Jean îşi ridică ochii şi, cu o privire şireată, se uită la ei printre şuviţele de păr.

— Onorabilul primar doreşte să ştie ce face tînăra şi frumoasa lui soţie bogată. O să-i spun onorabilului primar ce face tînăra şi frumoasa lui soţie bogată. Adună resturi de fiare inutile.

Limba i se împleticea în gură, era – evident – beată. Trînti ciocanul şi făcu ţăndări o lentilă

cu unghi larg. Rudolph îi smulse ciocanul din mină, iar Jean nu se împotrivi.

— Onorabilul primar i-a luat ciocanul din mînă tinerei şi frumoasei sale soţii bogate. Nu-i nimica, micuţă grămadă de fierărie, există şi alte ciocane, iar tu ai să creşti mereu, iar într-o zi ai să

ajungi cel mai mare, cel mai frumos morman de fierărie din lume, iar onorabilul primar o să

transforme locul în parc public pentru cetăţenii din Whitby.

Cu ciocanul în mînă, Rudolph aruncă o privire rapidă spre Gretchen, în ochii căreia observă

o sclipire de jenă şi frică.

— Cristoase! exclamă iar Rudolph. Jean, ai distrus aparatură de vreo cinci mii de dolari.

— Onorata soţie a primarului nu mai are nevoie de aparate fotografice, spuse Jean. Îi las pe alţii să mă pozeze, îi las pe bieţii, pe sărmanii oameni de talent să facă poze. Hopla! Făcu cu braţele un gest larg, graţios, ca de balet. Dă-mi ciocanul, Rudy, iubitule. Nu crezi că ar trebui să o tratezi cu un pahar pe bogata, frumoasa, tînăra ta soţie?

— Ai băut destul, o repezi Rudolph.

— Rudy, interveni Gretchen, cred că e mai bine să plec. Oricum, n-o să ne ducem la Whitby în seara asta.

— Minunatul Whitby, zise Jean, unde frumoasa, tînăra, bogata soţie a onorabilului primar surîde tuturor. Democraţi sau Republicani deopotrivă, unde ea inaugurează bazaruri de binefacere şi apare cu fidelitate alături de soţul ei la banchete şi întruniri publice, unde ea e prezentă la ceremonia din ziua Acordării Diplomelor şi la sărbătoarea de 4 Iulie, precum şi la meciurile echipei locale de 463

fotbal, unde ea inaugurează noile laboratoare de cercetări ştiinţifice şi taie panglica pentru terenurile destinate construcţiilor de locuinţe, cu W.C.-uri adevărate, pentru populaţia de culoare.

— Termină, Jean! o întrerupse aspru Rudolph.

— Zău, e mai bine să plec, repetă Gretchen. Te chem eu...

— Soră a onorabilului primar, de ce te grăbeşti să pleci? zise Jean. Cine ştie, poate că va avea nevoie, cîndva, de votul tău. Rămîi ca să sorbim o băuturică în familie. Stai şi ascultă, ar putea fi în... instructiv. Se împiedică în mijlocul cuvîntului. E instructiv să înveţi în o sută de lecţii cum să

devii o anexă. Mi-am tipărit şi cărţi de vizită: Doamna Rudolph Jordache, fostă fată cu carieră

promiţătoare, acum anexă la o afacere. Una din cele mai remarcabile zece anexe din Statele Unite, specialistă în parazitism şi făţărnicie. Cursuri la specialitatea cum să devii anexă efectivă. Chicoti.

Diplomă garantată pentru orice tînără şi adevărată americană.

Rudolph nu o opri pe Gretchen cînd aceasta ieşi în vestibul lăsîndu-şi fratele în pardesiu, cu ciocanul în mînă, cu privirile aţintite asupra soţiei sale bete.

Ascensorul se oprea chiar la intrarea în apartamentul lor şi Gretchen aşteptă pînă ce sosi şi îşi deschise uşile. Înainte de a intra în lift şi a pleca, o mai auzi pe Jean spunînd cu glas copilăros, trist:

— Oamenii îmi iau mereu ciocanul!

După ce se înapoie la Algonquin, îi telefonă lui Evans, la hotel, dar nimeni nu răspunse din apartament. O rugă pe fata de la centrală să noteze şi să-i comunice că doamna Burke nu a mai plecat în weekend şi poate fi găsită la hotelul ei. Apoi făcu o baie fierbinte şi cobori la restaurantul hotelului.

A doua zi dimineaţă la orele nouă, Rudolph veni la ea. Evans nu îi telefonase şi Gretchen era singură. Rudolph îi spuse că după ce ea plecase, Jean se culcase şi după ce se trezise, fusese copleşită de ruşine şi roasă de remuşcări; acum însă se simţea bine şi vor pleca totuşi la Whitby, de aceea o aşteaptă pe Gretchen la ei acasă, o informă Rudolph.

— N-ar fi mai bine să rămîneţi în doi, să petreceţi după-amiaza singuri? sugeră Gretchen.

— Dimpotrivă, e mai bine să fie cineva cu noi, răspunse Rudolph. Ţi-ai lăsat valiza acolo, să nu crezi cumva că ai pierdut-o adăugă el.

— Nu, n-am uitat. O să ajung la voi pe la zece, propuse Gretchen. În timp ce se îmbrăca, Gretchen cugetă la scena de aseară şi îşi rememoră comportarea pe care Jean o avusese alte dăţi, mai puţin violentă, dar la fel de ciudată. Acum însă lucrurile erau clare pentru Gretchen. Jean izbutise să nu-şi dezvăluie viciul, căci Gretchen nu fusese destul de des cu ea, însă în seara respectivă comportarea lui Jean nu lăsa loc la nici o îndoială: era alcoolică. Gretchen se întreba dacă

Rudolph îşi dăduse seama şi ce-va face el în situaţia aceasta.

La zece fără un sfert Evans încă nu o căutase. Gretchen coborî cu ascensorul şi ieşi în Strada a 44-a scăldată în soare, o femeie înaltă, mlădioasă cu picioare fine, frumoase, cu păr negru, mătăsos, cu pielea palidă, fără cusur, îmbrăcată într-un costum de tweed şi o bluză de jerseu, tocmai potrivite pentru un weekend plăcut la ţară. Doar insigna „Interziceţi bomba atomică!”, arborarea o broşă la reverul elegant croit, putea constitui pentru trecătorul neavizat un semn că ni totul era în regulă în această dimineaţă însorită ide primăvară americană din anul 1966.

464

Resturile aparatelor sfarîmate fuseseră înlăturate şi camera de zi curăţată. Cînd Gretchen intră, îi găsi pe Jean şi Rudolph ascultînd la radio un concert pentru pian de Mozart. Rudolph părea complet stăpîn pe sine. Jean era cam palidă şi se clătină o idee cînd se sculă în picioare ca să-şi sărute cumnata debun venit. Altminteri şi ea părea că şi-a revenit după starea din noaptea trecută.

Privirea ei parcă cerea înţelegere şi compasiune din partea lui Gretchen. Apoi însă vorbi fără şovăire, în felul ei firesc, cu voce profundă şi cu o undă de veselie chiar:

— Gretchen, iubita mea, arăţi splendid în hainele astea! Spune-mi de unde pot cumpăra şi eu nişte nasturi ca aceia. Se potrivesc la culoare cu ochii mei.

— Da, interveni Rudolph, sînt convins că data viitoare cînd ne-om duce la Washington o să

faci furori cu asemenea nasturi. Glasul său suna blînd, cald şi rîse potolit.

Jean îl luă de mînă pe Rudolph, aşa cum face un copilaş cînd iese la plimbare cu tata, şi cu toţii coborîră aşteptînd să fie adusă maşina de la garaj. Părul lui Jean, spălat şi legat la ceafă cu o panglică, arunca reflexe castanii. Purta o fustă foarte scurtă, de sub care picioarele, deja bronzate, apăreau zvelte, drepte, splendide. Arăta, ca de obicei, ca o fată de optsprezece ani.

În timp ce aşteptau sosirea maşinii, Rudolph îi spuse lui Gretchen:

— I-am cerut secretarului să-l caute la telefon pe Billy şi să-i spună că îl aşteptăm la masa de prînz, la noi acasă.

— Mulţumesc, Rudy, zise Gretchen. Nu îl văzuse pe Billy de atîta timp încît socotea potrivit ca la prima lor reîntilnire să fie prezente şi alte persoane.

Cînd sosi maşina, femeile se aşezară în faţă lîngă Rudolph, care deschise radioul. Mozart, sprinten, primăvăratic, îi însoţi pînă la Bronx. Trecură pe lîngă rarişti de corni şi cîmpuri de lalele, merseră de-a lungul terenurilor împrejmuite, unde bărbaţi maturi jucau baseball cu băieţii. La radio, Mozart cedă locul lui Lesser, iar Ray Bolger interpreta irezistibil „Dacă te-ai îndrăgostit de armată, rămîi veşnic îndrăgostit de ea”. Jean însoţi melodia cu vocea ei gravă, dulce, caldă. Îşi amintiră de Bolger, aşa cum îl văzuseră într-un spectacol la care asistaseră şi de plăcerea pe care le-o făcuse interpretarea dată dntecelor. Pînă să ajungă la ferma lor de la Whitby, unde mugurii de culoarea amurgului violet începuseră să plesnească pe tufele de liliac, evenimentul din noaptea precedentă li se estompase din memorie, de parcă nici nu ar fi existat. Parcă.

Enid, blondă şi durdulie, acum în vîrstăi de doi ani, îi aştepta. Sări în braţele mamei, o îmbrăţişă, o sărută iarăşi şi iarăşi. Rudolph o conduse pe Gretchen sus, la camera de oaspeţi, cărîndu-i valiza. Încăperea sclipea de curăţenie şi era plină de flori. Rudolph puse valiza jos şi spuse:

— Cred că ai tot ce îţi trebuie.

— Rudy, zise Gretchen cu voce scăzută, ar trebui să renunţăm la băutură în seara asta.

— De ce? Rudolph părea sincer surprins.

—

Nu trebuie să o ispitim pe Jean. Chiar dacă ea nu va bea, văzîndu-i pe alţii...

— A, zise Rudolph, nu-ţi face griji. A fost puţin indispusă aseară...

—