— Rezonabil – ca preţ – nu e un cuvînt aplicabil la ambarcaţii, răspunse Jennings. Ceea ce e rezonabil pentru unul, pentru altul poate constitui pură sminteală, pricepi ce vreau să spun? E o chestie de noroc, ţi-am mai spus. De pildă, cineva posedă un iaht micuţ, cochet, care l-a costat douăzeci, poate treizeci de mii de lire. Te pomeneşti însă că nevastă-sa suferă de rău de mare tot timpul sau anul acela afacerile i-au mers prost, iar creditorii îl presează şi nu îl lasă să răsufle, sau condiţiile atmosferice nu au fost prielnice croazierelor, sau poate piaţa a evoluat nefavorabil deoarece comuniştii ameninţau să preia puterea în Italia sau în Franţa, sau începea să se profileze un nou război la orizont, ori tipii de la finanţe l-au mirosit că umbla cu şmecherii – poate nu a declarat că a plătit cu banii pe care i-a scos ilegal din ţară şi i-a depozitat în vreo bancă din Elveţia – în sfîrşit, ce mai, e nevoie să se descurce repede, ba chiar urgent şi tocmai în săptămîna aceea nu se ivesc amatori dornici să cumpere un iaht... Pricepi unde vreau să ajung, yankeule?
— Daa, dar nu-i nevoie să despici firul în patru, răspunse Thomas.
362
— Deci tipul e disperat, continuă imperturbabil Jennings. Trebuie să facă rost imediat de cinci mii de guinee dacă nu vrea să-i cadă tavanu-n cap. Dacă în clipa aceea eşti pe fază şi pui pe masă cinci mii de guinee...
— Ce-i o guinee? întrerupse Dwyer.
— Cincii mii de guinee fac cincisprezece mii de verzişori, nu-i aşa? zise Thomas.
— Cam aşa, poate cîţiva dolari în plus sau în minus, confirma Jennings. Sau, continuă el, ai aflat că o navă a fost scoasă la licitaţie sau că autorităţile vamale au confiscat una care făcea contrabandă. Bineînţeles, ea are nevoie de reparaţii. Dar dacă eşti priceput şi îndemînatic şi nu apelezi la piraţii care mişună prin şantierele de aici – să nu te încrezi niciodată în franţujii de pe Cote, mai ales în cei care mişuna pe chei, că te fură pe faţă fără ruşine, în fine, dacă ştii să ţii strînse baierele pungii şi să-ţi chibzuieşti bănuţii în fiecare seară şi dacă dai peste nişte furnizori de treabă
care au încredere în tine şi se arată dispuşi să te păsuiască cu plata echipamentelor şi proviziilor livrate pînă la finele sezonului, atunci te poţi socoti lansat şi primul angajament charter obţinut o să-ţi asigure cel puţin opt sau zece mii de lire.
— Opt-zece mii de lire! exclamă Dwyer. Ce mi-e opt-zece mii sau opt-zece milioane!
— Taci! îl repezi din nou Thomas. Există căi şi mijloace de făcut rost de bani.
— Da? Cum? întrebă Dwyer.
— Sînt mijloace, repetă Thomas. Odată am făcut trei mii de dolari într-o singură seară.
Dwyer simţi că i se taie respiraţia.
— Cum? întrebă el din nou cu glasul gîtuit.
Pentru prima oară de cînd părăsise HotelulAegean, Thomas dezvăluise un amănunt din viaţa sa şi regreta.
— Las-o baltă, răspunse el aspru. Se întoarse spre Jennings. Vrei să-mi faci un serviciu? îl întrebă el pe acesta.
— Orice, dacă îmi stă în putinţă. Şi dacă nu mă costă nimic, rîse moale Jennings, proprietarul fericit al unui iaht, norocosul care supravieţuise războiului şi sărăciei, băutorul de pastis, şmecherul pe care nu îl puteai păcăli ușor.
— Dacă afli ceva, zise Tom, despre vreun iaht bun, dar ieftin, ia legătura cu noi, vrei?
— Cu plăcere, yankeule, răspunse Jennings. Lasă-mi adresa. Thomas ezită. Singura sa adresă era Hotelul Aegean, iar singura persoană care i-o cunoştea era mama. Înainte de încăierarea sa cu Quayles, Thomas o vizitase pe bătrînă cu regularitate, alegîndu-şi zilele ca să nu dea peste Rudolph. De atunci îi scrisese din fiecare port unde se oprise.
Îi trimisese vrafuri de ilustrate, pretinzînd că o duce mai bine decît în realitate. Cînd se înapoiase din prima sa călătorie găsise la hotel un teanc de scrisori. Singura problemă era că mama cerea întruna să-şi vadă nepoţelul, iar Thomas nu îndrăznea să ia legătura cu Teresa nici măcar pentru a-şi vedea copilul, deşi îi ducea dorul şi nimic altceva nu îl interesa din toată America.
— Scrie-mi adresa pe o hîrtie, flăcăule, îi ceru din nou Jennings.
— Dă-i adresa ta, îi spuse Thomas lui Dwyer. Dwyer primea corespondenţa sa la sediul Uniunii Naţionale Maritime din New York şi nimeni nu se interesa de el.
— De ce nu încetezi să visezi, Tommy? încercă Dwyer să-l tempereze.
— Fă cum îţi spun, îi răspunse poruncitor Thomas.
363
Dwyer ridică din umeri, scrise adresa şi îi întinse hîrtia lui Jennings. Scrisul lui Dwyer era clar, cu trăsături drepte. Va ţine un jurnal de bord curat acest Dwyer, absolvent de gradul trei la mate, dacă va avea vreodată şansa s-o facă, îşi zise Thomas.
— O să-mi ţin ochii deschişi şi urechile ciulite, promise bătrînul marinar, vîrînd bucăţica de hîrtie într-un portofel vechi şi soios din piele scorojită.
Thomas plăti consumaţia, apoi el şi Dwyer se despărţiră de englez şi ieşiră pe chei. Păşeau încet, fără să vorbească, trecînd în revistă, ca de obicei, ambarcaţiunile imaculate din radă. Thomas îl simţea pe Dwyer trăgînd cu ochiul din cînd în cînd, neliniştit, spre el.
— Cîţi bani ai? îl întrebă pe neaşteptate Thomas cînd ajunseră la capătul cheiului, acolo unde bărcile pescăreşti se legănau uşor, cu lămpile de acetilenă aprinse, iar plasele fuseseră întinse la uscat pe pavaj.
— Cîţi bani am? Nici o sută de lovele, răspunse Dwyer pe un ton agresiv. Exact cît trebuie ca să cumpăr a milionimea parte dintr-un transatlantic.
— Nu te-am întrebat cîţi bani ai în buzunar. Ziceai că ai economisit şi că i-ai depus la bancă.
— Dacă îţi închipui că am destui pentru ideea ta nebunească...
— Te-am întrebat cîţi bani ai la bancă.
— Două mii două sute de dolari, răspunse şovăind Dwyer. La bancă. Ascultă Tommy, termină cu aiurelile tale. Noi niciodată...
— Ascultă, Dwyer, îl întrerupse Thomas. O să vină ziua cînd tu şi eu vom avea nava noastră, iahtul nostru, în portul ăsta, chiar în locul ăsta cu climă pentru oameni bogaţi, cum spunea englezul acela. O să facem noi rost cumva de bani...
— N-am să fac nimic împotriva legii, sări speriat Dwyer. În viaţa mea n-am călcat legea şi n-o să mă apuc tocmai acum...
— Cine a vorbit de fărădelegi? se miră Thomas, deşi se gîndise şi la aşa ceva. În destul de lunga sa carieră de boxeur avusese de a face în repetate rînduri cu indivizi care locuiau în apartamente luxoase de hotel ce costau două sute de dolari pe zi, se plimbau în maşini somptuoase şi umblau la braţ cu dame fascinante. Toată lumea – poliţişti, politicieni, oameni de afaceri, stele de cinema – era bucuroasă să se întîlnească şi să întreţină relaţii cu aceste persoane pe care Dwyer le-ar fi calificat, fără să şovăie, drept criminali. Altminteri nu găseai nimic deosebit la ei. Crima şi fărădelegea constituiau pentru aceşti oameni doar alte mijloace de a agonisi un dolar în plus, pe căi mai lesnicioase poate. Dar nu voia să-l sperie şi să-l îndepărteze pe Dwyer. Nu încă. Dacă planul i se realiza, avea nevoie de el ca să conducă iahtul. Thomas nu era atît de stupid ca să nu îşi dea seama că el singur nu ar fi fost în stare de aşa ceva, cel puţin în perioada de început.
Oricum, îşi zicea Thomas în timp ce treceau pe lîngă un grup de bărbaţi mai în vîrstă care jucau boules, dincolo de chei, cu spatele la pînza de apă lină a portului unde se legănau, sclipind în soare, iahturi de agrement ce preţuiau milioane de dolari. Prima oară cînd fusese aici, Thomas îşi jurase că va reveni şi iată că îşi respectase legămîntul. Îşi promise că va reveni din nou, ORICUM.
A doua zi dis-de-dimineaţă plecară cu trenul la Genova. Zăboviră încă o zi pe drum ca să
viziteze Monte Carlo. Poate că vor avea noroc la cazinou.
