364
Dacă s-ar fi aflat la celălalt capăt al peronului, l-ar fi văzut pe fratele său, Rudolph, coborînd din vagonul de dormit al trenului care venise de la Paris, însoţit de o tînără fată, frumoasă, mlădioasă şi cu o mulţime de valize nou-nouţe.
365
Capitolul 6
Părăsiră gara şi ieşiră în stradă. Rudolph zări imediat emblema companiei Hertz şi zise: „Iată
maşina şi şoferul care ne aşteaptă”. Acel concierge52 de la hotelul din Paris se îngrijise de toate: le reţinuse bilete la teatru, le închiriase o limuzină pentru a face turul castelelor de pe Loara, le rezervase mese la zece restaurante diferite, precum şi locuri la operă şi la Longchamp53. Jean comentase: „Fiecare căsnicie ar trebui să aibă un concierge al ei”.
Hamalul cără bagajele la maşină, zise merci pentru bacşişul primit şi le zîmbi, deşi se vedea de la o poştă că sînt americani. Ziarele de acasă afirmau că anul acesta francezii nu le vor zîmbi americanilor. Reprezentantul agenţiei Hertz li se adresă în limba engleză, dar Rudolph începu să se grozăvească cu franceza lui, mai mult ca să o amuze pe Jean. Astfel că restul formalităţilor fură
definitivate în limba lui Racine.
Era o dimineaţă asemănătoare celor din America, soarele le scălda cu razele sale aurii capetele neacoperite. Rudolph scoase la iveală harta Michelin a Alpilor Maritimi, pe care o cumpărase la Paris, o consultă, după care porniră la drum. Străbătură oraşul predominat de albul imaculat al caselor, apoi o luară pe litoral, prin Golful Juan, unde debarcase Napoleon cîndva, prin Juan-les-Pins, cu hoteluri încă adormite în aşteptarea redeschiderii sezonului şi opriră la Hotel du Cap, o clădire elegantă, zugrăvită în crem, care îşi profila silueta splendidă printre pinii de pe coasta în pantă lină a dealului.
Directorul îi conduse personal la apartamentul lor de la etaj, cu balconul orientat spre oglinda albastră a mării care sclipea dincolo de parcul hotelului. Rudolph îi mulţumi politicos, reţinut. Se stăpînea însă cu greu să nu jubileze prosteşte cînd vedea cît de perfect îşi interpretau directorul, Jean şi el însuşi rolurile din visurile sale de odinioară. Doar că realitatea era şi mai frumoasă: apartamentul spaţios mobilat cu gust, clima plăcută, directorul cum nu se putea mai prevenitor, iar el mai bogat, mai sigur pe sine, mai bine îmbrăcat decît se visase vreodată cînd era băiat sărac; iar alături de el Jean, subţirică, zveltă, minunată în rochia cumpărată la Paris, mai frumoasă decît fata pe care îşi imaginase cîndva că o săruta pe balconul cu faţa spre mare.
Directorul se înclină respectuos şi ieşi. Servitorii aşezară bagajele pe nişte scăunele pliante înşirate la perete în uriaşa cameră de dormit. Rudolph, bărbatul cu situaţia solidă şi cu o soţie reală
alături de el, o luă de mînă pe Jean.
— Să mergem pe balcon, zise el.
Ieşiră afară, pe balcon şi – pentru a-şi întregi visul – se sărutară sub razele strălucitoare ale soarelui.
Cît pe-aci fusese să nu se căsătorească. Mult timp Jean ezitase, şovăise şi refuzase să spună
da sau nu, ceea ce îl adusese pe Rudolph la exasperare. Uneori (chinuitor de rar însă), cînd o întîlnea, îi venea să-i dea un ultimatum. Treburile îl reţineau mai ales la Whitby şi Port Philip, iar cînd reuşea să ajungă la New York găsea adesea un bileţel de la Jean prin care îl anunţa că e plecată
prin oraş cu aparatul de fotografiat. Într-o seară o zări aşezată la o masă, într-un restaurant, alături 52 Recepționer
53 Localitate în apropiere de Paris, vestită pentru hipodromul său şi cursele de cai.
366
de un tînăr mărunţel, cu ochii ca mărgelele, cu plete încîlcite ce i se revărsau pe umeri şi cu fălcile acoperite de perii ţepoşi ai unei bărbi nerase de o săptămînă. Cînd se întîlniră, Rudolph îi ceru lămuriri, iar ea recunoscu că era tipul despre care îi vorbise. Iar cînd voi să afle dacă se mai culca cu el, Jean îl puse la punct, răspunzîndu-i că nu era treaba lui.
Se simţea umilit că trebuia să concureze cu un individ cu aspect atît de dezgustător, iar faptul că acesta era unul din cei mai talentaţi artişti fotografi – cum afirmase Jean – nu îi modificase resentimentele. Se despărţiseră supăraţi şi aşteptase ca ea să facă primul pas de împăcare, dar Jean nu îl căută. În cele din urmă se dăduse bătut, nemaisuportînd despărţirea, şi o căutase jurîndu-şi că
va continua să se culce cu ea, dar că nu o va lua în căsătorie niciodată.
Întreaga concepţie despre el însuşi începea să i se clatine în faţa atitudinii ei. Doar în pat se simţea fericit cu ea şi avea impresia că şi ea împărtăşea sentimentele lui, ceea ce îi uşura şi într-o oarecare măsură îi diminua senzaţia de umilinţă şi înjosire. Prietenii îl asiguraseră că toate fetele cu care întreţinuseră legături se străduiseră din răsputeri, fără excepţie, să-i prindă în plasă şi să se mărite. Ce lipsuri atît de importante existau oare în caracterul său, în modul său de a face dragoste încît singurele două fete pe care le ceruse în căsătorie îl respinseseră?
Virginia Calderwood nu îl ajutase deloc să-şi simplifice situaţia. Tatăl ei ascultase de sfatul lui Rudolph şi o trimisese la New York să urmeze un curs de secretare şi să se descurce singură.
Dacă Virginia frecventa cu adevărat cursurile de specialitate, orele ei de studiu erau cu totul neobişnuite, căci de cîte ori Rudolph revenea la locuinţa sa din New York o găsea învîrtindu-se pe trotuarul din faţă sau trecea întîmplător (cum pretindea ea) pe acolo. Îi telefona la miez de noapte, uneori de trei-patru ori, ca să-i spună: „Rudy, te iubesc, te iubesc, vreau să mă culc cu tine”.
Ca să scape de ea, Rudolph începu să tragă la diferite hoteluri însă, dintr-o pudicitate pe care el nu o înţelegea, Jean nu accepta să urce în cameră la el, ceea ce îi provoca o ciudă nemaipomenită
pentru că nu putea avea parte nici măcar de bucuria patului. Jean nu îl invitase niciodată la ea, de aceea Rudolph nu îi cunoştea nici locuinţa şi nici colega de cameră.
Virginia îi trimitea lungi scrisori în care îşi exprima dorinţele senzuale cu o minuţie îngrozitor de clară, folosind un limbaj împrumutat direct de la Henry Miller54 a cărui operă trebuie că o studiase cu sîrg. Scrisorile le primea acasă la Whitby, la locuinţa sa din New York sau la biroul principal de la magazin. O simplă neatenţie din partea unei secretare zăpăcite, o singură scrisoare deschisă din greşeală şi Rudolph se îndoia că bătrînul Calderwood i-ar mai fi vorbit vreodată. Şi munca lui suferea. Uneori era nevoit să citească de trei-patru ori cel mai simplu raport primit pînă
să-i priceapă sensul. Dormea foarte agitat şi se trezea obosit. Pentru prima oară în viaţă bărbia i se împodobi de coşuri, ca la adolescenţi.
Odată, la o petrecere, la New York, Rudolph întîlnise o blondă cu piept plin în jurul căreia gravitau, permanent şi simultan, trei bărbaţi, dar care îi dăduse să înţeleagă cu limpezime că îl prefera pe el. Rudolph o duse în apartamentul său din Strada a 8-a de Est dincolo de Fifth Avenue şi, în răstimpul cît goliseră un pahar, aflase că era bogată, divorţată, teribil de însingurată şi obosită de 54 Prozator american (1891-1980), a scris romane, cu elemente autobiografice, de un naturalism şocant.
367
asiduităţile agasante ale bărbaţilor care o urmăreau peste tot în New York şi, în sfîrşit, că îl considera pe el teribil de atrăgător şi sexy (Rudolph ar fi preferat ca ea să fi folosit altă expresie).
Trecuseră apoi la treabă, la pat, dar el se dovedise neputincios şi fusese nevoit să părăsească mobila inutilă în hohotele răsunătoare de rîs ale femeii.
— Cea mai nefericită zi din viaţa mea a fost aceea cînd ai venit la Port Philip ca să faci fotografii la inaugurare şi cînd te-am întîlnit, îi mărturisi Rudolph lui Jean.
Nimic însă nu îi stăvilea dragostea pentru ea şi nici dorinţa de a se căsători şi de a trăi împreună tot restul vieţii.
O căutase toată ziua, de zece ori, de douăsprezece ori, dar nu reuşise să dea de ea: parcă nu trăia nimeni în casa de la celălalt capăt al firului. Mai încerc o dată, îşi zise el amărît şi dacă nu îmi răspunde, mă duc şi mă îmbăt criţă, mă culc cu nişte fete, fac scandal prin baruri, iar dacă la înapoiere o găsesc pe Virginia aşteptîndu-mă, o iau sus şi o regulez şi pe ea; apoi îi chem pe oamenii cu cămăşi de forţă să ne lege burduf şi să ne ridice.
Lăsă telefonul să sune mult timp şi tocmai se pregătea să închidă cînd receptorul fu ridicat şi îi auzi glasul, la fel de dulce, la fel de drag, spunînd înăbuşit „alo”.
— Ţi s-a defectat telefonul? o luă repede Rudolph.
— Nu ştiu, am lipsit toată ziua, răspunse ea candid.
— Ai de gînd să lipseşti şi noaptea? Urmă o pauză.
