Descoperiră restaurante noi, mîncară bouillabaisse pe terasa Chez Fela de unde prin arcadele fortăreţei, se vedeau navele ancorate în portul Antibes. Cînd făcură din nou dragoste, mai tîrziu, amîndoi miroseau a usturoi şi vin, dar asta nu îi deranjă.
Făcură excursii în oraşele de pe deal, vizitară capela lui Matisse şi atelierul de ceramică de la Vallauris, prînziră pe terasă la Colombe d'Or la St. Paul de-Vence, înconjuraţi de filfîitul alb al porumbeilor. Aflară, cu părere de rău, că stolul era menţinut alb în mod forţat, căci porumbeii băştinaşi îi goneau pe intruşii de alte culori. Iar dacă întîmplător tolerau totuşi vreun confrate impur, îl împuşca proprietarul restaurantului.
Jean purta aparatul cu ea oriunde se ducea şi îl fotografia pe Rudolph în toate chipurile – cu pădurea de catarge sau cu fortăreaţa, cu palmierii sau cu valurile mării în fundal.
— O să tapetez camera noastră de la New York cu tine, zise ea. Rudolph nu îşi mai punea cămaşa cînd ieşea din apă. Jean îl asigura că îl plăcea aşa cum era, cu păr negru, des, pe piept şi puf pe umeri.
371
Plănuiră să călătorească în Italia cînd se vor fi săturat de Cap d'Antibes. Încercuiră pe hartă
oraşele pe care intenţionau să le viziteze: Menton, San Remo, Milano (pentru „Cina cea de taină”55), Rapallo, Santa Margherita, Florenţa (pentru operele lui Michelangeio şi Botticelli), Bologna, Siena, Assissi, Roma. Numele sunau ca nişte clopoţei de argint sub soare. Jean fusese deja mai în toate aceste oraşe cu prilejul vacanţelor ei anterioare. Rudolph îşi dădea seama că va trece încă mult timp pînă va cunoaşte toate detaliile din viaţa ei.
Dar nu se săturau de Cap d'Antibes.
O dată Rudolph reuşi să-i smulgă un set la tenis. Jean rată de trei ori să fructifice setball- ul şi în cele din urmă el cîştigă. Jean se înfurie, dar după două minute îi trecu.
Trimiseră o telegramă lui Calderwood anunţîndu-l că îşi vor prelungi şederea în Europa.
Nu legară prietenii, nu vorbeau cu nimeni. Cu excepţia unei actriţe italiene de cinema care era atît de frumoasă încît era imposibil să nu te aproprii de ea. Jean sacrifică o dimineaţă întreagă ca să o fotografieze şi trimise pozele la Vogue, la New York, de la care primi răspuns că o serie din clişeele primite vor fi publicate în ediţia din septembrie a revistei.
În luna aceasta toate le mergeau din plin.
Deşi nu se săturaseră de Cap d'Antibes porniră la drum, pe traseul ales, pentru a vizita oraşele pe care le însemnaseră pe hartă. Nicăieri nu rămaseră dezamăgiţi.
Se opriră la Portofino, în piaţa pavată cu dale de piatră, mîncară îngheţată de ciocolată (cea mai bună îngheţată de ciocolată din lume), se uitară la femeile din spatele tarabelor care vindeau turiştilor ilustrate, dantele şi feţe de masă brodate. Apoi priviră şi iahturile amarate în port. Printre acestea se afla unul zvelt, cam de vreo douăzeci de metri lungime, cu linie originală, pur italiană.
— Iată un iaht care face toţi banii, exclamă entuziasmat Rudolph.
— Ai dori să posezi aşa ceva? întrebă Jean săpînd cu linguriţa mormanul de îngheţată din faţa sa.
— Cine nu ar dori? răspunse Rudolph.
— Ţi-l cumpăr eu, zise Jean simplu.
— Mulţumesc. Dar ce ar fi să-mi cumperi şi un Ferrari, un palton căptuşit cu nurci şi un palat cu patruzeci de camere la Cap d'Antibes, de vreme ce eşti atît de generoasă, crezu Rudolph că
o putea lua peste picior.
— Nu glumesc, zise ea continuînd să-şi mănînce îngheţata. Vorbesc serios. Dacă ţii neapărat.
Rudolph o privi cercetător: Jean era calmă şi el se convinse că nu glumea.
— Ia stai, zise el intrigat. Vogue nu îţi plăteşte chiar atît de mult pentru pozele acelea.
— Nu depind de Vogue, răspunse ea. Sînt îngrozitor de bogată. Cînd a murit mama mi-a lăsat o cantitate revoltătoare de acţiuni şi obligaţiuni. Tatăl ei era proprietarul uneia din cele mai mari companii farmaceutice din S.U.A
— Cum se numea compania? întrebă Rudolph. Jean îi spuse numele. Rudolph fluieră uşor şi puse linguriţa pe farfurioară.
55 Faimoasa frescă de Leonardo da Vinci
372
— Pînă împlinesc douăzeci şi cinci de ani averea aceasta va fi şi este administrată prin tutelă de tatăl şi fratele meu, zise Jean şi adăugă: însă chiar şi acum venitul meu îl depăşeşte de trei ori pe al tău.
Rudolph izbucni în hohote de rîs.
— Iisuse! exclamă el. Ce lună de miere!
Jean nu îi cumpără iahtul în după amiaza aceea, în schimb îi luă o cămaşă roz, ţipătoare, de la un magazin din port.
Mai tîrziu, Rudolph o întrebă de ce nu îi dezvăluise înainte de căsătorie adevărul despre situaţia ei materială, dar ea îi răspunse evaziv.
— Nu îmi place să vorbesc despre bani, zise Jean. În familia mea numai despre aşa ceva se discută. La cincisprezece ani eu mă lămurisem deja că banul perverteşte sufletul omului dacă el se gîndeşte şi se preocupă numai de subiectul acesta. După ce am împlinit cincisprezece ani nu mi-am petrecut nici o vacanţă acasă, iar după terminarea colegiului nu am folosit nici un cent din averea moştenită. I-am lăsat pe tatăl şi pe fratele meu să o investească în afaceri. Ei vor să le permit în continuare să-mi folosească venitul şi după ce tutela va expira, dar vor avea o surpriză uriaşă. Ştiu că m-ar înşela, dacă ar putea, iar eu nu suport aşa ceva. Mai ales din partea lor.
— Şi ce ai de gînd să faci cu banii?
— O să-i administrezi tu pentru mine. Scuză-mă, pentru amîndoi. Cum crezi tu că e mai bine. Numai să nu-mi pomeneşti de ei. Şi nu cumva să-i foloseşti ca să ducem o viaţă extravagantă, inutilă, de huzur, îi ceru Jean.
— Păi, mi se pare că de vreo două săptămîni încoace tocmai asta facem, observă Rudolph.
— Am cheltuit banii tăi, pentru care ai muncit, îi replică Jean. Şi, la urma urmelor, sîntem în luna de miere.
La hotelul din Roma îl aştepta o telegramă. Bradford Knight îl anunţa pe Rudolph: „Mama ta a fost internată la spital. Stop. Medicul se teme că sfîrşitul ei este aproape. Stop. Cred că ar trebui să te înapoiezi de urgenţă. Stop.”
Rudolph îi întinse lui Jean telegrama. Se aflau în sala mare a hotelului şi tocmai dăduseră
paşapoartele funcţionarului de la recepţie. Jean îi înapoie telegrama, după ce o citise în tăcere, şi spuse:
