şi reveni la Gretchea.

— Voiam să te invit la masă, apoi la un film, zise el zîmbind împăciuitor.

— Îmi pare rău. Vine fratele meu să mă ia ca să petrec weekend-ul la el, zise Gretchen.

Evans arăta acum complet nenorocit; era în stare să-şi modifice starea de spirit de şaizeci de ori pe minut.

— Sînt liber ca pasărea cerului la acest sfirşit de săptămînă, pledă el. Nădăjduiam că... Privi spre Ida dorind parcă să o vadă ieşind din cameră, dar ea continua să se ocupe netulburată de treburile ei.

— Mă înapoiez duminică seară la vremea cinei, răspunse Gretchen.

— Bine, se pare că nu am încotro, acceptă Evans. Transmite-i fratelui tău salutări din partea mea. Şi felicitări...

— Felicitări? Pentru ce? Gretchen era surprinsă.

— Cum, nu i-ai văzut poza în Look? De săptămînă asta. A devenit celebru în toată America.

— A, despre asta-i vorba, se dumiri Gretchen.

Revista publicase un reportaj cu titlul: „Zece oameni politici cu perspectivă, sub vîrsta de patruzeci de ani”, împreună cu două fotografii ce îl prezentau pe Rudolph, una cu Jean în camera de zi a locuinţei lor, cealaltă la biroul său de la primărie. Promovează repede în Consiliul Republican, menţiona articolul referindu-se la tînărul şi chipeşul primar cu soţie frumoasă şi bogată. De orientare moderat-liberală, administrator energic şi priceput, nu este un simplu teoretician în materie de politică. I-a impulsionat pe edilii oraşului, a desegregat locuinţele, a adoptat măsuri severe împotriva poluării industriale, a arestat şi întemniţat un fost şef de poliţie şi o echipă de trei poliţişti care luaseră mită, a lansat o nouă acţiune pentru construirea unei şcoli; în calitate de membru influent al Consiliului Universităţii din Whitby, a jucat un rol de seamă în transformarea acesteia într-o instituţie de învăţămînt mixt. Urbanist şi planificator cu vederi largi a adoptat – experimental

– măsura de a interzice traficul vehiculelor în sectorul central al oraşului sîmbăta după-amiaza şi seara pentru ca lumea care venea aici la tîrguieli să se poată plimba nestingherită în zona aceasta distinsă, dedicată eleganţei. Folosise ziarul Sentinel din Whitby, al cărui editor era, ca platformă

pentru lansarea unor articole de critică aspră la adresa guvernelor – a celui naţional şi a celor locale

- şi câştigase diferite premii acordate îndeobşte ziarelor din oraşele cu mai puţin de cincizeci de mii de locuitori; ţinuse o cuvîntare convingătoare la convenţia primarilor – care avusese loc la Atlantic City – şi fusese aplaudat cu entuziasm. Participase, ca membru al Comitetului Select al primarilor la o întrevedere de treizeci de minute la Casa Albă.

— Dacă te iei după articolele din presă, rămîi cu impresia că tot ce are oraşul Whitby i se datorează lui... doar că nu i-a înviat pe morţi! Le-a scris, probabil, vreo ziaristă îndrăgostită

nebuneşte de el. Fratele meu se pricepe să-şi utilizeze farmecele masculine.

— Văd că legăturile afective cu iubitele tale rude nu îţi întunecă judecata, nu-i aşa? chicoti Evans.

— Nădăjduiesc că iubitele şi dragele mele rude nu se vor lăsa îmbătate de toate prostiile pe care le publică jurnalele despre ele, zise Gretchen.

459

— Şi-a descoperit măsura, iubito! Acum mă duc acasă să pun pe foc toate caietele mele cu notiţe. Evans o sărută pe Ida de plecare, apoi pe Gretchen căreia îi spuse: Atunci, vin la hotel să te iau, duminică seara la şapte.

— Te aştept, îl asigură Gretchen.

— Pierdut în singurătatea nopţii, mai zise Evans, strîngînd cordonul impermeabilului alb pe talia sa zveltă. Părea un tînăr agent dublu în misiune periculoasă, descins dintr-o peliculă realizată

cu buget restrîns.

Gretchen nu se lăsă înşelată. Ea ştia cît de însingurat era Evans la sfîrşit de săptămînă: avea încă două amante de rezervă la New York.

— Nu mă dumiresc dacă-i smucit sau geniu, comentă Ida, după ce Kinsella plecase.

— Nici una, nici alta, zise Gretchen, punînd la taoviolă secvenţa care nu o satisfăcuse pentru a vedea dacă mai putea face ceva.

Rudolph apăru în sala de montaj la şase şi jumătate. În pardesiu bleumarin şi pălărie impermeabilă de bumbac bej, avea într-adevăr aerul unui tînăr politician de viitor. În încăperea alăturată, banda sonoră sugera trecerea unui tren peste un pod montat pe o estacadă; mai încolo, o orchestră executa cu brio Uvertura 1812. Gretchen rulă la loc secvenţa la care lucrase, iar din banda sonoră se auzea o învălmăşeală indescifrabilă, de nedescris.

— Sfinte Doamne, cum suporţi? se minună Rudolph.

— E sunetul pîinii cîştigate cinstit, replică Gretchen. Termină de înfăşurat filmul şi întinse Idei rola, spunîndu-i să plece imediat acasă. Dacă nu aveai grijă şi dacă nu trebuia să meargă la vreo întrunire, Ida era în stare să muncească seară de seară pînă la nouă sau zece. Ida nu suporta inactivitatea.

Rudolph nu îi ură „La mulţi ani!” cînd coborîră cu liftul şi ieşiră pe Broadway şi nici Gretchen nu îi aminti că este ziua ei. Rudolph ducea valijoara pe care ea o pregătise de dimineaţă în vederea weekend-ului. Ploua încă şi nu se vedea nici un taxi, aşa că porniră pe jos spre Park Avenue.

Dimineaţa, cînd se dusese la studio, nu ploua şi nu îşi luase umbrela, iar acum se făcu ciuciulete pînă să ajungă la Sixth Avenue,

— Oraşului ăsta, comentă Rudolph, i-ar mai trebui încă zece mii de taxiuri ca să facă faţă.

A, e o prostie cît de mult sînt în stare să rabde oamenii numai ca să trăiască la oraş.

— Administrator energic, bărbat cu orientare moderat-liberală, urbanist avizat care priveşte lucrurile în perspectivă, cită Gretchen din memorie.

— O, ai citit şi tu articolul. Ce prostie! exclamă Rudolph.

Dar Gretchen sesiză o notă de plăcere în glasul lui. Se aflau pe Strada a 53-a iar ploaia răpăia şi mai tare. Ajunseră la „Douăzeci şi unu” şi Rudolph se opri spunîndu-i:

— Haide să intrăm aici şi să bem ceva. Între timp portarul ne va face rost de taxi.

Părul lui Gretchen atîrna muiat de umezeală, ciorapii îi erau stropiţi la spate şi nu îi surîdea ideea de a se arăta într-un local de talia lui „Douăzeci şi unu” în halul ei actual, în plus şi cu insigna

„Să fie interzisă bomba atomică!” arborată la butoniera pardesiului, dar Rudolph o trăgea deja spre uşă.

Înăuntru, cinci-şase persoane – portarul, fetele de la garderobă, administratorul, chelnerul şef – îi întîmpinară amabil şi îi salutară: „Bine aţi venit, domnule Jordache”, după care urmă

460

strîngerea mîinilor. Gretchen nu prea avea ce face pentru a-şi drege aspectul şi nu îşi bătu capul să

intre la toaleta doamnelor, ci îl urmă pe Rudolph direct la bar. Nu aveau intenţia să cineze şi de aceea nu se aşezară la masă, preferînd să se ducă la capătul cel mai depărtat al barului, unde nu se afla nimeni. În apropierea uşii erau trei grupuri: bărbaţi cu voci mieroase – adevărate reclame de prosperitate – care, fără îndoială, nu militau împotriva bombei atomice; şi femei care – în mod evident -de-abia ieşiseră de la Elizabeth Arden şi care nu aveau probleme cu găsirea unui taxi.

Iluminatul discret şi meşteşugit favoriza doamnele care îşi petreceau o parte din timp ca să se coafeze şi să-şi facă masaj facial la Elizabeth Arden.

— O să-ţi strici reputaţia intrînd astă-seară într-un asemena local cu o femeie în halul meu, îl preveni Gretchen.

— N-ai grijă, au văzut ei mai rele, mult mai rele, crezu că o liniștește Rudolph.

—

Mulțumesc frumos, frăţioare!

— Ai interpretat greşit cuvintele mele, încercă Rudolph să o dreagă. De fapt eşti o femeie foarte frumoasă.

Gretchen însă nu se simţea frumoasă, ci pătrunsă de ploaie, ponosită, obosită, însingurată, nemulţumită.