— Pentru Dumnezeu, Brad, termină cu copilăriile! i-o tăie scurt Rudolph.

— Aşteaptă aici, îi porunci Johnny, vreau să schimb cîteva cuvinte între patru ochi cu Rudy.

Îşi strînse ostentativ hîrtiile pe care le studiase şi trecu în dormitor, însoţit de Rudolph.

— Aveţi ceva împotrivă, bunii mei prieteni, dacă-mi mai torn un pahar pînă vă înapoiaţi?

întrebă umil Brad.

Johnny închise uşa dormitorului.

— Rudy, dacă aşa cum pretinde are puşi deoparte vreo sută de mii de dolari, i-am putea lua şi reduce astfel paguba noastră la vreo douăzeci de mii de fiecare, zise Johnny. Dacă nu, va trebui să

dăm în vileag situaţia şi să cerem întrunirea consiliului creditorilor. Asta dacă nu pornim acţiune penală. Atunci fiecare creditor va avea drepturi egale, cel puţin procentuale în raport cu suma investită şi pe care Brad le-o datorează.

— Avem dreptul să ne plătească preferenţial? întrebă Rudolph.

— Deocamdată nu se află în stare de faliment, ocoli răspunsul direct Johnny, iar lucrul acesta ar conta la judecată.

— Nu ţine, refuză Rudolph. Să-i cerem să pună pe masă toţi banii. Şi să ne predea chiar în seara asta cheile seifurilor ca să nu-i treacă prin cap să-i scoată şi să-i ascundă, înainte ca să-l putem împiedica.

— Mă aşteptam că aşa ai să spui, oftă Johnny. Cavaler medieval desuet...

— Brad e un escroc, dar nu vreau să calc pe urmele lui doar ca să-mi acopăr pierderile, cum susţii tu.

— Am spus că lucrul ar putea fi acceptat ca valabil la judecată, se apără Johnny.

— Nu mă satisface, replică Rudolph. Mulţumesc, nu! Johnny îl cîntări din ochi.

— Ce ai spune, începu el tărăgănat, dacă i-aş zice: O.K., eu iau jumătate din ce mi se cuvine, iar restul îl pui pe masă?

— Aş informa reuniunea creditorilor, răspunse calm Rudolph. Şi aş întreprinde demersuri legale pentru a recupera suma.

— Mă dau bătut, dragă. Cine se poate împotrivi unui politician onest?

Se înapoiară în salon. Brad stătea în picioare la fereastră cu un pahar plin în mînă. Din buzunarul hainei se întrezăreau biletele la meciul care urma să aibă loc în primitorul oraş Dallas.

Johnny îi explică ce hotărîseră, iar Brad îşi plecă umil capul, fără a pricepe prea bine ce i se spunea.

— Vrem să revii mîine la ora nouă, înainte ca băncile să-şi deschidă uşile, îi zise Rudolph.

O să le luăm la rînd ca să facem inventarul banilor despre care ne-ai vorbit şi o să-i luăm în custodie.

Bineînţeles, o să-ţi dăm o chitanţă de primire, drept act justificativ pentru registrele tale. Dacă nu eşti aici la nouă fără un minut, chemăm poliţia şi depunem plîngere ca să fii declarat în bancrută

frauduloasă.

478

— Rudy..., zise Brad plîngăreţ.

— Iar dacă ţii să-ţi păstrezi perlele alea fanteziste de la manşete, te sfătuiesc să le ascunzi, pentru că pînă la finele lunii şeriful o să pună poprire pe toată averea ta mobilă şi imobilă, inclusiv pe cămaşa aia cu volănaşe, în contul datoriilor.

— Ce tipi! zise Brad înfrînt. Ce tipi sînteţi! Voi nu pricepeţi ce înseamnă asta pentru mine, pentru că sînteţi bogaţi, pentru că aveţi neveste bogate şi puteţi dobîndi tot ce poftiţi. Voi nu puteţi înţelege pe cineva ca mine...

— Ce să zic, ne-ai rupt inimile, îl repezi implacabil Rudolph. În viaţa sa nu se mîniase aşa de rău împotriva unui om. De-abia se stăpînea să nu sară la el şi să-l strîngă de gît. Mîine la nouă să

fii aici!

— O.K., o să vin, acceptă Brad. Nu cred că vreţi să cinaţi cu mine...

— Ieşi afară de aici pînă nu te ucid! izbucni Rudolph. Brad plecă, dar se opri la uşă.

— Ei bine, zise el. Vă urez şedere plăcută la Dallas. Şi nu uitaţi... Făcu un gest spre sticlele înşirate pe masă. Tot ce consumaţi, e în contul meu.

Apoi ieşi.

A doua zi dimineaţă Rudolph nu avu timp să telefoneze acasă. Brad sosi la ora nouă, aşa cum i se poruncise. Era cu ochii roşii şi arăta ca un om care nu dormise toată noaptea. În mînă ţinea o colecţie de chei de la seifurile băncilor din Dallas unde depozitase banii. Ottman nu îl căutase la telefon noaptea trecută deşi Rudolph şi Johnny cinaseră la hotel tocmai pentru a prelua legătura dacă era chemat. Rudolph socotea aceasta ca un semn că treburile se desfăşuraseră fără incidente în campus-ul universităţii şi că temerile lui Ottman fuseseră exagerate.

Mai întîi merseră toţi trei la biroul unui avocat pe care îl cunoştea Johnny. Avocatul întocmi şi legaliză o împuternicire pentru Johnny de a acţiona ca reprezentant al lui Rudolph. Johnny urma să rămînă în continuare la Dallas ca să pună ordine în harababura existentă. Apoi, însoţiţi de un funcţionar al biroului, porniră să colinde băncile, împreună cu Brad – fără butonii cu perle – care deschidea seifurile şi scotea bancnotele frumos stivuite. Toţi patru numărau banii, cu meticulozitate, apoi reprezentantul avocatului întocmea chitanţa de primire pe care Rudolph şi Johnny o semnau, confirmînd primirea sumei de la Bradford Knight, şi îi puneau data. Iar funcţionarul însoţitor contrasemna în calitate de martor, după care urcau la etaj pentru a depune banii în casa de fier a băncii în contul comun deschis de Rudolph şi Johnny, precizînd că nici o sumă nu se va putea retrage decît cu semnătura ambelor persoane. Rudolph şi Johnny plănuiseră totul în amănunţime, noaptea trecută, căci ştiau că din clipa aceea tot ce avea legătură cu Bradford Knight cade sub incidenţa legii şi va fi supus verificărilor minuţioase.

După ce goliră ultimul seif, constatară că suma colectată se ridica la nouăzeci şi trei de mii de dolari. Aprecierile lui Brad cu privire la banii dosiţi – „pentru zile negre”, cum se exprimase el –

fuseseră aproape exacte. Nici Rudolph şi nici Johnny nu manifestară curiozitate să afle provenienţa banilor; asta era treaba altora.

Vizita la biroul avocatului şi turul băncilor duraseră aproape toată dimineaţa, aşa că Rudolph fu nevoit să se zorească pentru a prinde avionul care pornea la prînz către Washington. În timp ce se grăbea să părăsească apartamentul, cu geamantanul într-o mînă şi servieta-diplomat în cealaltă, 479

observă – din fugă – că din sortimentul bogat de băuturi etalate în salon fusese deschisă o singură

sticlă, de coca-cola, pe care o băuse el, precum şi o sticlă de bourbon din care Brad consumase o cincime. Brad îi oferise lui Rudolph limuzina ca să-l ducă la aeroport. „Încă e Cadillac-ul meu, zise el forţîndu-se să zîmbească. Să ne bucurăm deci de el”. Dar Rudolph refuză şi chemă un taxi.

Înainte de a urca în maşină îl rugă pe Johnny să telefoneze la Whitby secretarului său şi să-l prevină

că nu va ajunge acasă în seara asta, dar dacă va fi nevoie îl va putea contacta la Hotelul Mayflower de la Washington.

În avion evită cu prudenţă să mănînce masa oferită şi nu bău cele două manhattan-uri.

Scoase din servietă raportul specialiştilor financiari şi încercă să lucreze, dar nu se putea concentra, cifrele îi jucau îri faţa ochilor, şi renunţi îl obseda situaţia lui Brad: înfierat, condamnat la faliment, ameninţat cu puşcăria, ruinat! Şi pentru cine? Pentru o tîrfă de la Hollywood, ahtiată după bani. I se făcea greaţă! Brad spusese că o iubea şi că nu regreta ceea ce făcuse. Dragoste! Al cincilea călăreţ

al Apocalipsului! În Texas cel puţin! Îi era imposibil să-l asocieze pe Brad cu asemenea sentimente gingaşe, îşi dădea seama că el era un individ născut să frecventeze cîrciumile şi bordelurile. Poate că ştiuse totdeauna acest adevăr, dar refuzase să-l recunoască. Poate că refuzul de a accepta faptul că totuşi Brad era capabil de iubire se datora tocmai caracterului său. Şi el o iubea pe Jean, gîndea Rudolph, dar oare ar fi fost capabil să se ruineze pentru ea? Răspunsul trebuie să fie nu! Însemna asta, oare, că sentimentele sale erau superficiale în comparaţie cu ale bărbatului care se smiorcăise în faţa lor, transpirat, cu cămaşa mototolită? Nu el era, oare, răspunzător pentru nenorocirile care se abătuseră pe capul prietenului său şi pentru acelea – încă mai groaznice – pe care Brad trebuia să le înfrunte în viitor? Cînd acolo, pe treptele de la Country Club blocase şansele lui de avansare la întreprinderea lui Calderwood, nu pavase – fără a-şi da seama – drumul destinului lui actual? Cînd, din sentiment de vinovăţie, investise în afacerile lui Brad, nu se gîndise că acesta îşi va lua revanşa cu primul prilej şi că singura modalitate pe care o putea folosi era înşelăciunea? Şi, de fapt, nu dorise să se debaraseze de Brad în cele din urmă pentru că acesta nu voise să creadă ceea ce îi spusese despre Virginia?

Mai tulburător era faptul că, respingînd avansurile Virginiei Calderwood de a se culca cu ea, Rudolph o silise să se mărite cu Brad şi în felul acesta prietenul său nu mai beneficiase de aripa sa protectoare. Căci fără indoială că Rudolph îl oblăduise pe Brad de-a lungul anilor, mai întîi cînd îl chemase să vină în regiunile răsăritene, pentru o funcţie pe care zeci de localnici o puteau îndeplini mai bine, apoi cînd îl ţinuse pe lîngă el şi îl învăţase meserie (plătindu-l mai mult decît se cuvenea în cursul acestui proces) încît ideea care încolţise şi se dezvoltase în mintea lui – că în cele din urmă

i se va oferi postul cel mai important – era firească! În ce moment ar fi fost moral să se oprească

pentru a-şi proteja prietenul? Nu existase niciunul?

I-ar fi venit mai uşor dacă l-ar fi lăsat pe Johnny Heath să se ducă singur la Dallas pentru a rezolva problemele. Şi Johnny era prieten cu Brad, îi fusese chiar cavaler de onoare la căsătorie.