Căută în cutia de scrisori şi găsi mai multe facturi de plată, cîteva prospecte şi reclame, precum şi un plic pe care recunoscu scrisul lui Rudolph. Intră în camera de zi, aprinzînd din mers lumina. Aruncă din picioare pantofii uzi, îşi prepară un scotch slab şi se cuibări pe canapea, cu picioarele strînse sub ea, bucurîndu-se de căldura plăcută din cameră. Nu i se mai părea că aude şuşoteli prin colţurile întunecoase.
Cîştigase procesul cu fosta soţie a lui Colin şi, în consecinţă, casa îi rămăsese ei. Judecătorul îi acordase permisiunea temporară de a ridica lunar o sumă fixă din venitul imobiliar, pînă la clarificarea definitivă a cazului, astfel că Gretchen nu mai depindea de Rudy din punct de vedere material.
Desfăcu plicul de la Rudolph şi scoase un teanc de file. Cînd era în America el prefera telefoanele pentru ca să menţină legătura cu ea, dar de cînd colinda prin Europa folosea poşta.
Probabil că dispunea de timp pentru că îi scria des, mult şi de oriunde apuca – Londra, Edinburgh, Paris, Saint Jean de Luz, Amsterdam, Copenhaga, Geneva, Florenţa, Roma, Ischia, Atena – din hanuri micuţe, unde Rudolph şi Jean înnoptau „ en route”, de prin oraşe despre care Gretchen nu auzise niciodată.
„Dragă Gretchen, citi ea, la Veneţia plouă, iar Jean a plecat să facă fotografii. Zice că
această vreme, cînd apa se suprapune apei, este cea mai potrivită pentru realizarea de poze artistice de înaltă calitate. Eu am preferat să rămîn în camera de la hotel: arta nu reuşeşte să mă ademenească
să-mi părăsesc bîrlogul pe un astfel de timp. Lui Jean îi place sa fotografieze oameni de condiţie foarte umilă pentru seria pe care o pregăteşte. Dificultăţile vieţii, vîrsta înaintată, de preferat amîndouă laolaltă – zice ea – sînt mai grăitoare decît orice altceva pentru a evidenţia caracterul oamenilor şi al ţării. Mă străduiesc să nu o contrazic, eu însă prefer tinerii frumoşi scăldaţi în soare.
Eu însumi nu sînt decît soţul ei filistin!
Profit şi mă delectez extraordinar gustînd roadele minunate ale trmdăviei. După atîţia ani de trudă şi zbucium, am descoperit că în mine zăcea un leneş incorigibil care se mulţumeşte să
contemple două capodopere de artă pe zi, să hoinărească fără ţintă într-un oraş străin, să şadă ore întregi la măsuţa unei cafenele, la fel ca localnicii francezi sau italieni, să pretindă că se pricepe la artă şi, prin urmare, se tîrguieşte şi se tocmeşte prin galerii şi muzee pentru a cumpăra opera unor pictori despre care nimeni nu a auzit încă şi ale căror lucrări vor transforma, probabil, salonul de zi 396
din casa mea de la Whitby într-o adevărată „sală a ororilor”, atunci cînd, în cele din urmă, mă voi înapoia acolo.
Lucru curios, deşi am călătorit mult şi cu toate că tata era originar din Germania, nu simt în mine deloc dorinţă să vizitez această ţară. Jean a fost deja în Germania, dar nici ea nu vrea să o revadă; spune că prea seamănă cu America, în toate domeniile ei esenţiale. În această privinţă
trebuie să accept opiniile ei.
Jean este cea mai scumpă fată din lume, iar eu sînt teribil de îndrăgostit de ea, aş zice chiar că am ajuns sub papuc, într-un fel. Căci, iată, car fără să crîcnesc, ca un hamal, aparate foto ca să le aibă la indemînă şi să le folosească la iuţeală, dacă se iveşte prilejul. Desigur, cu excepţia cazului cînd plouă. Are un ochi iscoditor, pătrunzător și datorită ei am ajuns să pricep în şase luni multe lucruri din Europa mai bine decît aş fi izbutit singur în şaizeci de ani. Nu are nici un pic de simţ
literar, nu citeşte niciodată ziarele, iar teatrul o plictiseşte de moarte, ceea ce îmi permite mie să
umplu această lacună a vieţii noastre comune.
Ea conduce – cu multă îndemînare de altfel – maşinuţa noastra, un Volkswagen, ceea ce îmi permite să privesc în voie împrejur în timp ce călătorim şi să mă delectez cu priveliştea minunată a Alpilor sau a vaii Ronului, fără pericolul de a mă prăbuşi în vreo prăpastie. Am încheiat un pact: ea conduce dimineaţa, bea o sticlă de vin la masa de prînz, apoi, după amiaza, preiau eu, treaz, volanul pînă seara.
Nu tragem la hoteluri luxoase, cum am procedat în luna de miere; căci zice ea, acum trebuie să fim realişti şi modeşti şi zău că nu sufăr din pricina asta. Ea intră în discuţie, fără complexe, cu oricine; iar eu cu franceza mea, Jean cu italiana şi toată lumea cu engleza, am izbutit să stabilim legături de prietenie cu cele mai diverse categorii de oameni: un podgorean din Burgundia, un maseur pe plaja de la Biarritz, un jucător de rugby de la Lourdes, un pictor abstract, o grămadă de popi şi pescari, un actor care interpretează roluri episodice în filmele franceze, englezoaice bătrîne ce călătoresc cu autobuzul, foşti membri ai trupelor de comando britanice din timpul războiului, soldaţi americani în termen încartiruiţi în Europa, un deputat în Consiliul Municipal al Parisului care afirmă că singura speranţă a omenirii este John Fitzgerald Kennedy. Daca îl întîlneşti cumva, întîmplător, să-i comunici această părere a europenilor.
Pe englezi nu poţi să nu îi iubeşti. Doar ei între ei nu prea se înghit. Sînt nişte zăpăciţi: dar nu se face să le-o spui în faţă, S-a întîmplat ceva şi frîiele puterii au încăput pe mîini nevrednice, astfel că după ce au cîştigat războiul, luptîndu-se vitejeşte şi neprecupeţindu-şi sîngele, le-au permis nemţilor să le-o ia înainte şi să preia conducerea. Nu doresc ca germanii sau oricare alt popor să
sufere de foame. Dar îndată ce tunurile au tăcut, englezii aveau dreptul să aspire la un trai cel puţin la fel de tihnit ca al foştilor inamici.
„Oricum, să ai grijă ca – înainte de a împlini douăzeci de ani – Billy să capete o bună porţie de Europa, pînă nu şi-a pierdut identitatea şi nu s-a transformat într-un tînăr de tip Park Avenue sau de Universitatea din California de Sud sau de Scarsdale, Harlem ori Pentagon. Toate acestea sau măcar unele din ele sînt, poate, valabile pentru noi, dar ar fi trist sa le vezi implantate la Roma, Paris sau Atena.
Am vizitat Luvrul, Rijksmuseum din Amsterdam, Prado, am văzut leii din Delos şi masca de aur păstrată la muzeul din Atena. Şi daca nu aş fi văzut nimic altceva, dacă aş fi fost surd şi mut, tot 397
ar fi meritat să cheltuiesc în felul acesta cele şase luni din viaţă, cît mi-au trebuie pentru a vizita locurile amintite.”
Telefonul sună. Gretchen lăsă pe masă scrisoarea şi ridică receptorul. Era Sam Corey care se ocupase de montajul celor trei filme regizate de Colin. Sam îi telefona lui Gretchen cel puţin de trei ori pe săptămînă şi uneori o lua cu el la vizionarea unui film nou care socotea că ar interesa-o. Sam avea cincizeci şi cinci de ani şi o căsnicie trainică, iar Gretchen se simţea relaxată alături de el.
Dintre toţi cei care lucraseră cu Colin era singurul cu care menţinuse legăturile.
— Gretchen, zise Sam, haide să vizionăm împreună un film din „ Nouvelle Vague” pe care l-am primit chiar în seara aceasta de la Paris. După aceea mergem şi luăm masa în oraş.
— Îmi pare rău, Sam, aştept un coleg de an care vine ca să studiem împreună nişte cursuri, refuză Gretchen.
— A, şcoala, şcoala! croncăni răguşit Sam. Zilele de aur ale învăţăturii! Studiile sale totalizau nouă clase după care întrerupsese definitiv şcoala, iar titlurile universitare ale altora nu îl impresionau deloc.
— Amînăm pe altă seară, Sam, da?
— Sigur, acceptă Sam. Spune-mi, casa ta a rămas în picioare sau au măturat-o la vale ploile?
— Rezistă încă.
— Ah, California asta! suspină Sam.
— Plouă şi la Veneţia, îl informă Gretchen.
— De unde ai căpătat această informaţie strict secretă, de importanţă deosebită? se miră
Sam.
— Am primit o scrisoare din Veneţia, de la Rudolph, fratele meu, care mi-a scris că şi acolo toarnă cu găleata, îl lămuri Gretchen.
Sam îl cunoscuse pe Rudolph cînd acesta venise cu Jean şi stătuseră la Gretchen o săptămînă.
După plecarea lor, Sam îi spusese că Rudolph părea un băiat de treabă şi, totodată, îi mărturisise că
îi plăcuse Jean la nebunie.
— Cînd îi scrii, îi spuse Sam lui Gretchen, întreabă-l dacă nu vrea să investească vreo cinci milioane într-un filmuleţ, cu buget redus, pe care aş vrea să-l regizez.
