – modul sfios, limbajul needucat, accentul de Liverpool – îi zgîriaşe la început urechile. Ce curios, gîndea el, că americanii – ale căror cunoştinţe despre engleză

se întemeiau pe limba actorilor şi conferenţiarilor care veneau de pe continent – erau mai snobi decît englezii înşişi în ce priveşte accentul britanic. Însă după vreo două zile, cînd o văzu cum trudea fără preget, cot la cot cu Tom şi Wesley şi cum îi îngrijea pe amîndoi bărbaţii, cu dragoste reţinută, dar vizibilă, lui Rudolph îi fu ruşine de prima sa pornire. Fratele său era un om norocos, îşi zise el şi îşi exprimă deschis părerea, iar Tom acceptă cu sobrietate constatarea fratelui său.

Primarul termină cuvîntarea, fură schimbate verighetele, mirii se sărutară. Primarul o sărută

şi el pe mireasă, strălucind de mulţumire, parcă oficiase o ceremonie simandicoasă şi extraordinar de delicată. Ultima ceremonie la care participase Rudolph fusese căsătoria lui Brad cu Virginia Calderwood, dar o prefera pe aceasta.

Rudolph şi Gretchen semnară în registru imediat după noii căsătoriţi. Rudolph o sărută şi el, şovăind puţin, pe Kate. Jur-împrejur lumea se îmbulzea să strîngă mîinile mirilor şi tot alaiul ieşi afară sub soarele ce scălda oraşul fondat cu peste două milenii în urmă de oameni care probabil aveau aceeaşi înfăţişare ca şi bărbaţii care îl însoţeau astăzi pe fratele său în alaiul de nuntă.

La Chez Felix au Port îi aştepta şampania. Participară toţi la masă, li se servi bouillabaisse şi pepene. Un acordeonist îi înveseli cu cîntecele sale. Primarul toastă pentru mireasă, Pinky Kimball rosti urările pentru mire într-o franceză de Southampton, iar Rudolph îi felicită pe amîndoi în franceză curată, uimind gazdele şi asistenţa care îl aplaudară călduros cînd termină. Jean adusese un aparat şi fotografia fără întrerupere, rolă după rolă, pentru a imortaliza momentul. Era prima oară

490

– după acea noapte de pomină cînd distrusese aparatele – că fotografia din nou. Iar iniţiativa îi aparţinea, Rudolph nesugerîndu-i nimic.

Petrecerea se sparse pe la patru şi toţi oaspeţii, unii clătinîndu-se deja, însoţiră cu chef cuplul de însurăţei înapoi la chei, acolo unde îi aştepta ancorată Clothilde.

La pupă zăriră o ladă mare, legată cu panglică roşie. Era cadoul lui Rudolph şi aranjase să

fie adus la bord în timpul ceremoniei. Lada traversase oceanul şi fusese depozitată la agentul lui cu recomandarea de a o păstra pînă în ziua căsătoriei.

Thomas citi cartonaşul ataşat de ladă şi exclamă:

— Ce naiba e înăuntru?

— Deschide-o şi ai să vezi, îl îndemnă Rudolph.

Dwyer aduse o daltă şi un ciocan, iar mirele – cu lumea înghesuindu-se în jurul său – se dezbrăcă pînă la brîu şi desfăcu lada. Înăuntru se afla un splendid set de radar Bendix şi un sistem de antenă rotitoare. Înainte de a pleca din New York, Rudolph luase legătura cu domnul Goodhart şi îl întrebase ce şi-ar dori Thomas cel mai mult pentru iahtul său, iar domnul Goodhart îi sugerase radarul.

Thomas arătă, triumfător, celor din jur setul, iar Rudolph culese noi aplauze călduroase, de parcă el inventase şi construise aparatul, cu fonduri proprii. Ochii lui Thomas înotau în lacrimi; puţin cherchelit, e drept, îi mulţumi lui Rudolph spunînd:

— Radar! Cît de mult mi-am dorit unul, toţi anii aceştia.

— Mi-am zis că ar fi un dar potrivit pentru acest prilej, zise Rudolph. Scrutezi orizontul, recunoşti obstacolele, eviţi obstacolele.

Kate nu se mai sătura mîngîind aparatul de parcă era un minunat căţeluş viu.

— Să fiu al dracului, exclamă Thomas, dacă nu a fost cea mai grozavă nuntă care a avut loc vreodată pe pămînt.

Plănuiseră să pornească în aceeaşi după amiază spre Portofino, navigînd de-a lungul coastei, prin faţa oraşelor Monte Carlo, Menton şi San Remo, şi socotiseră să traverseze golful Genova în timpul nopţii ca să se apropie de coasta italiană cîndva în dimineaţa următoare. Condiţiile meteo erau favorabile, iar Thomas nădăjduia că voiajul va dura cel mult cincisprezece ore.

Dwyer şi Wesley nu admiseră ca Thomas şi Kate să pună mîna pe ceva, ci îi obligară să şadă

la pupă, ca nişte împăraţi, în timp ce ei făceau toate pregătirile pentru a pune în mişcare iahtul.

Ancora fu ridicată în cele din urmă şi Clothilde îşi îndreptă botul spre largul mării. Chiar în clipa aceea sirenele navelor ancorate în port porniră să sune prelung în semn de salut şi o barcă

pescărească, încărcată de flori îi însoţi pînă la geamandură, iar doi bărbaţi presărară florile pe undele apei, pe tot parcursul pînă la despărţire.

Ajunseră în marea deschisă şi valurile începură să legene mai puternic nava. În depărtare, dincolo de Baie des Anges, se zăreau turnurile albe ale Nişei.

— Ce loc minunat în care să te stabileşti şi să trăieşti, zise Rudolph încântat. Franţa!

– Mai ales dacă nu eşti francez, completă Thomas.

491

III

Gretchen şi Rudolph şedeau pe scaunele pliante de la pupa iahtului şi priveau apusul soarelui. Ajunseseră în dreptul aeroportului Nisa şi vedeau avioanele reactoare decolînd la fiecare cîteva minute, căţărîndu-se parcă pe povîrnişurile principatului Monaco, iar aripile lor aruncau puzderie de scîntei în lumina ultimelor raze de soare; cînd coborau la aterizare, aproape că atingeau oglinda argintie a apei. Ce plăcut era să te deplasezi cu zece noduri şi să-i laşi pe alţii să alerge cu cinci sute, gîndea Rudolph.

Jean o culcă pe Enid jos, în cabină. Cînd umbla pe punte, Enid purta un colac de salvare oranj şi era încinsă în jurul mijlocului cu un fir al cărui capăt era prins cu un inel de cabina pilotului, pentru a o feri de primejdia căderii peste bord. Mirele dormea ca să şteargă efectele soporifice ale şampaniei băute. Dwyer şi Kate se aflau la bucătărie şi pregăteau masa de seară. Rudolph protestase şi insistase să meargă cu toţii la restaurant, la Nisa sau la Monte Carlo, dar Kate refuzase şi preferase să rămînă la bord. „E cel mai bun lucru pe care îl pot face de ziua nunţii mele”, spusese ea.

Wesley – în pulover pe gît, căci era răcoare – ţinea cîrma. Umbla desculţ pe vas şi făcea toate muncile cu o siguranţă de marinar experimentat.

Gretchen şi Rudolph îmbrăcaseră şi ei pulovere.

— E o adevărată plăcere să guşti răcoarea în iulie, comentă Rudolph.

— Îţi pare bine că ai venit, nu? întrebă Gretchen.

— Sînt bucuros, confirmă el.

— Pentru prima oară împreună, toată familia, zise Gretchen. Ba nu, aş zice familia reunită

pentru prima oară, datorită lui Tom.

— A învăţat ceea ce noi nu am fost în stare, zise şi Rudolph.

— Aşa este. Ai observat, oriunde se duce lumea îl înconjoară cu dragoste: soţia, Dwyer, toţi prietenii care au participat la oficierea căsătoriei. Chiar şi fiul său. Gretchen rîse scurt.

Rudolph înţelese sensul ascuns al veseliei manifestate de sora sa, căci ea îi povestise întîlnirea cu Billy la Bruxelles, înainte de a veni la Antibes. La adăpostul sigur al unui birou militar unde îndeplinea funcţiile de dactilograf şi furier, cinic, lipsit de ambiţii, Billy îşi bătea joc de toate şi de toţi, inclusiv de mama sa. Nepăsător la bogăţiile materiale şi culturale ale Lumii Vechi, Billy se încurca mereu cu fetişcane de la Bruxelles şi Paris, pe care le abandona una după alta, fuma marijuana (dacă nu folosea cumva droguri şi mai tari), riscînd închisoarea cu aceeaşi dezinvoltură

pe care o manifestase cînd fusese dat afară de la universitate, neclintit în atitudinea rece faţă de mama sa. Gretchen îi povestise lui Rudolph cum se desfăşurase ultima cină de la Bruxelles. Cînd venise vorba despre Evans Kinsella, Billy exclamase: „Ştiu totul despre cei de vîrsta voastră! Etalaţi false idealuri, vă extaziaţi în faţa unor cărţi sau piese de teatru, îi apreciaţi pe politicienii ce rîd de tinerii de vîrsta mea. Nu mai puteţi de admiraţie pentru artiştii care pălăvrăgesc aiurea, vă

autoamăgiţi şi vă înşelaţi singuri pretinzînd că aţi rămas tineri, că naziştii au fost bătuţi măr iar viteaza Lume Nouă aşteaptă după colţ sau la bar, ori în patul următor, gata să intervină!”

— Într-un fel poate că are dreptate, îşi exprimă părerea Gretchen. E copleşit de ură, dar are dreptate cînd spune că totul e fals în lume. Tu mă cunoşti mai bine decît oricine. Cînd a sosit clipa eu nu i-am spus: „Du-te la închisoare!” sau „dezertează!” Nu, am apelat la influentul meu frăţior ca 492