— Sigur că ai dreptate. Pot manevra ambarcaţii mici, admise Dwyer. Dar tot nu pricep...
— La Cannes, în rada din apropierea plajei, sînt ancorate o mulţime de bărci cu pînze.
Vreau să mă conving cu ochii mei cît de priceput eşti la partea practică a navigaţiei, că la teorie, la cititul hărţilor eşti tare. Foarte bine. Vreau să te văd cum stăpîneşti, cum dirijezi, cum aduci înapoi o barcă cu vele. Sau trebuie să te cred pe cuvînt aşa cum pretinzi sa te cred că nu eşti homo?
— Tommy! Dwyer era cu adevărat jignit.
— Tu mă înveţi, dar vreau să mă încredinţez că studiez cu un expert... A, la dracu! exclamă
Thomas în cele din urmă. Văd că eşti laş, ţi-e frică să vii cu mine. Lasă că plec singur. Tu du-te pe navă, ca un băieţaş cuminte ce eşti.
— Bine, se dădu învins Dwyer. Niciodată n-am făcut aşa ceva, dar am s-o fac acum. Să-l ia dracu de vapor! Goli pînă la fund paharul de bere.
— Haide să pornim în marele tur, îl îndemnă Thomas.
Nu se simţea aşa de bine ca prima oară, pentru că în locul englezoaicei aceleia nebunatice îl avea acum pe Dwyer. Socotea totuşi că era destul de bine, mult mai bine decît să facă de cart pe Elga Andersen, să mănînce lăturile care ţineau loc de masă sau să doarmă în gaura aceea împuţită, cu doi marocani care sforăiau.
Traseră la un hotel mic, nu prea rău, dincolo de rue d'Antibes şi plecară să înoate deşi acum, la începutul primăverii apa era încă rece şi îţi tăia respiraţia. Casele însă erau la fel de albe, vinul rose la fel de bun, cerul la fel de albastru, iar iahturile din port erau aceleaşi. Iar pe Thomas nu îl apăsa grija menţinerii greutăţii corporale sau a întîlnirii, cînd i se va termina concediul, cu un adversar francez periculos.
Închinară cu ora o bărcuţă cu pînze şi Dwyer dovedi că nu minţise: o conducea cu pricepere.
În două zile Thomas învăţă o grămadă de lucruri noi. Acum, în nouă cazuri din zece, el reuşea să
tragă barca la chei, să o amareze şi să coboare vela cu succes.
Dar majoritatea timpului o folosiră ca să se plimbe prin port, de-a lungul cheiurilor, să
admire în tăcere barcazurile, goeletele, iahturile mari, motonavele de croazieră care staţionau în radă, unele trase pe nisip, lăcuite şi lustruite pentru sezonul care se apropia.
— Iisuse! exclamă Thomas. Nu-ţi vine să crezi că există atîta bănet pe lume în timp ce noi umblăm lefteri, cu buzunarele goale.
Descoperiră un bar pe Quai St. Fierre, frecventat de marinari şi căpitani de iahturi luxoase menite huzurului şi satisfacerii plăcerilor unor bogătaşi. Cîţiva erau englezi, iar, dintre ceilalţi, bună
parte cunoşteau suficientă engleză ca să poată discuta cu ei de cîte ori aveau prilejul. Nimeni nu părea să muncească pe brînci, iar barul era cel puţin pe jumătate plin la orice oră din zi. Se obişnuiseră să bea pastis şi pentru că toată lumea bea pastis şi pentru că era băutura cea mai ieftină.
Nu găsiră nici o fată pe plac, iar cele cîteva dame de lux, care îi acostaseră din maşinile lor, pe 360
Croisette sau în spatele portului, cereau prea mulţi bani. Pentru întîia oara în viaţa sa lui Thomas nu îi păsa că nu are o femeie. Priveliştea portului animat, vederea bărbaţilor care de ani în şir îşi duceau viaţa pe iahturi splendide, îi erau suficiente şi îi făceau plăcere. Nu aveau pe cap şefi nouă luni din an, iar apoi – în plin sezon – ei erau marile vedete la timona vreunei goelete de o sută de mii de dolari, care naviga spre St. Tropez, Monte Cario sau Capri şi se înapoia cu puntea înţesată de fete tinere şi fermecătoare în costume de baie. Şi toţi păreau că se scaldă în bani. Salariul şi-l rotunjeau cu bacşişurile primite ori cu mita căpătată de la negustorii care aprovizionau iahturile sau din partea şantierelor care le construiau şi le reparau, ori pur şi simplu măsluind actele de cheltuieli. Mîncau şi beau împărăteşte, iar unii din ei, mai în vîrstă, nu apucau să se desmeticească din beţie de la o zi la alta.
— Tipii ăştia, zise Thomas după ce trecuseră patru zile de cînd se aflau acolo, au rezolvat toate problemele universului.
Pe Thomas îl bătea gîndul să părăsească definitiv Elga Andersen şi să se angajeze pe un iaht oarecare pe toata durata sezonului. Se lămuri însă repede că dacă nu erai căpitan puteai fi angajat doar trei-patru luni ca simplu marinar, cu plată de mizerie, apoi şomai tot restul anului. Oricît de mult îi plăcea acolo, lui Thomas nu îi surîdea perspectiva de a răbda de foame opt luni, doar ca să
fie în apropiere de Cannes.
Dwyer, care se afla pentru întîia oară la Cannes, era şi mai uluit, şi mai zăpăcit decît Thomas, de priveliştea ce i se înfăţişa ochilor. El însă avusese prilejul şi în alte ocazii să vadă de aproape şi să admire nave de toate felurile, încă de cînd era un puştan. Ceea ce pentru Thomas constituia o descoperire făcută la vîrsta maturităţii, pentru Dwyer însemna reînvierea celei mai mari pasiuni a adolescenţei sale.
În bar se afla un englez, un omuleţ tuciuriu, cu părul alb, pe care îl chema Jennings şi care slujise în flota militară britanică în timpul războiului. Jennings comanda, de fapt era proprietarul unui iaht lung de cincizeci de metri, cu cinci cabine. Era vechi şi cam neechilibrat, mărturisi englezul; dar îl cunoştea ca pe buzunarele sale, robotea şi migălea la el tot timpul cît naviga în Mediterana, vizitînd Malta, Grecia, Sicilia şi alte locuri în calitatea sa de căpitan al iahtului pe care îl îndhiria în perioada sezonului. Avea un agent la Cannes care, în schimbul unui comision de zece la sută, îi găsea clienţi şi facilita angajarea navei. Avusese noroc, le povesti englezul. Fostul proprietar, la care fusese angajat, îşi ura nevasta şi de aceea la moartea sa îi lăsase lui Jennings vasul prin testament. Dar nu se putea conta prea des pe o asemenea şansă. Jennings sorbi satisfăcut pastisul. Gertrude II, cum se numea iahtul său cu motor, arăta cam butucănos, dar era curat şi părea confortabil. În timpul iernii rămînea ancorat la chei, chiar peste drum de barul în care se aflau, ceea ce îi permitea lui Jennings să-şi bea pastisul şi în acelaşi timp să şi supravegheze, cu dragoste părintească, nava.
— E o viaţă frumoasă, trebuie să recunosc pe cinstite, yankeilor, zise Jennings. În loc să te chinui pentru cîteva piţule pe zi luînd marfă la Liverpool ca să o transporţi nu ştiu unde, ori să
transpiri sînge ca să întreţii motoarele vreunei rable iarna în Marea Nordului, pe vijelie. Nu mai vorbesc de taxe, impozite şi alte alea. Făcu un gest larg spre rada portului unde iahturile, iolele, bărcile îşi legănau pădurea catargelor albe în ritmul undei molcome, sub razele blînde al soarelui. E
vremea omului bogat, zise Jennings. Vremea omului bogat.
361
— Dă-mi voie să-ţi pun o întrebare, Jennings. Thomas făcea cinste cu băutura şi de aceea avea dreptul să-i pună cîteva întrebări. Cît ar costa o ambarcaţie de dimensiuni potrivite, să zicem cam aşa cum esta a ta, şi cît ar trebui ca să se lanseze cineva într-o afacere ca asta?
Jennings îşi aprinsese pipa cu mişcări lente şi începu să tragă din ea dus pe gînduri. Nu era pripit de felul său, nu se grăbea niciodată, cu atît mai puţin acum cînd nu mai făcea parte din flota militară a ţării sale, nici marinar de punte nu era ca să fie ocărit de un şef de echipă oarecare. Avea timp berechet pentru toate.
— Iată o întrebare dificilă, zise el tărăgănat, în cele din urmă. Navele-s ca femeile: unele-s scumpe, altele-s ieftine, dar preţul pe care-l plăteşti are prea puţin de a face cu satisfacţia pe care ţi-o oferă. Rîse mulţumit de comparaţia făcută.
— Minimum, insistă Thomas, minimumul absolut.
Jennings se scărpină în cap, apoi – tacticos – goli paharul. Thomas comandă încă un rînd de pastis.
— E chestie de noroc, zise el sfătos. Cunosc oameni care au plătit o sută de mii de dolari bani gheaţă pentru o navă realizată în cele mai renumite şantiere din Olanda sau Anglia, pe baza planurilor făcute de constructori cu multă fantezie, în condiţii din cele mai moderne – carcasă de oţel, punte din lemn de teak – şi prevăzută la bord cu toate minunăţiile – radar, toalete electrice, aer condiţionat, pilot automat – şi şi-au blestemat ziua cînd fusese lansată la apă, fiind dispuşi să o dea la preţul unei lăzi de whisky oricui voia să o ia, numai să scape de ea. Dar tot nu au găsit un cumpărător.
— Noi nu avem o sută de mii de lire, i-o tăie scurt Thomas.
— Noi? Ce vrei să spui? interveni uluit Dwyer.
— Tu să taci! îl repezi Thomas. Apoi i se adresă lui Jennings: Vasul tău nu a valorat niciodată o sută de mii de lire.
— Nu. Nici nu susţin că ar fi valorat vreodată o sută de mii de lire, recunoscu Jennings.
— Vreau să spun, reluă Thomas, un preţ rezonabil.
