— Chiar nu vreţi şi dumneavoastră, domnule Jordache? întrebă el. Rudolph refuză, clătinînd capul.
— Ne mai despart doar două săptămîni de sărbătorile Crăciunului, iar examenele de fine de trimestru încep peste cîteva zile. Nu credeţi că ar fi bine să amînaţi pînă atunci? pledă domnul Fairweather.
— Nu cred că ar fi înţelept din partea mea să plec de aici fără Billy, răspunse Rudolph.
—
Aţi vorbit cu directorul şcolii? întrebă domnul Fairweather.
— Nu.
— Cred că ar fi corect să-l consultaţi pe el mai întîi. Ştiţi, eu nu am autoritatea, încercă să se scuze domnul Fairweather.
— Cu cît se va face mai puţină vîlvă, cu cît vor fi implicate mai puţine persoane, cu atît va fi mai bine, credeţi-mă, insistă Rudolph.
Din nou soţii schimbară între ei o privire.
— Charles, interveni doamna Fairweather, cred că i-am putea explica noi directorului...
339
Domnul Fairweather sorbi gînditor din ceaşcă, continuînd să stea în picioare lîngă masă. O
rază palidă se strecura printre perdele, proiectîndu-i umbra pe rafturile de cărţi din spatele lui. Un bărbat sănătos fizic, cumpănit, cap de familie.
— Cred că am putea, consimţi el. Presupun că am reuşi să-i explicăm directorului. O să-mi telefonaţi în următoarele două-trei zile ca să-mi spuneţi hotărîrea dumneavoastră definitivă, domnule Jordache, da?
— Desigur.
— Întîmpini atîtea înfrîngeri în meseria aceasta aparent aşa de liniştită! oftă domnul Fairweather. Spuneţi-i lui Billy că oricînd doreşte să se înapoieze va fi binevenit la noi. E un băiat ager şi va recupera uşor materia restantă.
—Îi voi spune, promise Rudolph. Vă mulţumesc, vă mulţumesc şi dumneavoastră şi doamnei pentru înţelegerea şi amabilitatea manifestate.
Fairweather îl însoţi înapoi pe coridor, deschise uşa şi îl lăsă să iasă în lumea gălăgioasă a băieţilor. Strînse mîna lui Rudolph, fără a zîmbi, apoi închise uşa în urma lui.
Părăsiră şcoala. Billy şedea în faţă, lîngă unchiul său.
— Nu vreau să mai văd niciodată locul acesta, zise el. Nu întrebă încotro se duceau.
Cînd ajunseră la Whitby erau orele cinci şi jumătate şi luminile de pe stradă, deja aprinse, sfîşiau întunericul geros. Pe parcursul drumului, Billy dormise o bună bucată de timp. Rudolph se temea de clipa cînd îl va prezenta mamei pe nepot. Cunoştea capacitatea ei retorică şi nu putea exclude folosirea unui limbaj dur din care nu ar fi lipsit aprecieri la adresa lui Billy şi Gretchen, de genul: „Plodul curvei!” Dar Rudolph se înţelesese să-l întîlnească pe Calderwood acasă la el după
cina de duminică pe care o lua cu familia şi care se termina la şapte. Astfel că, practic, nu ar fi avut timp să-l ducă la New York pe băiat şi să se înapoieze la timp, la Whitby. Dar, chiar dacă l-ar fi dus, cu cine l-ar fi putut lăsa? Cu Willie Abbott? Gretchen îl rugase să-locolească pe fostul ei soţ şi îi explicase de ce, iar Rudolph îi respectase dorinţa şi nu voia să o ignore tocmai acum. Mai ales că –
după ce îl luase pe Billy de la şcoala pe care nu o agrea şi după aprecierile atît de critice ale acestuia faţă de propriul său tată – ar fi fost total lipsit de înţelepciune să-l dea pe băiat tocmai pe mîna alcoolicului de Willie. Cîteva momente îl bătuse gîndul să-l instaleze la hotel, dar abandonase repede ideea, considerînd-o nedemnă; căci ea ar fi demonstrat prea multă nepăsare din partea sa, ba chiar laşitate. În noaptea aceasta băiatul nu trebuia să rămînă singur. În consecinţă, trebuia să o înfrunte şi să o potolească pe bătrînă.
Billy se trezi cînd Rudolph opri maşina în faţa casei. Rudolph îl conduse în casă şi răsuflă
uşurat cînd văzu că mama nu se afla în camera de zi. Privi pe coridor şi observă că uşa odăii ei era închisă, ceea ce însemna că se certase cu Martha iar acum şedea îmbufnată la ea. Lui Rudolph îi convenea căci o putea înfrunta singură, pregătind-o sufleteşte pentru întîlnirea cu nepotul.
Intră în bucătărie, însoţit de Billy. Martha şedea la masa şi citea ziarul. Un miros plăcut se răspîndea dintr-o cratiţă de pe plita sobei. Martha nu era grasă, cum pretindea mama din răutate, ci de fapt era o femeie colţuroasă şi sfrijită, în vîrstă de vreo cincizeci de ani.
Martha lăsă ziarul şi îl netezi.
— Mama dumitale mi-a spus că nu rămîi la masa cu noi, zise ea.
— Este adevărat, confirmă Rudolph. Plec peste puţin timp.
340
— Atunci o să fie destulă mîncare şi pentru el. Făcu un gest violent, din bărbie, spre locul unde se afla mama. Nu mi-a spus nimic, despre niciun nepot.
—
Pentru că nu ştia, o lămuri Rudolph, pe un ton cît mai voios posibil de dragul lui Billy.
—
O să fie pentru ea o zi mare! Să-și primească nepotul! Comentă Martha.
Billy stătea deoparte, calm dar suspicios: nu îi plăcea atmosfera. Martha se sculă în picioare.
Chipul ei nu era mai aspru decît de obicei, dar de unde să ştie Billy lucrul ăsta?
— Hai, tinere, vino, îl chemă ea. Om găsi un loc pentru un mititel sfrijit ca tine.
Rudolph rămase plăcut surprins de tonul blînd şi cald al invitaţiei făcute de femeie...
— Du-te Billy, îl îndemnă el. Vin să văd cum te-ai instalat.
