Dangătul clopotelor capelei se auzea din depărtare, de partea cealaltă a campus-ului, şi primii băieţi începeau să treacă pragul bisericii.
333
— Aţi putea să-mi spuneţi unde e camera lui Billy? întrebă Rudolph. L-aş aştepta acolo.
Rudolph nădăjduia să găsească vreun detaliu, vreun punct de sprijin care să-l pregătească mai bine pentru întîlnirea cu nepotul.
— La etajul al treilea, pe coridor, drept înainte, ultima uşă pe stînga îl îndrumă doamna Fairweather.
Rudolph îi mulţumi şi plecă, lăsînd-o cu cei doi copii şi cu setter-ul. O femeie drăguţă, îşi zise el în timp ce urca scările. Nimeni nu îl cunoştea mai bine decît ea pe Billy, iar dacă ea era îngrijorată însemna că existau motive reale.
Uşa lui Billy era deschisă, ca mai toate uşile de pe coridor. Camera parea împărţită în două
de o cortină invizibilă. De o parte un pat răvăşii nefăcut, cu discuri multicolore de patefon împrăştiate deasupra, vrafuri de cărţi puse direct pe podea, lîngă pat, fanioane şi poze de fete drăguţe, de atleţi şi sportivi, desprinse din reviste, ţintuite de pereţi; de partea cealalta, patul făcut cu grijă meticuloasă, pereţi goi, fără nici o podoabă. Singurele fotografii, ale lui Gretchen şi Burke, erau aşezate frumos pe masuţa. Gretchen sta întinsă pe un şezlong în grădina casei din California Poza lui Burke fusese decupată dintr-o revistă. Nu exista nici o fotografie a lui Willie Abbott.
O carte deschisă, pusă cu faţa în jos pe pat, îi atrase atenţia lui Rudolph. Curios, se aplecă să
vadă ce citea Billy: Ciuma de Camus. Ciudata preferinţă pentru un adolescent de paisprezece ani, o lectură care nu prea avea şanse să-l izbăvească de melancolie.
Dacă ordinea excesivă constituia un simptom al nevrozei de adolescenţa, atunci se putea afirma că Billy este nevrotic. Dar Rudolph îşi amintea cît de ordonat fusese el însuşi la aceeaşi vîrstă şi nimeni nu îl socotise anormal. Totuşi camera îl deprima oarecum. Şi pentru că nu voia să-l întîlnească pe colegul de cameră al lui Billy, coborî să-şi aştepte nepotul în faţa intrării. Soarele strălucea cu mai multă vlagă, iar grupurile de băieţi – toţi puşi la punct pentru slujba de la capelă –
care traversau campus-ul, risipeau atmosfera de închisoare care îl impresionase neplăcut la sosire pe Rudolph. Majoritatea băieţilor erau înalţi, mult mai înalţi decît fuseseră colegii lui Rudolph odinioară. America progresa şi în privinţa aceasta şi toată lumea considera că este un lucru bun. Dar oare chiar era?
Îi zări de departe pe Billy. Era singurul băiat care venea neînsoţit. Păşea încet, firesc, cu capul sus şi nici un semn nu trăda că ar fi abătut.
Rudolph îşi amintea că el, la vîrsta lui Billy, îşi impunea o anumită ţinută, dreaptă, băţoasă, şi un mers exersat care – socotea el – crea impresia ca e mai în vîrstă decît era în realitate şi mai graţios decît colegii săi Chiar şi acum Rudolph mergea ca atunci, dar din obişnuinţă, nu în mod deliberat.
— Bună, Rudy, îl salută Billy fără a zîmbi atunci cînd ajunse în faţa unchiului său.
Mulţumesc că ai venit să mă vezi.
Îşi strînseră mîinile. Strînsoarea lui Billy se dovedi viguroasă. Încă nu se bărbierea, dar trăsăturile caracteristice, copilăriei se estompaseră, iar vocea îşi schimbase deja timbrul.
— Deseară sînt aşteptat la Whitby şi de vreme ce tot trebuia să trec pe aici, m-am gîndit să
mă abat pe la tine, să luăm masa împreună, zise Rudolph.
Billy îl privea fără să clipească. Rudolph avea convingerea că băiatul ghicea că venirea lui nu era chiar întîmplătoare.
334
— Există un restaurant bun prin împrejurimi? întrebă repede Rudolph. Mor de foame.
— Data trecută cînd a venit, tata m-a dus la unul care n-a fost rău, răspunse Billy.
— Cînd s-a întîmplat asta? se interesă Rudolph.
— Acum o lună, zise Billy. Trebuia să vină din nou săptămîna trecută, dar mi-a scris că
prietenul care urma să-i împrumute maşina a trebuit să plece pe neaşteptate.
Rudolph se întrebă dacă iniţial poza lui Willie nu fusese alături de celelalte două de pe măsuţă, fiind înlăturată însă de Billy după ultima scrisoare primită de la tatăl său.
— Mai ai treabă în cameră? Sau trebuie să anunţi pe cineva că mergi la masă cu unchiul tău?
întrebă Rudolph.
— Nu am nimic de făcut şi nu sînt obligat să spun nimănui nimic, răspunse Billy.
Brusc Rudolph realiză că nici unul din mulţimea băieţilor care se scurgea pe lîngă ei rîzînd, zburdînd, discutînd cu aprindere nu se oprise să-i spună o vorbă lui Billy şi că acesta nici măcar nu se salutase cu vreunul dintre ei. Situaţia era serioasă, aşa cum bănuise Gretchen. Poate chiar şi mai serioasă, îşi zise Rudolph.
Îl luă pe după umeri: Billy nu reacţionă.
— Hai să mergem, îl îndemnă Rudolph. Tu ai să-mi arăţi drumul. Conduse maşina, rulînd lent, prin campus-ul încîntător, cu băiatul posomorît lîngă el; trecu prin faţa clădirilor aspectuoase şi a terenurilor de sport plănuite şi realizate cu generozitate şi inteligenţă, spre folosul tinerilor, de către această şcoală dotată cu personal calificat de talia soţilor Fairweather. Rudolph se întreba totuşi cum de se încumetau să se angajeze la o treabă atît de dificilă şi delicată, cum era educarea unui număr de tineri atît de mare şi atît de diferiţi unul de altul.
— Eu ştiu de ce domnul acela n-a vrut să-i împrumute tatei maşina. Pentru că a proptit-o cu spatele de un copac cînd a dat înapoi ca să o scoată din terenul de parcare. Băuse două pahare de vin la masă şi două coniacuri după, zise Billy în timp ce mîncau.
Rudolph se felicită că el nu băuse decît apă, altminteri Billy l-ar fi aşezat şi pe el, cel puţin în gînd, printre alcoolici.
— Poate că îl amărîse ceva, spuse Rudolph conciliant. Nu avea misiunea să sape legăturile de iubire, dacă mai existau, dintre fiu şi tată.
— Cred că ai dreptate. În ultimul timp pare să fie tare nefericit, zise Billy, continuînd să
înfulece. Oricare ar fi fost motivul nemulţumirilor sale sufleteşti, ele nu-i influenţaseră negativ pofta de mîncare. Rudolph comandase un meniu copios, americănesc, compus din antricoate, homar, biftec, pîine proaspătă, caldă, servit de chelneriţe drăguţe, îmbrăcate în uniforme modeste.
Zumzet voios de voci tinere plutea prin sala spaţioasă a restaurantului. Feţe de masă roşii, în carouri, acopereau mesele. Se aflau acolo multe grupuri de băieţi de la şcoala lui Billy, cîte cinci-şase în jurul fiecărei mese, invitaţi de unul din colegii ai căror părinţi veniseră să-şi vadă odrasla.
Rudolph se întreba dacă va avea şi el cîndva un fiu pe care îl va da la şcoală şi care îşi va invita prietenii la masă atunci cînd se va duce să-l viziteze. Poate peste vreo cincisprezece ani, dacă Jean s-ar mărita cu el. Dar cum va arăta Rudolph peste cincisprezece ani, cum va arăta Jean, cum va arăta fiul său? Vreun introvertit taciturn, bîntuit de frămîntări sufleteşti ca Billy? Sau vesel, deschis, aşa cum par a fi băieţii de la celelalte mese? Vor mai exista şcoli ca aceasta, vor mai fi restaurante cu meniuri asemănătoare celui pe care îl consumau astăzi şi părinţi beţi care să buşească maşina de 335
