intre în apartament.

— Nu-i urîtă deloc micuţa ta locuinţă, aprecie Thomas stînd în mijlocul camerei de zi şi uitîndu-se în jur la şemineu, la canapeaua de catifea de culoarea paiului, flancată de două fotolii uşoare. Vaze cu flori proaspete, un covor bej întins de la un capăt la altul al camerei, picturi abstracte ce atîrnau pe pereţii de un verde închis completau decorul. Camera era orientată spre vest, 450

iar razele strălucitoare ale soarelui de după-amiază pătrundeau prin ferestre şi prin perdelele fine.

Aparatele de aer condiţionat zumzăiau lin, menţinînd o atmosferă plăcută, reconfortantă:

— Nu ieşim în oraş cît am dori. Jean e din nou gravidă şi ultimele două luni le-a suportat greu, explică Rudolph. Deschise un dulap. Aici e barul. Dacă vrei să mănînci acasă, spune-i femeii cînd vine dimineaţa la curăţenie. E o bucătăreasă bună. Îl conduse pe Thomas în camera de oaspeţi pe care Jean o aranjase exact ca pe cea de la conacul din Whitby, într-o manieră rustică şi delicată.

Rudolph nu se putu abţine să nu observe cît de stingher se simţea fratele său în ambianţa feminină, ordonată a camerei, prevăzută cu două paturi gemene, acoperite cu cuverturi matlasate, confecţionate din bucăţele diferit colorate.

Thomas îşi aruncă valiza uzată, haina şi pălăria pe unul din paturi. Rudolph se stăpîni să nu-şi încrunte sprîncenele. Johnny Heath îi scrisese că Thomas impunea menţinerea unei ordini desăvîrşite pe nava sa. Probabil că bunele obiceiuri şi le lăsa pe iaht cînd debarca, gîndi cu maliţiozitate Rudolph.

Reveniră în camera de zi. Rudolph turnă whisky în două pahare şi, în timp ce sorbeau, scoase şi îi înmînă lui Thomas documentele obţinute de la Departamentul de Poliţie, precum şi raportul întocmit de detectivul particular pe care îl angajase. Apoi îl sună pe avocat şi fixă o întîlnire, aşa cum îi ceruse Thomas, pentru a doua zi dimineaţă la ora zece.

— Spune-mi, întrebă el în timp ce goleau paharele, mai ai nevoie de ceva? Vrei să te însoţesc la şcoală cînd te duci după băiat?

— Nu, mă descurc singur, nu îţi face griji, răspunse Thomas.

— Cum stai cu banii?

— Am destui, mulţumesc.

— Dacă intervine ceva, telefonează-mi.

— O.K., primarule!

Îşi strînseră mîinile şi Rudolph plecă, lăsîndu-şi fratele în picioare, lîngă masa pe care se aflau documentele de la poliţie şi de la detectiv. În timp ce Rudolph ieşea pe uşă, Thomas le luă şi începu să le răsfoiască.

Teresa Jordache, citi el în procesul verbal încheiat la poliţie, alias Teresa Laval. Thomas rînji. Îl tenta gîndul de a-i telefona şi de a o chema, schimbîndu-şi vocea, desigur. „Apartametul 14

B, domnişoara Laval. Este pe Park Avenue, între Strada a 57-a şi Strada a 58-a”. Cea mai bănuitoare tîrfă nu şi-ar închipui că ar putea da de bucluc la o asemenea adresă. Ar fi dorit să-i vadă

mutra cînd va suna la uşă, iar e1 i-o va deschide. Mai, mai, că se hotărîse să formeze numărul de telefon menţionat în raportul detectivului, dar în ultima clipă renunţă. Îi va fi imposibil să se stăpînească şi să nu-i tragă mama de bătaie pe care o merita; dar nu pentru asta venise în America.

Se bărbieri, făcu un duş folosind săpunul parfumat din baie, apoi mai bău un whisky, după

care îşi puse o cămaşă curată şi îmbrăcă hainele bleumarin cumpărate la Marsilia.

Cobori cu liftul şi o luă în jos pe Fifth Avenue, pe care amurgul începea să pună stăpînire.

Pe o stradă descoperi un restaurant micuţ în care intră şi luă o friptură, o jumătate de vin şi nişte plăcintă cu mere a la mode, în cinstea patriei-mume. Apoi se plimbă pe Broadway.Artera i se păru acum mai rea ca oricînd, poluată de vacarmul ce se auzea din magazinele de muzică şi urîţită de 451

reclamele imense, cu mulţimea ce forfotea, înghesuindu-se, înghiontindu-se; dar lui Thomas îi plăcea, căci putea să se plimbe fără oprelişti, să intre în baruri, cinematografe sau oriunde dorea.

Toţi erau morţi sau întemniţaţi.

Muzica.

Hilltop Military Academy se afla situată chiar pe vîrful dealului. Un zid înalt, cenuşiu împrejmuia clădirea şcolii ca pe o închisoare. Cînd Thomas intră în incintă pe poarta principală cu maşina pe care o închiriase zări o puzderie de băieţi în uniforme albastru-cenuşiu făcînd instrucţie, în rînduri strînse, pe un teren plin de praf. Vremea se răcise, frunzele copacilor începeau să pălească.

Drumul trecea pe lîngă locul de instrucţie şi Thomas opri maşina ca să privească. Patru grupuri de tineri mărşăluiau în cerc pe cîmpul de instrucţie. Grupul cel mai apropiat de el se compunea din vreo treizeci de băieţi între doisprezece şi paisprezece ani, aproximativ de vîrsta lui Wesley.

Thomas privi cu atenţie însă, dacă Wesley se afla printre ei, nu îl recunoscu.

Plecă şi opri maşina în faţa unei clădiri de piatră cu aspect de castel în miniatură. Terenurile din jur erau bine întreţinute, cu răzoare de flori şi pajişti tunse frumos, scurt. Celelalte clădiri erau mai mari, solide, construite din aceeaşi piatră ca şi micul castel.

Teresa pretindea, de bună seamă, o taxă frumuşică pentru serviciile prestate, ca să îl poată

întreţine pe băiat într-o şcoală simandicoasă ca asta, gîndi Thomas. Culoarul sumbru, rece, pavat cu lespezi de granit, avea pereţii împodobiţi cu drapele, săbii, puşti încrucişate, precum şi cu plăci de marmură pe care se aflau săpate numele absolvenţilor căzuţi la datorie în războiul americano-spaniol, în expediţia mexicană, în primul şi al doilea război mondial, precum şi în războiul din Coreea. Parcă era sediul central al unei societăţi comerciale care îşi făcea reclamă, etalîndu-şi produsele.

Un băiat cu părul tuns scurt, cu galoane extravagante pe braţ, cobora scările. Thomas îl opri şi îl întrebă:

— Spune-mi, te rog, flăcăule, unde-i biroul conducerii şcolii? Băiatul luă poziţia de drepţi, de parcă Thomas ar fi fost generalul Mac Arthur şi zise:

— Vă rog să veniţi după mine, domnule.

De bună seamă Hilltop Military Academy îşi educa elevii în spiritul respectului faţă de vîrstnici. Poate că tocmai de aceea Teresa îşi trimisese fiul la şcoala aceasta, ca să fie sigură că se va bucura de respectul lui la bătrîneţe.

Băiatul deschise uşa unei încăperi spaţioase unde două femei lucrau la birouri, în spatele unui scund grilaj despărţitor.

— Aici este, domnule, spuse băiatul şi îşi pocni călcîiele înainte de a face stînga-mprejur, ca la regulament şi de a ieşi afară, pe culoar. Thomas se duse la femeia de la biroul cel mai apropiat, iar aceasta ridică ochii de pe hîrtiile pe care le răsfoia şi întrebă:

— Cu ce vă pot ajuta, domnule? Nu purta, uniformă şi nu îşi pocni călcîiele.

— Fiul meu învaţă aici. Mă numesc Jordache. Aş vrea să vorbesc cu cineva din conducerea şcolii, spuse Thomas.

Femeia îl privi într-un fel ciudat, ca şi cînd numele i-ar fi sugerat ceva nu prea plăcut. Se ridică în picioare şi zise:

452

— Mă duc să-l anunţ pe colonelul Bainbridge că doriţi să-i vorbiţi. Vă rog să luaţi loc. Îi indică bancheta de la perete şi ieşi pe cealaltă uşă a încăperii. Era grasă, avea vreo cincizeci de ani şi ciorapii încreţiţi pe picioare. Nu exista, deci, pericolul de a-i ispiti cu nurii ei pe tinerii soldaţi de la Hilltop Military Academy.

După cîteva minute reveni, deschise uşiţa din grilajul despărţitor şi îl invită pe Thomas:

— Poftiţi domnule, colonelul Bainbridge vă primeşte. Vă mulţumesc că aţi aşteptat. Îl conduse pe Thomas şi închise uşa după ce el intră în biroul colonelului Bainbridge.

Mai multe drapele şi, între ele, fotografiile generalilor Patton şi Eisenhower ornau încăperea.

Dintr-un alt cadru îl privea pe Thomas însuşi colonelul Bainbridge, impozant şi aprig, în echipament de luptă, cu cască, pistol şi un binoclu atîrnîndu-i pe piept. Evident, fotografia fusese realizată în timpul războiului. Acum colonelul Bainbridge se afla la biroul său în uniforma obişnuită

a armatei Statelor Unite şi aştepta să-l primească pe vizitator. Arăta mai zvelt decît în poză şi era aproape chel, purta ochelari cu ramă de argint, dar nu avea armă şi nici binoclu, ceea ce îi dădea aspectul unui actor dintr-o piesă de război.

— Bine aţi venit la Hilltop, domnule Jordache, îl salută colonelul Bainbridge. Nu luă

poziţia de drepţi, dar lăsa impresia că se afla în această poziţie. Vă rog să luaţi loc, îl invită el pe Thomas. Pe chipul lui se întipărise o expresie ciudată, asemănătoarea oarecum cu cea pe care Thomas o observase la portarul de la locuinţa lui Rudolph.

Dacă mai rămîn mult timp în America, gîndi Thomas în timp ce se aşeza pe scaunul indicat, o să trebuiască să-mi schimb croitorul.