numai cu cîteva zile fusese expediată dintr-un oraş – Porto Santo Stefano – de pe coasta Mediteranei, mai la nord de Roma. Tom şi un prieten al său, Dwyer, descoperiseră iahtul mult visat şi îl cumpăraseră la un preţ destul de convenabil. Acum nava se afla în şantier, iar Tom şi Dwyer voiau să o pună la punct prin propriile lor puteri, muncind pe brînci, fără răgaz, tot timpul toamnei şi iernii, ca să fie gata de croazieră la întîi iunie: „Facem singuri totul, îi comunica Tom cu scrisul său lăbărţat, de copil, pe hîrtie liniată. Am demontat Dieselul, piesă cu piesă; l-am curăţat şi l-am montat la loc, încît acum motorul e ca şi nou. Am schimbat toate firele de pe navă, am răzuit şi călăfătuit carcasa, am rectificat şi ajustat elicea, am reparat generatorul, am amenajat o cambuză
nouă, am vopsit toată nava în exterior, precum şi cabinele, am cumpărat o grămadă de mobilă la mîna a doua pe care de asemenea am vopsit-o. Dwyer s-a dovedit a fi un bun decorator de interioare.
Ne -ar face multă plăcere să vezi cum am aranjat salonul şi cabinele. Muncim paisprezece ore pe zi, şapte zile pe săptămînă. Dormim la bord, ca să facem economie, deşi nava e trasă pe uscat şi urcată
pe schelă. Nici eu şi nici Dwyer nu ne pricepem la gătit, dar, oricum, nu murim de foame. Cînd o să
ne lansăm în afaceri, cînd vom fi încheiat un angajament charter, va trebui să găsim un bucătar pentru noi şi echipaj. Cred că trei marinari vor fi deajuns ca să facă toată treaba. Dacă Billy vrea să-şi petreacă vacanţa mare cu noi, avem loc de cazare şi muncă berechet pentru el. După cum arăta cînd l-am văzut, mi-a lăsat impresia, că puţină muncă în aer liber îi va prii.
Am plănuit să lansăm iahtul la apă în zece zile, dar încă nu ne-am hotărît ce nume să-i dăm.
Cînd l-am cumpărat purta numele de Penelope II, dar mi se pare puţin cam excentric pentru un fost boxeur ca mine. Apropo, pe aici oamenii nu se bat, nu se lovesc; se ceartă mult, adică mai precis, vorbesc cu glas foarte ridicat, dar îşi ţin mîinile acasă! E reconfortant să intri într-un bar şi să ştii că
nu va trebui să-ţi croieşti drum afară cu pumnii. Mi se spune că mai la sud de Neapole situaţia e alta, dar eu nu o cunosc.
Proprietarul şantierului naval e un tip de treabă, din cîte îmi dau seama. Ne procură tot ce avem nevoie, ba ne-a găsit şi ne-a aranjat două chartere, primul în iunie, al doilea în iulie şi ne asigură că vom căpăta şi alte angajamente. În Statele Unite am avut eu ceva neînţelegeri cu vreo 401
cîţiva italieni, dar aceştia de aici sînt altfel, sînt amabili. Am prins cîteva cuvinte italieneşti, dar să
nu-mi ceri să ţin o cuvîntare.
Cînd nava va fi lansată, prietenul meu Dwyer o va comanda, deşi am cumpărat-o eu cu banii mei. El este absolvent de matematică, gradul trei, şi este capabil să îndeplinească misiunea asta.
Totodată mă învaţă meserie şi, în ziua cînd voi izbuti să pilotez singur iahtul în port, fără să-l izbesc de ceva, atunci eu voi fi căpitanul! După scăderea cheltuielilor, venitul net îl vom împărţi pe din două pentru că Dwyer e prietenul meu şi nu m-aş fi descurcat fără el.
Vreau să-ţi amintesc încă o dată promisiunea ta că n-ai să-i spui nimic lui Rudy în legătură
cu mine. Dacă aude nebunia pe care am comis-o, că am cumpărat o barcă găurită în Mediterana cu banii pe care el i-a chivernisit pentru mine, e în stare să facă o criză. El ştie una şi bună: că banii-s făcuţi să fie stivuiţi în seiful băncii, mă rog, fiecare cu gusturile lui. Cînd o să-mi stabilesc afacerile pe baze solide, adică pe bani buni, o să-i scriu lui Rudy şi o să-l poftesc să vină cu nevastă-sa, ca să
ia parte la o croazieră pe iahtul nostru. Gratis! Atunci o să vadă el, cu ochii lui, că fratele lui nu e un nătăfleţ.
Tu nu-mi scrii prea mult, dar din puţinele tale rînduri deduc că treburile nu stau prea bine cu tine. Îmi pare rău. Poate că ar trebui să te apuci de altceva. Dacă amicul meu Dwyer nu ar fi aproape homo te-aş fi îndemnat să-l iei de bărbat şi te-aş fi angajat ca bucătăreasă! Asta-i o glumă! Dacă ai vreun prieten bogat, amator să întreprindă în vara asta o croazieră pe Mediterana, pomeneşte-i numele meu. Asta nu e o glumă. Poate că tu şi Rudy credeţi că m-am ţicnit cînd spun că vreau să fiu căpitan de iaht, dar asta-i – se pare – în sîngele nostru. Păi, tăticul nostru nu s-a dus de unul singur, în coaja lui de barcă, pe Hudson la vale? Ce spun acum nu-i chiar o glumă.
Iahtul l-am vopsit în alb cu dungi albastre şi arată de milioane. Proprietarul ne-a asigurat că
dacă îl vindem aşa cum este el, acum ne garantează un cîştig de zece mii de dolari. Dar nouă nici nu ne trece prin minte aşa ceva.
Dacă se întîmplă să te duci prin est, fă-mi un serviciu. Află unde e nevastă-mea şi vezi ce e cu puştiul meu. Nu-mi pasă de nimeni pe lumea asta, dar de băiat mi-e foarte tare dor.
Scrisoarea mea a ieşit aşa de lungă pentru că afară toarnă cu găleata. Dacă vreodată ţi-o spune cineva că în zona mediteraneană nu plouă, să nu-l crezi.
Dwyer găteşte şi iată-l că acum mă cheamă la masă. Nu îţi poţi închipui ce îngrozitor miroase! Vă îmbrăţişez şi vă sărut.”
Plouă la Porto Santo Stefano, plouă la Veneţia, plouă în California, gîndea Gretchen.
Buletinul meteo nu îi răsfăţa pe membrii familiei Jordache. Totuşi doi dintre ei aveau noroc, în cu totul alte domenii, chiar dacă numai pentru un singur sezon. „Ora cinci după-amiază e momentul cel mai nenorocit al zilei”, zise cu glas tare Gretchen. Pentru a împiedica să-i crească în inimă
sentimentul de autocompătimire, trase draperiile la ferestre şi îşi mai turnă un whisky.
Ploua încă la orele şapte cînd urcă în maşină şi porni în jos pe Wilshire Boulevard, ca să iasă
în întîmpinarea lui Kosi Krumah. Conducea încet, pe pantă, iar şuvoaiele care se adunaseră şi crescuseră mai bine de cincisprezece centimetri alergau la vale, clipocind pe lîngă roţi, luînd-o înaintea vehiculului. Beverly Hills părea oraşul celor o mie de pîraie.
Kosi, care îşi pregătea doctoratul în sociologie, participa la vreo două din cursurile urmate de Gretchen şi în ajunul examenelor învăţau uneori împreună. Studiase la Oxford, era mai în vîrstă
402
decît ceilalţi studenţi şi mai inteligent, socotea ea. Venise din Ghana pe baza unei burse care, după
cîte ştia Gretchen, nu era grozavă. De aceea cînd învăţau împreună, aranja treburile în aşa fel încît mai întîi să ia masa la ea acasă. Gretchen avea convingerea că el nu mînca pe săturate, deşi nu abordase niciodată acest subiect în discuţiile cu ea. Nu cuteza să meargă cu el la un restaurant prea departe de campus, căci nu ştia niciodată cum va reacţiona şeful chelnerilor faţa de o albă însoţită
de un negru, chiar dacă acesta era imbracat cit se poate de corect şi vorbea o engleză cu accent pur oxfordian.
În timpul orelor nu se iscau probleme, iar doi sau trei profesori păreau chiar incitaţi de felul cum se exprima el. Kosi se purta faţă de ea politicos şi foarte reţinut, aproape ca un profesor cu studenta Iui. Nu văzuse nici unul din filmele lui Colin şi se justifica spunînd că nu are timp de cinematograf. Gretchen însă bănuia că nu avea bani. Nu îl văzuse niciodată în compania unor fete şi se părea că, în afară de ea, nu avea altă prietenă.
Daca prietenie se puteau numi relaţiile lor.
În mod obişnuit el o aştepta la întretăierea dintre Rodeo şi Wilshire în Beverly Hills. Nu avea maşină proprie şi venea cu autobuzul de la Westwood, unde locuia, nu departe de universitate.
Gretchen îşi încordă privirile străduindu-se să străpungă cu ochii parbrizul potopit de apa pe care ştergatoarele ce acţionau furibund nu izbuteau să o înlăture şi să limpezeasca vizibilitatea cît de cît.
Ajunse pe Wilshire şi îl zări la colt în plină ploaie, fără impermeabil şi fără măcar să-şi fi ridicat gulerul hainei ca sa se apere de rafalele reci. Stătea cu capul sus şi privea ca la paradă prin ochelarii împăienjeniţi de picăturile de ploaie, la maşinile care se scurgeau ca un torent prin faţa sa.
Gretchen opri maşina şi-i deschise uşa. Kosi urcă şi se aşeză lîngă ea iar apa ce-i şiroia de pe haine formă îndată o băltoacă la picioarele sale.
— Kosi, exclamă Gretchen, eşti ciuciulete! De ce nu te-ai adăpostit într-un gang?
—
