le aştepţi. O să mă descurc singur. Pleacă, trebuie să mă reculeg un pic.
Rudolph se sculă în picioare o dată cu el.
— Îmi permiteţi să vă dau un sfat? întrebă Rudolph cu îndrăzneală.
— Tu mi-ai dat mereu sfaturi, răbufni arţăgos Calderwood. De ani de zile te visez şoptindu-mi tot timpul cîte ceva la ureche. Uneori regret că te-ai ivit în calea mea, în magazin, în vara aceea.
Ce sfat vrei să-mi dai?
— Lăsaţi-o pe Virginia să plece la New York ca să înveţe meseria de secretară şi daţi-i pace un an sau doi.
— Splendid! zise cu dudă Calderwood. Îţi convine să dai asemenea poveţe, tu nu ai fiice.
Te conduc pînă la uşă.
Cînd ajunseră la ieşire, Calderwood puse mîna pe umărul lui Rudolph.
— Rudolph, zise el rugător, dacă domnişoara de la New York îţi răspunde nu, poate te mai gîndeşti la tot ce ţi-am spus în legătură cu Virginia, da? Poate că e o prostie ceea ce face, dar mă
doare sufletul cînd o văd cît suferă.
— Nu vă faceţi griji, îi răspunse Rudolph în doi peri. Apoi se îndreptă spre maşină.
Domnul Calderwood rămase în prag, cu spatele la vestibulul slab luminat, pînă cînd maşina lui Rudolph dispăru în întuneric.
Era flămînd, dar hotărî să nu se ducă imediat la restaurant. Voia să se înapoieze acasă, să
vadă ce face Billy. Vroia, de asemenea, să-i spună că vorbise cu mama lui şi că va pleca în California peste două-trei zile. Cu spectrul şcolii înlăturat din mintea sa şi cu vestea aceasta bună, băiatul va dormi mai bine.
Deschise cu cheia sa uşa de la intrare şi auzi voci din bucătărie. Străbătu camera de zi şi, apropiindu-se tiptil, trase cu urechea.
— Un lucru îmi place la un flăcău ca tine, pofta de mîncare, o auzi pe mama sa vorbind.
Glasul ei suna cochet, dezmierdător. Şi ştii pe cine îmi aminteşti? Dar n-am să-i spun niciodată, căci nimic nu-i mai rău decît un copil răzgîiat. Pe unchiul tău Rudolph, care a fost – toată lumea recunoştea – cel mai frumos băiat, iar acum a devenit cel mai chipeş tînăr.
— Lumea zice că semăn cu tata, răspunse Billy cu sinceritatea celor paisprezece ani ai săi.
Dar tonul său nu era agresiv. Băiatul se simţea ca acasă.
347
— N-am avut norocul să-l întîlnesc pe tatăl tău, vorbi mama, iar în glasul ei se distingea o uşoară undă rece; în principal însă tragi spre neamul meu, mai ales spre Rudolph, susţinu ea. Nu-i aşa, Martha?
— Da, văd şi eu unele trăsături. Martha nu era dispusă să-i dea satisfacţie deplină în seara aceasta de duminică.
— În jurul ochilor, continuă netulburată mama. Şi gura inteligentă. Deşi există o oarecare deosebire la păr, dar cred că lucrul acesta nu schimbă esenţa. Părul nu reprezintă o trăsătură anume de caracter.
Rudolph împinse uşa şi intră. Billy şedea la capătul mesei, flancat de cele două femei. Avea părul lins ca după baie şi strălucea de curăţenie. Zîmbea în timp ce înfuleca. Mama îşi pusese o rochie simplă, maronie şi juca în mod conştient rolul de bunică iubitoare. Şi Martha arăta mai puţin posomorîtă decît în mod obişnuit – buzele ei păreau mai puţin subţiri – de cînd suflul tinereţii pătrunsese în casă o dată cu Billy.
— Totul e în regulă? Ţi-au dat suficientă mîncare? întrebă Rudolph.
— Mîncarea e grozavă, răspunse Billy. Pe chipul său nu rămăsese nici urmă din chinurile şi tristeţea de după-amiază.
— La desert avem budincă de ciocolată, sper că îţi place, Billy, îşi reluă mama firul ideilor, fără a-şi ridica măcar o dată ochii spre fiul ei care stătea încă la uşă. Martha face nişte budinci de ciocolată delicioase.
— Daa, răspunse Billy, zău că îmi place.
— Era desertul favorit al lui Rudolph, nu-i aşa Rudy? i se adresă ea direct pentru întîia oară.
— Ihî, confirmă Rudolph, deşi nu îşi amintea să fi avut parte de budincă mai mult de o singură dată pe an şi asta fără a remarca nimic deosebit la ea. Socotea însă că nu era momentul să
stăvilească avîntul fanteziei mamei sale. Nici ruj pe buze nu îşi pusese, ca să interpreteze mai firesc rolul de bunică, fapt ce merita să i se acorde o notă în plus.
— Billy, vorbi Rudolph. Am vorbit cu mama ta.
Billy îşi înălţă ochii spre unchiul său. Îl privea cu gravitate iar în ochi îi citea teama de a nu primi o veste rea.
— Ce a spus? întreabă el încet.
— A spus că te aşteaptă. Marţi sau miercuri, îndată ce izbutesc să mă desprind de treburile de aici, ne repezim la New York.
Buzele băiatului fremătau uşor, dar nu ameninţa să plîngă, îşi dădu seama Rudolph.
— Ce a spus? întrebă din nou Billy.
— Se bucură tare că te duci acasă, îl asigură Rudolph.
— Sărmana fetiţă! interveni mama. Ce viaţă a avut, cîte lovituri ale soartei a trebuit să
