Sam, care toată viaţa se învîrtise în cercul magnaţilor putred de bogaţi din Hollywood, nutrea convingerea că singura menire a unui om care poseda o sută de mii de dolari era aceea de a se lăsa jecmănit; exceptînd cazul cînd cel care vroia să-l jumulească de bani avea talent, iar singurii oameni talentaţi, pe care îi recunoştea ca atare Sam, erau cei care se implicau în realizarea filmelor.
— Sînt convins că va fi încîntat, îi răspunse Gretchen.
— Nu te grăbi, păpuşico, spuse Sam şi întrerupse convorbirea.
Sam era omul cel mai calm din lume. În pofida temperamentului furtunos al tuturor celor cu care lucrase ani de zile în studiouri, el răzbise cu seninătatea artistului conştient că este capabil să
mînuiască o sută de mii de kilometri de peliculă, să descopere şi să dreagă gafele fără a face caz de ştiinţa sa şi fără a linguşi pe cineva, să obţină maximum posibil din materialul ce i s-a încredinţat, părăsind sala atunci cînd realizatorii filmului îi deveneau nesuferiţi; trecea de la un stil la altul cu o dezinvoltură şi eficienţă depline, un adevărat artist, un om bun la toate, fidel numai cîtorva regizori pe care – în pofida unor eşecuri ale acestora — îi considera că sînt oneşti, ataşaţi meseriei lor şi că
398
depun eforturi neobişnuite pentru a se perfecţiona, fără întrerupere. Sam văzuse piesele regizate de Colin, iar cînd acesta venise la Hollywood se dusese şi îi spusese că vrea să lucreze alături de el, modest dar conştient că noul regizor îi va fi recunoscător, că va preţui experienţa sa şi că – în cele din urmă – colaborarea lor va fi rodnică.
După ce Colin murise, Sam discutase îndelung cu Gretchen şi o prevenise că dacă se va învîrti prin Hollywood fără să facă nimic, complăcîndu-se în situaţia de văduvă, va avea de îndurat o viaţă mizerabilă. O văzuse pe Gretchen de nenumărate ori cu Colin prin studio în timpul realizării celor trei filme şi îşi dăduse seama că regizorul o consulta şi că se bizuia, pe bună dreptate, pe simţul artistic şi pe sensibilitatea soţiei sale. De aceea Sam îi propusese să o ia alături de el şi să o înveţe meserie.
— Pentru o femeie însingurată, în situaţia ta, pledase el, sala de montaj e locul cel mai potrivit. Îţi oferă un scop, nu rămîi de capul tău acolo, nu îţi vînturi sexul peste tot, nu inciţi ego-ul nimănui şi ai de realizat ceva concret, practic şi metodic; e ca şi cum ai prepara zilnic nişte prăjituri.
Gretchen îi mulţumise şi îl refuzase atunci. Căci nu voia să profite în nici un fel de reputaţia lui Colin şi alesese şcoala, ca să obţină o calificare. De fiecare dată însă cînd vorbea cu Sam se întreba dacă nu se pripise respingîndu-i oferta. Ceilalţi studenţi din jurul ei erau mult mai tineri, ageri şi iuţi la minte, manifestau interes pentru lucruri pe care ea le considera nefolositoare, acumulau cu repeziciune cantităţi uriaşe de informaţii şi se lepădau de ele cu aceeaşi uşurinţă, în timp ce ea depunea eforturi chinuitoare, săptămîni de-a rîndul, pentru însuşirea aceluiaşi material.
Se înapoie la canapea luînd din mers scrisoarea lui Rudolph. Veneţia! îşi zise ea. Să vizitezi Veneţia, cu o soţie tînără şi frumoasă care, pe deasupra, întîmplător se nimerise a fi şi bogată.
Norocos băiat, Rudy!
„Murmure de nerăbdare, de la Whitby, continua scrisoarea, au ajuns la urechile mele.
Bătrînul Calderwood a început să se impacienteze din cauza versiunii prelungite a „marelui meu tur” şi chiar şi Johnny, care în ciuda aparenţelor – cap ca un ou, faţă de om depravat – nutreşte în inimă sentimente puritane, a făcut aluzii delicate, dîndu-mi să înţeleg că vacanţa mea a durat destul.
De fapt însă eu nu mă consider în vacanţă, deşi niciodată în viaţa mea nu m-am delectat mai vîrtos ca acum. Eu socotesc că actuala călătorie constituie un prilej de a umple lacunele educaţiei mele —
sumare şi incomplete la terminarea colegiului – pe care nu am putut-o desăvîrşi din cauză că eram sărac şi a trebuit să mă angajez ca lucrător permanent la magazin.
Voi avea multe de rezolvat la înapoiere şi mă gîndesc întruna la aceste probleme chiar şi atunci cînd contemplu un Tizian în Palatul Dogilor sau sorb un espresso la o masă în Piazza San Marco. Cu riscul de a părea preţios, trebuie să-ţi spun că ceea ce mă preocupă acum în mod deosebit este să mă hotărăsc ce voi face în continuare cu viaţa mea. Am treizeci şi cinci de ani, am destui bani, iar venitul anual mi-ar permite să trăiesc fără griji tot restul vieţii. Ceea ce spun acum rămîne valabil chiar de aş fi omul cu cele mai extravagante gusturi (ceea ce nu sînt) şi chiar dacă Jean ar fi săracă (dar nu este). În America, o dată ce te-ai îmbogăţit şi ai prins cheag, doar dacă ai geniu sau o lăcomie copleşitoare mai poţi să revii la starea iniţială de sărăcie. Gîndul de a-mi petrece restul vieţii cumpărînd şi vînzînd valori cu scopul de a-mi rotunji neîncetat averea, care şi aşa îmi este mai mult decît suficientă, mă dezgustă. Instinctul meu acaparator a fost potolit de achiziţiile pe care le-am făcut deja. Satisfacţia pe care mi-ar putea-o oferi inaugurarea de noi centre comerciale în toată
399
ţara sub egida lui Calderwood s-a diminuat la minimum. Un imperiu comercial cu perspectivă, care i-ar incita pe unii oameni ca Johnny Heath sau Bradford Knight, pe mine nu mă mai atrage, ba chiar l-aş considera drept o corvoadă din cele mai neplăcute. Îmi place să călătoresc şi aş fi adînc dezamăgit dacă mi s-ar spune că nu voi putea reveni niciodată pe aceste meleaguri. Dar eu nu sînt ca personajele lui Henry James57 care, aşa cum se exprima E.M. Forster58, descind în Europa, cască
gura la operele de artă, apoi se privesc unul pe altul şi asta e tot.
Îţi dai seama că m-am folosit de prilejul pe care mi-l oferă viaţa tihnită ca să citesc cît mai mult.
Bineînţeles, m-aş putea preocupa de acţiuni filantropice, sub-venţionînd instituţii obşteşti sau ajutîndu-i pe săracii vrednici, pe artiştii valoroşi sau pe oamenii de ştiinţă şi pe savanţii merituoşi. Însă, deşi eu am făcut şi fac astfel de gesturi, care nădăjduiesc că sînt apreciate ca generoase, nu prea mă văd în postura unui arbitru în asemenea chestiuni. Fără îndoială că filantropia nu este o vocaţie definitorie, cel puţin nu pentru mine. Trebuie să ţi se pară caraghios, aşa cum mi se pare şi mie, ca un membru al familiei Jordache să fie îngrijorat pentru că are bani prea mulţi, dar ciudăţeniile vieţii americane sînt imprevizibile, şi iată că eu însumi mă aflu exact în situaţia aceasta.
Altă complicaţie. Iubesc casa din Whitby, ba chiar şi oraşul. Nu doresc să trăiesc în altă
parte. M-am bucurat cînd, cu cîtva timp în urmă, Jean mi-a mărturisit că şi ei îi place Whitby şi că
dacă va avea copii îi va creşte acolo şi nu într-un oraş mare ca New York. Ei bine, voi avea grijă să
aibă copii de crescut, ori măcar unul. Putem păstra un apartament micuţ la New York pentru cazul că ne-ar veni pofta de niscai plăceri mai lumeşti sau dacă ea va trebui să lucreze acolo. Însă nici unul din cetăţenii din Whitby nu trîndăveşte, aşa că, dacă nu aş munci, aş fi imediat etichetat drept anormal de către vecinii mei şi atunci oraşul mi-ar deveni nesuferit. Nu vreau să mă transform întrun al doilea Teddy Boylan. Cînd voi reveni în America o să mă apuc să caut în Times nişte oferte de serviciu.
Jean s-a înapoiat udă pînă la piele şi cherchelită un pic. Ploaia a surprins-o într-o cafenea, iar doi domni veneţieni au tratat-o cu vin. Îţi transmite sărutări.
Scrisoarea aceasta a ieşit lungă şi egocentrică; de aceea aştept de la tine una la fel de lungă şi de egocentrică. Expediaz-o la American Express, la Paris. Nu pot preciza, dar cred că în două
săptămîni ajungem acolo. Oricum, cei de la American Express, mi-o vor păstra. Sărutări ţie şi lui Billy. Rudolph.
P.S. Ai primit vreo veste de la Tom? Eu nu am auzit nimic despre el de cînd ne-am despărţit, după funeraliile mamei.”
Gretchen puse pe măsuţă foile fine, de hîrtie specială pentru poşta aeriană, acoperite de scrisul lui Rudolph, cu trăsături ferme şi clare, în rînduri dese. Goli paharul, ezită, se răzgîndi şi renunţă la al doilea. Torente de apă se prăvăleau din văzduh spălînd pur şi simplu oraşul care se întindea sub ea, în vale.
Gretchen cugetă la ceea ce citise. Cuvintele şi gîndurile aşternute pe hîrtie de fratele ei erau mai calde, mai duioase decît atunci cînd le rostea de faţă cu ea. Cînd scria, Rudolph părea mai 57 Prozator american (1843-1916) stabilit în Anglia.
58 Prozator şi critic literar englez (1879-1970).
400
ponderat, mai puţin orgolios şi totodată mai afectuos, sentiment pe care altminteri îl camufla. Cînd se aflau împreună, Gretchen simţea uneori nevoia stringentă să-l jignească. Scrisorile însă
dezvăluiau în el un alt soi de om, cu suflet mărinimos, capabil să ierte, faţetă necunoscută a caracterului său, cu atît mai remarcabilă cu cît ea se dezvăluia spontan, fără ostentaţie, fără să
pretindă recunoştinţă sau răsplată. Billy îi povestise cum, la şcoală, îl necăjise destul de tare pe unchiul său, lucru despre care însă Rudolph nu pomenise nici un cuvînt şi continuase să se poarte afectuos şi cu căldură faţă de băiaţ de cîte ori se întîlniseră. Iar scrisorile lui se încheiau totdeauna:
„Vă sărut, pe tine şi pe Billy.”
Şi eu trebuie să învăţ să fiu generoasă, îşi zise Gretchen privind la potopul de afară.
Gretchen nu ştia dacă şi ce să-i răspundă lui Rudolph la post-script-umul din scrisoare despre Tom. Tom nu îi scria prea des, totuşi o ţinea la curent cu viaţa sa. Îi ceruse însă, aşa cum procedase şi cu mama, să promită că nu îi va dezvălui lui Rudolph nici ce făcea, nici locul unde îl putea găsi. Chiar în momentul acela şi Tom se afla în Italia, este drept de partea cealaltă a peninsulei şi ceva mai la sud, dar – oricum – în Italia. Scrisoarea pe care o primise de la el în urmă
