Rudolph rîse şi o strînse şi mai tare în braţe. Acum regreta toţi anii săi de abstinenţă. Apoi regretul păli, nu mai era sigur că trebuie să-i pară rău. Poate tocmai datorită abstinenţei a întîlnit-o, liber şi pregătit pentru ea.
— Te iubesc, repetă Rudolph. Vreau să mă căsătoresc cu tine, adăugă el.
Jean rămase nemişcată o clipă. Apoi se trase de lîngă el, aruncă pătura la o parte şi începu să
se îmbrace în tăcere. Am stricat totul, îşi zise Rudolph şi întrebă:
— Ce-i cu tine?
— E un subiect pe care nu îl discut niciodată goală, răspunse ea cu gravitate.
Rudolph rîse, dar în sinea sa nu era mulţumit. De cîte ori oare, se întreba el, această
frumoasă fată – atît de stăpînă pe sine şi cu reguli misterioase de comportare – a discutat despre căsătorie şi cu cîţi bărbaţi anume? El nu fusese niciodată robul geloziei, sentiment pe care îl socotea nedemn şi nefolositor.
Privea umbra zveltă care se mişca prin cameră, asculta cum foşnesc hainele în timp ce le îmbrăca. Apoi Jean trecu în cealaltă cameră. Era oare semn bun? Ar fi bine să rămînă mai departe în pat şi să nu se ducă după ea? Declaraţia lui: „Te iubesc!” fusese sinceră, iar cererea în căsătorie spontană, necalculată. Coborî din pat şi se îmbrăcă repede. Jean şedea pe canapeaua închiriată o 328
dată cu restul mobilierului din apartament şi umbla la butoanele aparatului de radio. Se auzeau glasurile catifelate şi mieroase ale crainicilor, glasuri în a căror sinceritate nu te puteai încrede niciodată dacă ar fi rostit: „Te iubesc!”
— Vreau ceva de băut, ceru ea fără să se întoarcă spre el, continuînd să umble la butoanele aparatului.
Rudolph umplu două pahare cu bourbon şi apă. Jean bău ca un bărbat. Care amant, înaintea lui, o fi învăţat-o să bea aşa? gîndea Rudolph.
— Ei bine? întrebă el, stînd în picioare în faţa ei. Se simţea dezavantajat în postura celui care pledează pentru ceva. Nu se încălţase, nu îşi pusese cravata, nici haina. Desculţ şi doar în cămaşă, i se părea că nu se prezenta cum ar fi trebuit pentru un prilej atît de solemn.
— Te-ai zăpăcit, constată ea. Îţi şade mai bine cu părul ciufulit.
— Poate că limbajul meu este aiurit, zise Rudolph. Poate că nu ai înţeles ce ţi-am spus în dormitor.
— Ba am priceput, răspunse ea.
Închise radioul şi se aşeză într-un fotoliu, ţinînd paharul în amîndouă mîinile. Ai spus că vrei să te căsătoreşti cu mine.
— Exact.
— Hai la cinema, zise ea. La cinematograful de după colţ rulează un film pe care vreau să-l văd.
— Eşti neserioasă.
— Rulează numai pînă mîine seară, iar mîine seară tu n-ai să fii aici.
— Te-am întrebat ceva.
— Ar trebui să fiu măgulită?
— Nu.
— Ei bine, află că sînt măgulită. Acum să ne ducem la film.
Dar nu se urni din fotoliu. Aşa cum şedea – învăluită pe jumătate de umbră, căci singura lampă aprinsă îşi arunca lumina pieziş – părea fragilă, vulnerabilă. Privind-o, Rudolph se convinse că avusese dreptate să spună cuvintele care îi veniseră spontan pe buze, că nu le rostise sub imperiul unei clipe de tandreţe, ci dintr-o nevoie autentică, izvorîtă din adîncul inimii.
— O să fiu deznădăjduit dacă ai să răspunzi negativ, zise Rudolph.
— Chiar crezi ceea ce spui? Ţinea ochii aţintiţi asupra paharului şi cu degetul răscolea cubuleţele de gheaţă ce pluteau în lichid. Rudolph îi vedea doar creştetul capului, cu părul strălucitor revărsat pe spate.
— Da.
— Spune adevărul.
— Ei bine, în parte, recunoscu el. Cred parţial în ceea ce am spus. Că o să mă simt nefericit.
Fu rîndul ei să rîdă.
— Măcar tu ai să fii un soţ onest, zise ea.
— Ei bine? întrebă el. O luă de bărbie cu mîna şi o făcu să-l privească în faţă. În ochii ei citi îndoială şi teamă, chipul îi pălise.
— Data viitoare să-mi telefonezi înainte de a veni în oraş, îi ceru ea.
329
— Ăsta nu-i un răspuns, constată el.
— Într-un fel este, îl contrazise ea. Răspunsul este: vreau timp de gîndire.
— De ce?
— Pentru că am făcut ceva de care nu sînt deloc mîndră, răspunse Jean, şi vreau să cuget, să
