De jos, din sala maşinilor, se auzea ciocănit: Pinky Kimball şi Dwyer reparau o pompă.

Prima croazieră charter urma să înceapă a doua zi, iar motorul de la babord se încălzise în timpul probei mai mult decît ar fi fost normal. Pinky, inginerul de pe Vega, cea mai mare navă din port, se oferise să cerceteze şi să afle cauza defecţiunii. Dwyer şi Thomas se pricepeau să rezolve micile probleme tehnice, dar cînd apărea o deficienţă cu adevărat complicată, trebuiau să recurgă la ajutorul cuiva competent. Din fericire, în timpul iernii Thomas se împrietenise cu Kimball, iar acesta le dăduse o mînă de ajutor pentru ca Clothilde să fie pregătită la timp pentru sezon. Thomas nu îi explicase lui Dwyer de ce botezase Clothilde nava lor atunci cînd, la Porto Santo Stefano, se hotărîseră să-i schimbe vechiul nume, Penelope. În sinea sa îşi spusese că dacă se obişnuieşte ca o navă să poarte un nume de femeie, de ce nu ar boteza-o Clothilde? În nici un caz nu o va numi Teresa!

Thomas se simţea fericit la bordul Clothildei, deşi îşi dădea seama că nu era, nici pe departe, cel mai elegant iaht din Mediterana. Era conştient că structura vasului e cam instabilă şi că expunea vîntului o prea mare porţiune din suprafaţa sa; că viteza maximă nu depăşea douăsprezece noduri (viteza de croazieră era de zece noduri) şi că, pe vreme nefavorabilă se balansa alarmant, într-un anumit fel. Însă, bărbaţi hotărîţi, munciseră cu sîrg luni de zile, fără odihnă şi făcuseră tot ce le stătea în putinţă pentru a înfrumuseţa vechea carcasă scorojită, cumpărată la Porto Santo Stefano cu doi ani în urmă, şi pentru a o transforma într-un iaht confortabil, care să-şi merite numele.

Avuseseră parte de două sezoane bune şi deşi nu se îmbogăţiseră, izbutiseră să depună în cont la bancă bănuţi albi pentru zile negre. Iar sezonul care începea promitea să fie chiar mai bun decît celelalte. Thomas se simţea cuprins de o satisfacţie calmă în timp ce lustruia mosorul de bronz în care se reflecta soarele. Înainte de a se avînta în meseria de marinar nu îşi închipuise că o treabă atît de simplă ce nu solicita nici cel mai mic efort intelectual, cum era lustruitul acestei piese de metal, i-ar putea provoca o plăcere aşa de mare.

Totul pe iaht îl bucura. Îi plăcea să se plimbe de la pupă la proră şi înapoi, mîngîind balustradele, să privească buclele care se îmbinau şi desenau spirale perfecte pe lemnul de teak călăfătuit al punţii, să admire – în cabina de pe punte – roata demodată a cîrmei cu mînere sclipitoare de alamă, precum şi hărţile rînduite cu grijă în spaţiile lor şi drapelele de semnalizare 425

înfăşurate strîns, aranjate ordonat în sertare. El, care în viaţa lui nu spălase o farfurie, acum petrecea ore întregi în bucătărie, frecînd de zor cratiţele pînă ce sclipeau de curăţenie, controla să se convingă că recipientul de gheaţă e imaculat şi miroase a proaspăt, că soba şi cuptorul au fost curăţate. Cînd nava era închiriată şi aveau oaspeţi la bord, Thomas, Dwyer şi bucătarul angajat purtau şorturi de dril crem şi bluze de bumbac, albe ca laptele, care aveau imprimat pe piept, cu litere albastre, numele iahtului – Clothilde. Seara sau pe timp rece purtau pulovere groase marinăreşti identice, bleumarin.

Învăţase să prepare tot soiul de băuturi pe care le servea refrigerate, în pahare de calitate, brumate, iar un grup de americani se jurase că reînchiriase iahtul numai pentru că le plăcea teribil modul cum amesteca şi pregătea „Bloody Mary”59. Un iaht de croazieră, ce naviga de la un port mediteranean la altul, putea oferi o vacanţă nu numai plăcută ci şi ieftină, mai ales beţivanilor, căci băuturile alcoolice le procurai cu scutire de taxe vamale, încît o sticlă de whisky sau gin costa în jur de un dolar jumătate. Thomas bea rareori, eventual un pastis sau o bere. Cînd grupul de turişti, care angajase iahtul, urca la bord, îşi punea chipiul alb de căpitan, ce avea în frunte o ancoră şi un lanţ

ţesute cu fir aurit. Avea impresia că în felul acesta crea o atmosferă mai marinărească.

Învăţase cîteva cuvinte franţuzeşti, italieneşti şi spaniole, cît îi trebuia ca să îndeplinească

formalităţile de acostare şi ca să facă tîrguieli, prea puţine însă ca să se certe cu cineva.

În schimb Dwyer prindea repede limbile străine şi pălăvrăgea cu cine dorea.

Thomas îi trimisese lui Gretchen o fotografie ce o prezenta pe Clothilde spintecînd valurile, iar Gretchen îi răspunsese că a aşezat poza la vedere, pe policioara căminului din salonul de zi. Îi mai scrisese că acum era cam ocupată cu treburi la studioul cinematojgrafic, dar că va găsi timp să

vină odată ca să facă un voiaj cu iahtul lui. Îl asigurase din nou că îşi respectase promisiunea de a nu-i dezvălui lui Rudolph unde se afla şi cu ce se ocupa Thomas. Gretchen era unica lui legătură cu America şi cînd îl cuprindea melancolia sau îl măcina dorul de copil, atunci îi trimetea o scrisoare surorii sale. Îi ceru şi lui Dwyer să-i scrie iubitei lui de la Boston, cu care susţinea că se va căsători, rugînd-o să se ducă la Hotel Aegean şi să discute cu Pappy, dar fata nu le răspunsese. Cîndva, orice s-ar întîmpla, îşi promisese el, se va duce la New York şi îşi va găsi băiatul.

De cînd cu Falconetti, Thomas nu se mai luase la harţă cu nimeni şi evitase orice încăierare.

Încă se gîndea la el şi fără a fi sentimental, regreta dispariţia acestuia. Trecerea timpului nu-i estompase sentimentul că se făcea vinovat de moartea lui Falconetti.

Termină de lustruit vinciul şi se ridică în picioare. Păşea desculţ pe puntea încălzită de razele soarelui iar căldura pe care o simţeau tălpile lui goale îi provoca o plăcere deosebită. Tocmai se îndrepta spre pupă, mîngîind balustrada sclipitoare de culoarea mahonului, cînd ciocănitul din interiorul navei încetă şi curînd creştetul lui Kimball, cu păr roşcat ca focul, apăru la capătul scării ce urca din salonul iahtului ( ca să ajungi la sala maşinilor trebuia să străbaţi o secţiune a salonului).

Dwyer îl urmă pe Kimball. Amîndoi purtau salopete verzi, pătate de ulei, căci era imposibil să nu te murdăreşti în spaţiul îngust din sala maşinilor. Kimball îşi şterse mîinile cu nişte cîlţi pe care îi aruncă peste bord.

— Cred că e în regulă, amice, zise el. Dă-i drumul să facem proba.

59 Cocktail pregătit cu suc de roşii şi vodcă.

426

Thomas se duse la cabina pilotului şi porni motorul. Dwyer şi Pinky traseră pe punte mai întîi parîma, apoi ancora. Dwyer mînuia vinciul şi concomitent curăţa lanţul cu furtunul, de nămolul cu care se îmbîcsise în fundul mării, după care îl lăsa să se înfăşoare pe mosorul vinciului. Lanţul era lung, pentru a asigura stabilitatea, iar Clothilde ajunsese aproape în mijlocul portului cînd Pinky lansă semnalul că au drum liber şi îl ajută pe Dwyer să tragă ancora pe punte, folosind o cange.

De-acum Thomas se calificase şi se pricepea să conducă singur iahtul, cedînd cîrma lui Dwyer numai cînd se nimerea ca portul să fie prea aglomerat sau cînd vîntul sufla prea tare.

Îndreptă prora spre ieşirea din port şi înaintă cu viteză redusă pînă ajunseră afară. Iahtul trecu, duduind, pe lîngă pescarii înşiraţi cu undiţele la capătul digului şi în jurul geamandurii. Numai după

aceea Thomas acceleră şi porni spre Cap d'Antibes, lăsînd în urmă fortăreaţa Vieux Carre pe dealul pe care se afla situată. Ascultă, cu urechea atentă, pulsul ambelor motoare şi se bucură că cel cu pricina, de la babord, nu se mai încălzea. Priceput era Pinky! Cu sprijinul lui economisiseră în timpul iernii cel puţin o mie de dolari. Vega, iahtul pe care lucra el era atît de nou, atît de dichisit, încît nu avea mai nimic de făcut cînd staţiona în port. Se plictisea de moarte şi, de aceea, era de-a dreptul fericit atunci cînd putea migăli în spaţiul strîmt şi sufocant din ceea ce se numea sala maşinilor iahtului Clothilde.

Kimball, un englez ciolănos, avea o faţă pistruiată pe care soarele nu lăsa urme niciodată şi care păstra o frapantă nuanţă stacojie pe toată durata verii. Avea ceva probleme cu băutura, cum se exprima chiar el. Cînd bea devenea arţăgos şi se agăţa de toată lumea din baruri. Se certa chiar şi cu patronii, de aceea rareori rămînea mai mult de un sezon pe acelaşi vas. Nu avea însă nici un fel de problemă, căci era foarte priceput în meseria sa şi izbutea repede să se angajeze din nou. Îi plăcea să

lucreze pe vase mari, căci pe cele mici şi-ar fi irosit talentul, afirma el. Era originar din Plymouth şi îşi petrecuse pe apă toată viaţa. Se minuna că un tip ca Thomas optase pentru meseria de proprietar şi căpitan al unui vas de soiul lui Clothilde, în portul Antibes, ba mai şi izbutea să o scoată la capăt.

„Ah, yankeii! zicea el. Voi sînteţi în stare de orice şi nu e de mirare că stăpîniţi lumea!”

Thomas şi Kimball se împrieteniseră repede. Începuseră prin a se saluta cînd se întîlneau pe chei, apoi să se cinstească cu o bere la micul bar de la intrarea portului. Kimball ghicise că Thomas luptase în ring, iar Thomas îi povestise cîte ceva despre întîlnirile avute de-a lungul carierei sale de pugilist, victoria dobîndită la Londra, înfrîngerile ulterioare, precum şi despre ultima sa confruntare, cu Quayles, în camera hotelului din Las Vegas. Mai ales episodul acesta din urmă îi mersese la inimă lui Kimball şi-i aţîţase plăcut spiritul belicos. Thomas nu îi spuse însă nimic despre Falconetti, iar Dwyer era destul de înţelept ca să-şi ţină gura.

— Pe Dumnezeul meu, Thomas, exclamase Kimball, dacă ştiam ce bătăuş eşti, curăţăm împreună toate barurile din Mediterana, de la Gib la Pireu.

— Şi te alegeai cu un cuţit înfipt între coaste, îi replicase Thomas.

— Ai dreptate, fără îndoială, îşi exprimase Kimball acordul.

Cînd se îmbăta criţă şi îl zărea pe Thomas, trîntea cu pumnul în masă şi striga:

— Îl vedeţi pe individul acesta? Dacă nu mi-ar fi prieten, l-aş bate măr! Şi îl lua cu afecţiune pe după gît cu braţul său plin de tatuaje.

Prietenia lor se cimentase într-un bar din Nisa. Thomas şi Dwyer dăduseră întîmplător de el într-o noapte cînd intraseră în barul de lîngă port. În faţa tejghelei barului, unde se formase un 427

spaţiu gol, Kimball perora răstindu-se la un grup de oameni format din cîţiva francezi şi doi sau trei tineri îmbrăcaţi ţipător, cu aspect primejdios. Thomas recunoscu în ei tipul de huligani şi de gangsteri mărunţi, de care el se ferea, ce se ocupau de treburi murdare pentru şefii milieu-ului cu cartierul general la Marsilia. Instinctul îl avertiză pe Thomas că indivizii erau înarmaţi, dacă nu cu arme de foc, în mod cert cu cuţite.

Kimball folosea un soi de franceză pe care Thomas nu o pricepea, dar îşi dădea seama –

după tonul lui şi feţele crispate de furie ale adversarilor – că îi insulta. Cînd se îmbăta, Kimball avea o părere foarte proastă despre francezi. Dacă se întîmpla să se îmbete în Italia, aceeaşi părere proastă o nutrea faţă de italieni, sau faţă de spanioli cînd se găsea în Spania. La fel, cînd era beat, uita să numere, altminteri trebuia să-şi dea seama că se afla în minoritate absolută. Însă faptul că

acum adversarii erau cel puţin de cinci ori mai mulţi decît el nu făcea decît să-i aţîţe dispreţul pe care îl exprima printr-o retorică batjocoritoare.

— O să-l ucidă, şopti Dwyer care înţelegea mai tot ce răcnea Kimball. Şi-or să ne omoare şi pe noi dacă află că îi sîntem prieteni.

Thomas nu îi răspunse, dar îl apucă ferm de braţ şi îl trase la bar, lîngă Pinky.

— Noroc, Pinky, zise el cu prefăcută veselie.

Pinky ţîşni răsucindu-se, gata să se ia la harţă cu noii săi duşmani, dar se linişti cînd îi recunoscu.

— A bine că sînteţi aici! exclamă el. Ia te uită la aceşti maquereaux 60, tocmai le spuneam cîteva cuvinte, să le fie de folos.

— Potoleşte-te, Pinky! îl struni Thomas. Apoi către Dwyer: O să le spun cîteva cuvinte acestor gentlemeni, iar tu o să traduci limpede şi politicos. Zîmbi cordial către indivizii care îşi strînseseră rîndurile şi se apropiaseră de ei. Domnilor, începuse el, după cum vedeţi, englezul acesta e prietenul meu. Aşteptă pînă Dwyer traduse, nervos, cuvintele sale, dar expresia de pe feţele adversarilor nu se modifică. Şi, după cum observaţi cu uşurinţă, este beat, continuă Thomas. Fireşte, nimeni nu doreşte să-şi vadă rănit prietenul fie că e beat, fie că e treaz. Eu o să-l fac să-şi ţină gura, dar indiferent că reuşesc sau nu, în seara asta nu se va produce nici o încăierare în localul acesta. Eu sînt cel care menţine ordinea în noaptea asta şi vreau să fie linişte în bar. Te rog să traduci, îi porunci lui Dwyer.

În timp ce Dwyer traducea, sufocîndu-se, Kimball îi spuse cu dezgust lui Thomas:

— Rahat, amice! Văd că ai înclinat drapelul.

— Mai departe, continuă Thomas, fără să bage în seamă cuvintele lui Pinky, eu fac cinste acum. Barman, un rînd! Zîmbea amabil cînd vorbea, dar îşi încordase muşchii braţelor, gata să sară

de gîtul celui mai voinic din grup, un corsican cu maxilare proeminente, cu o scurtă de piele neagră

pe el.

Indivizii se priveau nehotărîţi încă, dar ei nu intraseră în local cu gîndul de a se încăiera. Şi, tot mormăind, se apropiarâ de tejgheaua pe care barmanul înşirase paharele cu băutura oferită de Thomas.