a fost Bristol Hotel, Eight Avenue. Nu ştiu dacă mai locuieşte acolo, de aceea te-aş ruga să întrebi 444

de el la biroul din Garden. Cei de acolo trebuie să ştie unde îl poţi găsi, dacă mai trăieşte, şi de la el poţi afla amănunte despre Teresa şi puştiul meu. Deocamdată însă să nu-i spui unde mă aflu şi ce fac, ci întreabă-l doar dacă „mai arde”. El o să priceapă ce vreau. Apoi scrie-mi răspunsul pe care ţi l-a dat. Mi-ai face o mare bucurie şi ţi-aş fi recunoscător!”

Expedie ambele scrisori de la Antibes prin poştă aeriană. Apoi reveni pe iaht ca să înceapă

pregătirile în vederea primirii grupului de englezi.

La hotel Bristol nimeni nu îşi amintea de Herman Schultz, însă cineva care lucra la departamentul de publicitate de la Madison Square Garden îi dădu adresa unei case de pe Strada a 53-a de Vest unde se închiriau camere mobilate. Rudolph avea să cunoască foarte bine Strada a 53-a, căci fu nevoit să se ducă de trei ori în cele patru săptămîni din cursul lunii august. Da, confirmă

administratorul clădirii, domnul Schultz locuia acolo cînd venea la New York, acum însă era plecat din oraş, nu ştia unde. Rudolph lăsă numărul său de telefon însă Schultz nu îl căută. De fiecare dată

cînd îi suna la uşă, Rudolph nu îşi putea stăpîni un fior de dezgust. Avea impresia că imobilul –

adevărată ruină situată într-o zonă ce agoniza – era locuit de bătrini osîndiţi la pieire şi de tineri abandonaţi de soartă.

Un bătrin adus de spate şi cu părul încîlcit apăru tîrîndu-şi picioarele şi deschise uşa scorojită, de culoarea sîngelui închegat. Din culoarul cufundat în întuneric doi ochi miopi îl scrutară

pe Rudolph care aştepta în prag, sub razele calde ale soarelui de septembrie. Deşi Rudolph nu se apropiase de bătrin, simţi mirosul de mucegai şi urină pe care acesta îl emana.

— Domnul Schultz e acasă? întrebă Rudolph.

— Etajul al doilea, în spate, răspunse scurt bătrînul şi se dădu la o parte ca să-i facă loc să

treacă.

În timp ce urca treptele, Rudolph îşi dădu seama că nu numai omul acela, ci întreaga casă

mirosea a mucegai şi urină. De la un radio nevăzut se auzea muzică spaniolă, un individ obez şedea cu capul în pâlnie la capătul scării de la etajul al doilea. Rudolph se strecură pe lîngă el însă tipul nu catadicsi să-şi ridice ochii ca să-l privească.

La etajul al doilea, în spate, uşa era deschisă. Sub acoperiş căldura era înăbuşitoare. Rudolph îl recunoscu pe bărbatul întîlnit la Queens, care îi fusese recomandat drept Schultz. Şedea pe marginea patului nefăcut, cu cearşafuri cenuşii, cu ochii aţintiţi pe perete, la vreo trei metri în faţa sa.

Rudolph ciocăni în rama uşii. Schultz îşi întoarese capul, încet, chinuit.

— Ce doreşti? Glasul îi era strident, ostil. Rudolph păşi în cameră.

— Sînt fratele lui Tom Jordache, se prezentă el şi întinse mina. Schultz îşi ascunse la spate mîna dreaptă. Purta un maiou pătat de transpiraţie de sub care se profila stomacul rotund ca o minge de baschetbal. Îşi mişca buzele cu stîngăcie, lăsînd impresia că avea în gură o proteză prost potrivită.

Faţa îi era palidă, bolnăvicioasă, capul complet chel.

— Nu dau mîna, am artrită, explică el. Nu îl invită pe Rudolph să ia loc; de altfel nici nu avea unde, cu excepţia patului, evident. Ticălosul ăla, continuă el, să nu-i aud numele!

Rudolph scoase portofelul din buzunar şi trase dinăuntru două hîrtii de cîte douăzeci de dolari pe care le întinse lui Schultz.

— Mi-a spus să vă dau asta, zise el.

445

— Pune-i pe pat, îi ceru Schultz. Expresia de şarpe de pe chipul său livid nu se modifică.

Îmi datorează o sută cincizeci, adăugă el.

— O să vă trimit mîine restul, răspunse Rudolph.

— E timpul, mama mă-sii, înjură Schultz. Ce mai vrea acum? A mai făcut de petrecanie cuiva?

— Nu, nu a intrat în nici o belea, îl asigură Rudolph.

— Îmi pare rău că aud asta, replică Schultz.

— Mi-a spus să vă întreb dacă mai arde, întrebă Rudolph aşa cum îi ceruse fratele său, deşi cuvintele îi sunau ciudat la urechi.

O expresie vicleană se ivi pe chipul lui Schultz. Îl privi pieziş pe Rudolph şi îl întrebă:

— Eşti sigur că îmi trimite mîine restul de bani?

— Absolut sigur, îl linişti Rudolph.

— Nuu, răspunse Schultz la întrebarea ce i se pusese, nu mai arde, nu mai e nici o primejdie.

Dobitocul de Quayles nu şi-a revenit niciodată după ce rahatul ăla de frate-tău l-a aranjat bine.

Singura şansă adevărată pe care am avut-o în viaţa mea de a pune laba pe un ban cinstit s-a irosit din cauza lui. Că eu l-am descoperit pe Quayles şi l-am scos la lumină. Nu, nu mai arde, repetă el.

Toţi au murit şi cine n-a murit e la pîrnaie. Nimeni nu îşi mai aminteşte numele blestematului de frate-tău. Poate să se plimbe pe Fifth Avenue în fruntea parăzii de Ziua lui Columb, dacă pofteşte, şi nimeni nu îl va băga în seamă. Aşa să-i spui. Şi să-i mai spui că merit mult mai mult decît o-sută

cincizeci.

— Îi voi spune, îl asigură din nou Rudolph pe un ton care voia să lase impresia că ştia despre ce era vorba, deşi habar n-avea. Şi încă o întrebare...

— Cam multe întrebări pentru banii ăştia, nu crezi? îl întrerupse Schultz.

— Vrea să ştie ce se mai aude despre soţia sa, continuă netulburat Rudolpph.

Scuhltz rîse cotcodăcit.

— Curva aia! zise el, pronunţînd cuvîntul în două silabe distincte. I-am văzut poza în ziare, în Daily News, de două ori. Au agăţat-o de două ori în baruri cînd acosta nişte tipi. A declarat că o cheamă Teresa Laval, nume franţuzesc, dar eu am recunoscut-o, căţeaua! Franţuzoaică, i-auzi!

Toate-s curve! Aş putea să-ţi povestesc, domnule...

— Ştiţi cumva ce adresă are? Lui Rudolph nu îi surîdea perspectiva de a petrece o după-amiază în atmosfera sufocantă şi puturoasă a acestei camere, ascultînd părerile bătrînului despre sexul feminin. Şi unde-i băiatul lui?

Schultz clătină capul.

— De unde să ştiu? Nu ştiu unde trăiesc eu însumi. Teresa Laval! Franţuzoaică, ha! Rîse pe înfundate, din nou. Ce mai franţuzoaică!

— Vă mulţumesc foarte mult, domnule Schultz. Rudolph se pregăti să plece. Nu vreau să

vă mai deranjez.