1966

În timp ce lucra, din cînd în cînd Gretchen uita cîteva minute că este a patruzecea aniversare a zilei sale de naştere. Şedea pe scaunul metalic, înalt, în faţa moviolei62, apăsînd pe pîrghii şi urmărind cu atenţie imaginile care se succedau pe ecranul de sticlă. Derula simultan cadrele şi banda sonoră, cu mîinile protejate de nişte mănuşi de bumbac pătate de emulsia ce acoperea pelicula. Făcea semne cu îndemînare, folosind un creion roşu, moale, apoi trecea asistentei sale banda ca să o decupeze şi să o fişeze. Din sălile de montaj vecine, ce aparţineau altor companii de pe Broadway, se auzeau tot felul de sunete – frînturi de voci, scîrţîituri, explozii, fragmente de muzică orchestrală, precum şi zgomotul ascuţit al benzilor derulate înapoi cu mare viteză.

Cufundată în munca ei, Gretchen nu lua în seamâ gălăgia care făcea parte din ambianţa de lucru şi nici acompaniamentul sonor din sala de montaj – clinchetul maşinilor, sunetele înăbuşite ale rolelor puse sau scoase de pe rafturi.

Era al treilea film la care lucra ca monteuză-şefă. Sam Correy o luase pe lîngă el şi o învăţase meserie. Apoi, după ce mai întîi o lăudase şi o susţinuse faţă de mai toţi regizorii şi producătorii, o lăsase să meargă pe propriile ei picioare. Şi astfel Gretchen căpătase primul ei angajament independent. Iscusită, plină de imaginaţie, lipsită de ambiţii regizorale care puteau stîrni invidia celor din jur, Gretchen era căutată şi solicitată, ceea ce îi permitea să nu se pripească şi să

aleagă oferta cea mai convenabilă.

Filmul la care lucra acum fusese turnat la New York. După atmosfera de familie de la Hollywood, unde fiecare trăia pe buzunarul altuia, Gretchen găsea înviorătoare aspectele diverse şi impersonale din marele oraş. În orele ei libere Gretchen încerca să continue activitatea politică ce îi ocupase o bună parte din timp la Los Angeles după moartea lui Colin. Împreună cu asistenta ei, Ida Cohen, participa la întruniri unde se rosteau cuvîntări înflăcărate împotriva războiului din Vietnam şi a segregaţiei din autobuze. Semnase zeci de petiţii şi se străduise să determine şi unele personalităţi din lumea filmului să li se alăture. Această activitate îi permitea să atenueze sentimentul de vinovăţie pe care îl resimţea pentru că abandonase studiile începute în California.

Billy avea de pe-acum vîrsta de încorporare şi gîndul că unicul ei fiu putea pieri în Vietnam îi era insuportabil. Ida nu avea băieţi, dar era încă şi mai activă decît Gretchen la mitinguri, demonstraţii şi semnări de petiţii. Amîndouă arborau la bluze şi la reverele pardesielor insigne cu inscripţia „Să

fie interzisă bomba atomică!”

Dacă în vreo seară nu se ducea la miting, Gretchen profita pentru a frecventa, cît mai des posibil, teatrele, cu elan renăscut după anii de despărţire de scenă. Uneori o lua cu ea pe Ida, o femeie de vîrsta ei, cam şleampătă dar foc de isteaţă, cu care închegase o prietenie statornică; alteori se ducea cu Evans Kinsella, regizorul filmului, cu care întreţinea legături amoroase; sau cu Rudolph şi Jean cînd veneau la New York, ori cu vreunul din actorii pe care îl găsea la locul unde se făceau filmările.

62 Aparat special folosit la montajul filmelor.

456

Gretchen privea imaginile care se derulau pe ecranul de sticlă şi strîmba din nas. Modul cum concepuse Kinsella scena filmată îi făcea dificilă misiunea de a depista tonul potrivit pe care simţea că trebuie să-l imprime secvenţei respective. Dacă nu izbutea să găsească ea modificările necesare, ori dacă însuşi Kinsella nu venea cu sugestii, ştia că în cele din urmă scena va trebui reluată şi turnată de la început.

Se întrerupse din fumat. Capacele cutiilor de filme, pe care ea şi Ida le foloseau drept scrumiere, erau totdeauna pline-ochi de mucuri. Ici-colo cîte o ceaşcă de cafea cu buza mînjită de ruj completa decorul.

Patruzeci de ani, îşi zise ea inhalînd fumul. Nimeni nu o felicitase, din motive întemeiate de altfel. Se aşteptase, totuşi, să primească de la Billy o telegramă, şi o şi căutase în cutia poştală, pe care însă, spre dezamăgirea ei, o găsise goală. Nu îi spusese nimic Idei, preocupată în clipa aceea să

înfăşoare la loc, pe rolă, filmul cu care umpluse o sacoşă de pînză. Ida însăşi avea peste patruzeci şi ce rost avea să-i amintească? În ce îl privea pe Evans, lui Gretchen nici nu îi trecea prin cap să-i spună ceva. El avea treizeci şi doi de ani şi nu faci gafa să-i aminteşti iubitului că este ziua ta, cînd împlineşti patruzeci.

Încercă să-şi imagineze cum arăta mama sa cu patruzeci de ani în urmă cînd o adusese pe lume, pe ea, primul copil, o fetiţă; mama însăşi de-abia dacă păşise pragul a douăzeci de ani. Dacă

Mary Pease Jordache ar fi ştiut care vor fi relaţiile viitoare cu copilul pe care îl ţinuse în braţe, ce de lacrimi ar fi vărsat! Şi Billy...?

Uşa se deschise şi Evans Kinsella păşi în cameră. Purta pantaloni de catifea, cămaşă roşie cu guler răsfrînt şi un pulover din lînă de Caşmir, peste care îmbrăcase un impermeabil strîns pe talie cu cordonul. Gretchen observă că impermeabilul lui era ud. Absorbită de muncă ore întregi nu îşi ridicase ochii să privească afară şi nu îşi dăduse seama că începuse să plouă.

— Bună fetelor, le salută el vesel. Era un bărbat subţire, înalt, cu părul ciufulit. Perii negri-albăstrui de pe obraz dădeau impresia că este veşnic nebărbierit. Duşmanii săi susţineau că arată ca un lup. Gretchen îl situa undeva între o frumuseţe masculină alarmantă şi tipul de urîţenie evreiască, deşi el nu era evreu: Kinsella era numele lui adevărat. Realizase deja şase filme dintre care trei se bucuraseră de succes. Era un soi de trîntor: cum intra într-o încăpere se rezema imediat de ceva sau se instala pe un birou, ori – dacă găsea la îndemînă o canapea sau un fotoliu – se tolănea şi îşi sălta picioarele proptindu-le de ceva. Purta cizme de antilopă.

O sărută pe obraz pe Ida, apoi pe Gretchen. Turnase un film la Paris (care fusese un dezastru) şi de atunci se obişnuise să sărute pe toată lumea.

— Proastă zi! exclamă el. Se aşeză pe una din băncile metalice înalte, cu aerul său dintotdeauna că se simţea ca acasă oriunde se afla. Am realizat două scene în dimineaţa asta pînă a început să plouă. La prînz Hazen nu se mai ţinea pe picioare de beat. Richard Hazen era vedeta masculină a filmului. Cum merg treburile pe aici? întrebă el. Sîntem gata de vizionare?

— Aproape, răspunse Gretchen. Regreta că, absorbită de munca ei, nu realizase trecerea timpului; şi-ar fi aranjat un pic părul şi şi-ar fi împrospătat machiajul înainte ca Evans să fi sosit. Ida, se adresă ea colegei, ia în primire ultima secvenţă şi spune-i lui Freddy să o proiecteze după ce termină cu priorităţile.

457

Coborîră pe culoar şi intrară în minuscula sală de proiecţii de la capătul coridorului. Evans o trase discret de braţ.

— Gretchen, șopti el, ai un taior minunat.

Luară loc şi vizionară mai întîi proiecţiile care aveau prioritate - aceeaşi scenă filmată din unghiuri diferite, reluată iarăşi şi iarăşi, cu nădejdea că pînă la urmă se va închega într-un tot armonios care apoi va fi prezentat pe ecranele uriaşe din lumea întreagă. În timp ce privea, Gretchen se gîndea că talentul lui Evans, insolit şi sclipitor, se remarca în fiecare metru de film realizat de el, şi reţinu în memorie locul unde va face prima tăietură din peliculă. Richard Hazen fusese beat încă

înainte de amiază, îşi dădu seama ea. Peste doi ani nimeni nu îi va mai oferi nici un rol.

— Ce crezi? întrebă Evans cînd se aprinseră luminile.

— Cred că poţi întrerupe filmările în fiecare zi la ora unu dacă Hazen nu îşi vede de treabă, răspunse Gretchen.

— Se vede, nu-i aşa? Evans se lăsase comod pe spate şi îşi sprijinise picioarele pe speteaza scaunului din faţă.

— Se vede, confirmă Gretchen.

— O să vorbesc cu agentul lui.

— Mai bine ai vorbi cu barmanul, sugeră Gretchen.

— Băutura e blestemul care îl urmăreşte pe Kinsella. Cînd se îmbată alţii, se plînse Evans.

Se făcu întuneric din nou şi Gretchen revăzu secvenţa la care lucrase toată ziua. Aşa cum apărea ea acum, avea impresia că era şi mai rea decît i se păruse pe moviolă. Dar cînd se termină

proiecţia şi se făcu lumină, Evans zise:

— Straşnic, îmi place!

Gretchen îl cunoştea de doi ani pe Evans. Făcuse deja un film cu el şi ştia că se entuziasma uşor de propria-i operă. În sinea sa Kinsella considera că aroganţa îi stimula eul, iar Gretchem îşi dăduse seama că era primejdios să-l critici în faţă.

— Nu-s sigură, zise ea cu prudenţă. Aş mai migăli un pic.

— Pierdere de timp! Îţi spun că e O.K. Spre deosebire de majoritatea regizorilor, în sala de montaj el devenea nerăbdător şi neglija detaliile.

— Nu ştiu, repetă Gretchen. Am impresia că trenează.

— Este tocmai ceea ce vreau: să treneze! Se împotrivea ca un copil încăpăţînat.

— Toată lumea aia care tot intră şi iese pe uşi, umbrele alea prevestitoare de ceva rău, fără

ca să se întîmple ceva...

— Termină, te rog, nu încerca să mă transformi în Colin Burke, se irită Evans, ridicîndu-se brusc în picioare. Pe mine mă cheamă Evans Kinsella, dacă ai uitat cumva. Şi aşa o să mă cheme totdeauna, te rog să ţii minte.

— O, nu fi copil! încercă Gretchen să-l domolească. Cîteodată încurca cele două poziţii ale ei faţă de Evans.

— Unde-i haina mea? Unde-i nenorocita aia de haină? se răţoi el.

— Ai lăsat-o în sala de montaj. Se înapoiară în sala de montaj.

Evans o lăsă pe Gretchen să care singură cutiile cu pelicula pe care tocmai o vizionaseră şi pe care ea le recuperă de la operator. Evans îşi puse, nervos, impermeabilul. Ida întocmea fişa 458

filmului pe care îi prelucraseră în ziua respectivă. Evans porni hotărît spre ieşire, dar se opri la uşă