Billy o umă, şovăind, pe Martha. Se ataşase de unchiul său şi orice despărţire i se părea riscantă. Rudolph ascultă paşii ce urcau scările. Mama va sesiza, va ghici că o persoană străină a pătruns în casă. Își recunoştea fiul după călcătură şi întotdeauna îl striga cînd trecea prin dreptul camerei sale.
Rudolph scoase nişte cuburi de gheaţă din frigider. După aproape o zi întreagă de abstinenţă
totală simţea nevoia imperioasa sa bea ceva înainte de a da ochii cu mama sa. Trecu în camera de zi şi constata, cu plăcere, că fusese încălzită. Probabil că Brad trimisese un inginer să vadă de cazane.
Măcar frigul nu va constitui un pretext pentru ca mama să-şi folosească limba acuţită.
Pregăti un bourbon cu apă şi gheaţă din belşug, se cufunda în fotoliu şi începu să soarbă
băutura cu satisfacţie. Îi plăcea aspectul camerei, nu prea încărcată de mobilă, cu fotolii moderne de piele, lămpi globulare de sticlă, mese daneze din lemn şi draperii în culori neutre, toate acestea întrun contrast bine gîndit cu tavanul jos, străbătut de grinzi vizibile şi cu ochiurile pătrate de la ferestre.
Mama se plîngea că arata ca sala de aşteptare a unui dentist.
Goli paharul în tihnă. Nu avea motiv să se grăbeasca la întîlnire. În cele din urmă se smulse din căldura fotoliului, coborî în salon şi ciocani la uşa ei. Dormitorul mamei se afla la parter, ca să
fie scutita de corvoada treptelor. Deşi acum, după două operaţii – prima de flebită, a doua de cataractă – se ţinea destul de bine. Se plîngea ea, dar arăta bine.
— Cine-i acolo? se auzi glasul ei ascuţit din spatele uşii.
— Eu sînt, mami. Dormeai?
— Nu mai dorm, răspunse ea ţîfnoasă. Rudolph deschise uşa. Cum să dorm cînd parcă a năvălit o turmă de elefanţi în casă? Stătea în pat, rezemată de pernele moi, cu dantelă, îmbrăcată
într-un soi de bluză roz de pijama, garnisită cu ceva ce aducea a blăniţă rozalie. Avea la ochi ochelarii pe care după operaţie medicul o sfătuise să-i poarte. Cu ei putea citi şi urmări programele de televiziune, putea merge la cinema, dar lentilele groase dădeau ochilor ei, nefiresc de măriţi, o căutătură neutră, placidă, lipsită de viaţă. De cînd se mutaseră în noua lor casă, doctorii făcuseră
minuni cu ea. Înainte de aceasta, cînd încă locuiau deasupra prăvăliei, mama respinsese cu hotărîre orice încercare făcută de Rudolph de a o convinge să facă operaţiile de care ştia că avea absolută
nevoie.
— N-am să fiu cobai de experienţă, nu vreau să-şi facă ucenicia pe pielea mea cine ştie ce începător căruia n-ar trebui să i se permită să opereze nici măcar un cîine, spunea ea cu vehemenţă.
Protestele lui Rudolph nu avuseseră nici un efect. Pe vremea cînd trăiau în apartamentul acela 341
sărăcăcios, nimic nu o convinsese că ea nu era săracă şi că nu trebuia să-i fie teamă că ar putea împărtăşi soarta acelor nenorociţi, abandonaţi în grija vreunei instituţii lipsite de suflet. Însă îndată
ce se mutaseră şi Martha o informase, din presă, despre succesele lui Rudolph, iar ea începuse să se plimbe cu maşina cumpărată de fiul ei, acceptase cu curaj să se opereze, după ce se convinsese în prealabil că medicii care urmau să o trateze şi să o îngrijească erau dintre cei mai buni şi cei mai scumpi. Credinţa nestrămutată în puterea banului făcuse minuni, o salvase de pe marginea gropii şi o readusese la viaţă. Rudolph dorise să-i asigure o îngrijire medicală adecvată pentru a-i uşura şi îndulci anii pe care îi avea de trăit. În loc de aceasta, medicii parcă o întineriseră. Cu o Martha posomorîtă la volan, colinda oraşul de cîte ori era liberă maşina, frecventa saloanele de înfrumuseţare (îşi ondulase părul care devenise aproape albastru), nu scăpa un film fără să-l vadă, participa la liturghii, chema taxiuri cînd nu putea folosi maşina, juca bridge de două ori pe săptămînă cu doamne de seama ei pe care le cunoscuse la biserică, cumpărase o ediţie nouă a romanului ei favorit – „Pe aripile vîntului” -, precum şi toate romanele doamnei Frances Parkinson Keyes.
O grămadă de haine şi pălării, pentru toate ocaziile, se aflau înghesuite în garderobul din camera ei înţesată de mobilă ca la o consignaţie – mese aurite, un şezlong, o măsuţă de toaletă pe care se aflau înşirate zeci de flacoane de parfumuri franţuzeşti. Pentru prima oară în viaţa ei apăruse cu buzele puternic rujate. Arăta îngrozitor, constată Rudolph, dar în pofida îmbrăcăminţii vulgare şi a feţei sulemenite – trebui să recunoască – era mai vioaie, mai vie. Dacă în felul acesta ea compensa anii nenorociţi ai copilăriei şi ai căsniciei lipsite de bucurii, Rudolph îşi zicea că nu trebuia să o priveze de jucăriile ei preferate.
Cochetase puţin şi cu ideea de a o instala singură, într-un apartament, cu Martha ca îngrijitoare. Dar nu putea îndura nici măcar în gînd expresia de pe chipul ei – cînd ar scoate-o pentru ultima oară pe uşa casei - dominată de durerea provocată de ingratitudinea unui fiu pe care îl iubise mai presus de orice şi de oricine în viaţa ei, un fiu ale cărui cămăşi le călcase la miezul nopţii, după douăsprezece ore de trudă neîntreruptă, în picioare, în prăvălie, un fiu pentru care sacrificase tinereţe, soţ, prieteni, pe ceilalţi doi copii ai ei.
Şi în felul acesta rămăsese mai departe acolo. Rudolph nu era un fiu care nu îşi cunoştea îndatoririle şi nu îşi achita datoriile filiale.
— Cine-i sus? Ai adus o femeie, zise ea pe ton acuzator.
— Nu am adus niciodată în casă o femeie, cum spui tu, deşi – dacă vroiam – nu ştiu ce m-ar fi putut împiedica, răspunse Rudolph.
— Sîngele lui taică-tău, moştenire grea, zise ea pornită.
— E nepotul tău, mamă. L-am adus de la şcoală, o lămuri el.
— Să nu-mi spui că paşii aceia erau ai unui copil de şase ani. Am urechi bune.
— Nu e băiatul lui Tom. E fiul lui Gretchen, zise Rudolph.
— Să nu aud numele ăsta în casă! îşi astupă, dramatic, urechile cu palmele. Învăţase de la televizor o anumită gestică.
Rudolph şedea lîngă ea, pe marginea patului. Îi luă cu blîndeţe mîinile şi le ţinu într-ale sale.
Am fost prea îngăduitor, această discuţie trebuia să o am de mult cu ea, își zise ea.
—
Acultă, mamă, vorbi Rudolph în cele din urmă. E un băiat foarte bun, e necăjit şi...
342
— Nu vreau în casa mea plodul tîrfei ăleia, respinse ea din nou, cu vehemenţă.
— Gretchen nu e tîrfă, fiul ei nu e „plod”, cum spui tu. Iar casa aceasta nu este a ta, o puse la punct Rudolph, calm, dar fără menajamente.
— A venit ziua să aud cuvintele la care mă aşteptam, rosti cu durere mama.
Rudolph ignoră invitaţia ei la melodramă.
— Rămîne doar cîteva zile la noi, continuă el. Are nevoie de căldură sufletească şi de grija pe care i le vom da şi eu şi tu şi Martha.
— Şi ce o să-i spun părintelui McDonnell? Mama îşi înălţă ochii, supradimensionaţi de lentile, spre cerurile la porţile cărora se afla, în mod teoretic, părintele McDonnell.
