— Ba da, am, răspunse Rudolph. Profesorul Denton a fost cel mai bun dascăl pe care l-am avut cînd eram student. Iar recenta sa lucrare, pe care am citit-o, am găsit-o cît se poate de interesantă.

Singur Harrison votă împotrivă. Rudolph hotărî să trimită o telegramă exilatului de la Geneva îndată după încheierea şedinţei consiliului. Se auzi o bătaie la uşă şi intră secretara.

— Îmi pare rău că vă deranjez, domnule, se adresă ea preşedintelui, am primit un telefon pentru domnul Jordache. Am spus că e în şedinţă,

Rudolph nu aşteptă să audă sfîrşitul. Sări de pe scaun şi se precipită în anticameră, la telefonul din secretariat.

— Rudy, auzi el glasul lui Jean, cred că ar fi bine să vii acasă. Repede. Au început durerile.

Nu părea îngrijorată ci, dimpotrivă, bucuroasă.

— Vin numaidecît, zise Rudolph grăbit şi închise telefonul. Prezintă scuzele mele preşedintelui Dorlacker şi membrilor consiliului, te rog îi spuse secretarei. Trebuie să o duc ia spital pe soţia mea. Şi te mai rog să suni la spital să-l prevină pe doctorul Levine că doamna Jordache va sosi acolo într-o jumătate de oră.

Părăsi biroul şi parcurse alergînd distanţa pînă la maşină. Bîjbîi la uşă fără sa reuşească a introduce cheia în broască, blestemă pe hoţul care îi furase radioul la New York şi, disperat, se uită

la automobilul de alături, în nădejdea că va găsi cheia în contact. Nu avu noroc şi reveni la maşina sa, reuşind de data aceasta să deschidă uşa. Sări la volan, străbătu în goană campusul şi ieşi pe strada cufundată în linişte, pornind în viteză spre casă.

Rămase lîngă Jean ziua întreagă. O ţinea de mînă şi se mira de tăria şi curajul cu care suporta durerile tot mai frecvente. Doctorul Levine era calm. „Aşa e normal la prima naştere”, spuse el, dar liniştea acestuia îl călca pe nervi pe Rudolph. În timpul zilei doctorul se abătu pe acolo, parcă

făcea vizite de rutină. Îl îndemnă pe Rudolph să se ducă şi să mănînce la bufet, dar acesta, şocat că

doctorul îl credea capabil să-şi parasească soţia în chinuri pentru a-şi umple burta, îi răspunse înţepat:

— Eu sînt tată, doctore, nu obstetrician!

— După cîte ştiu şi taţii obişnuiesc să se hrănească, rîse cu poftă doctorul. Trebuie să fie în puteri.

Materialist nesimţit şi ticălos! îl blestemă în gînd Rudolph şi îşi jură ca, dacă vor fi destul de nesăbuiţi să mai zămislească un copil, va angaia un om, nu o maşină.

Copilul, o fetiţă, se născu puţin înainte de miezul nopţii. Cînd doctorul ieşi din camera de naştere ca să-l înştiinţeze că este tatăl unei fetiţe şi că atît copilul cît şi mama sînt bine, lui Rudolph îi venea să-l strîngă în braţe şi să-i declare că îl iubea.

Însoţi pînă în cameră patul pe rotile pe care se afla întinsă Jean. Era îmbujorată, iar cînd încercă să zîmbească, efortul se dovedi a fi prea mare.

— Acum o să doarmă, spuse doctorul Levine şi îi recomandă: Ai face bine să te duci acasă

şi să te odihneşti.

Dar înainte de a ieşi din cameră, Rudolph o auzi pe Jean spunînd cu glasul surprinzător de ferm:

413

— Adu-mi mîine aparatul Leica, vreau să înregistrez pe peliculă prima ei zi de viaţă.

Doctorul Levine îl conduse la creşa noilor născuţi ca să-şi vadă fiica ce dormea împreună cu alţi cinci prunci şi îi arătă cu degetul pe unul din nou născuţii de dincolo de geamul despărţitor.

— Iat-o, zise el.

Toţi cei şase bebeluşi erau identici. Şase într-o zi, gîndi Rudolph, şuvoiul neîntrerupt al vieţii! Obstetricienii sînt, de bună seamă, cei mai cinici oameni din lume.

Noaptea era rece. Dimineaţa timpul fusese plăcut şi Rudolph nu îşi luase pardesiul la plecarea de acasă. Un uşor fior îi străbătu trupul în timp ce se ducea la maşina sa pe care – constată

el – uitase să o încuie. Din fericire radioul se afla la locul lui. Era prea surescitat ca să poată dormi şi ar fi dorit să cheme pe cineva ca să bea împreună un pahar în cinstea noului său statut de tată, dar trecuse de unu şi nu putea deranja pe nimeni la o asemenea oră nepotrivită. Suci butonul caloriferului şi, pînă să ajungă acasă, în maşină se făcuse o căldură plăcută.

Martha lăsase luminile aprinse, ca un far călăuzitor pentru Rudolph. Tocmai traversa pajiştea şi se îndrepta spre intrare cînd observă o umbră în prag.

— Cine-i acolo? întrebă aspru Rudolph.

Silueta ieşi, încet, la lu|nină. Era Virginia Calderwood. Avea capul acoperit cu o basma şi purta un pardesiu tivit cu blăniţă.

— O, Cristoase! Virginia! Ce cauţi aici? Rudolph era uluit.

— Ştiu totul! Veni în faţa lui, aproape lipindu-se de el şi îl privi ţintă, cu ochii ei mari şi negri, scînteietori pe chipul palid, gingaş, frumos. Am telefonat mereu la spital după veşti, minţind că sînt sora ta. Ştiu totul. A născut copilul, copilul meu!

— Virginia, ai face bine să te duci acasă. Rudolph se retrase un pas pentru ca fata să nu îl poată atinge. Dacă tatăl tău află că te învîrteşti pe aici....

— Nu-mi pasă, n-are decît să afle. Nu mi-e ruşine, răspunse Virginia.

— Haide, te duc eu acasă, se oferi Rudolph. Să-şi bată capul familia ei cu nebuna, nu el; mai ales într-o noapte ca asta, îşi zise Rudolph. Haide să te odihneşti şi ai să...

— Nu am casă, locul meu e în braţele tale. Chipul Virginiei se transfigură cînd rosti aceste cuvinte. Tata nici nu ştie că sînt aici, în oraş. Am venit la tine, căci îţi aparţin.

— Locul tău nu e aici, Virginia, zise Rudolph disperat. Realist din fire, se simţea neputincios în faţa unor situaţii aberante. Aici locuiesc eu cu soţia.

— Te-a ademenit, mi te-a răpit, vorbi cu ură Virginia. S-a vîrît între noi şi m-a înlăturat pe mine, cea care te iubeşte cu adevărat. Toată ziua m-am rugat să moară acolo, la spital.

— Virginia! exclamă Rudolph şocat. Pînă atunci nu îl impresionase nimic din ceea ce spusese sau făcuse fata. Exaltarea ei îl plictisea sau îl amuza cel mult, ori îi provoca milă. Acum însă atitudinea ei depăşise orice limită şi pentru prima oară Rudolph realiză, alarmat, că Virginia putea deveni primejdioasă. De aceea îşi propuse ca îndată ce va intra în casă să telefoneze la spital pentru a-i avertiza pe cei de acolo să nu permită Virginiei Calderwood să se apropie de creşa nou născuţilor sau de soţia sa. Ştii ce? vorbi el blînd, urcă în maşină să te duc acasă.

— Nu mă trata ca pe un copil, Rudy, răspunse ea. Nu mai sînt copil. Maşina mea e parcată

mai încolo, în faţa blocului şi nu am nevoie de nimeni ca să mă ducă nicăieri.

414

— Virginia, sînt teribil de obosit, trebuie neapărat să mă culc. Dacă ai ceva cu adevărat important să-mi spui, sună-mă, te rog, acasă, mîine dimineaţă.

— Vreau să faci dragoste cu mine! Virginia Caldewood stătea în faţa lui şi îl privea fix, cu mîinile vîrîte în buzunarele de la pardesiu. Îmbrăcată corect, părea normală. Vreau să mă strîngi în braţe, chiar în noaptea asta. Ştiu că şi tu vrei, ţi-am citit dorinţa – de mult – în ochi. Vorbea pătimaş, repezit, în şoaptă. Doar că nu ai cutezat, ca atîţia alţii, de frica tatei. Haide! Merită să încerci! Te gîndeşti la mine ca la fetiţa pe care ai găsit-o cînd ai venit prima oară în casa părinţilor mei. Ei, bine, am crescut, nu mai sînt fetiţa de atunci. Poate nu atît de atrăgătoare ca nepreţuita ta soţioară, cu prietenul ei, fotograful... O, eşti surprins că ştiu lucrul acesta! Dar eu mi-am impus să aflu totul despre ea. Dacă doreşti, pot să-ţi dezvălui atîtea... numai să vrei să asculţi.

Rudolph intră în casă, trînti uşa şi o încuie, lăsînd-o în prag să aiureze şi să bată cu pumnii în uşă. Inspectă toate uşile şi ferestrele de la parter, să se asigure că erau bine închise şi cînd reveni la intrarea principală constată că pumnii micuţi, feminini încetaseră să lovească uşa nebuneşte. Din fericire Martha se culcase, iar larma iscată nu izbutise să o trezească. Aprinse dinăuntru becul care lumina pragul de afară apoi, după ce telefonă la spital, cum îşi propusese, urcă în dormitor şi se culcă în patul conjugal.

„Să trăieşti mulţi ani, fetiţa mea, în oraşul acesta liniştit şi respectabil!” ură în gînd Rudolph copilului, înainte ca somnul să-l cuprindă.

Era sîmbătă după-amiază, încă devreme, iar clubul era gol, căci majoritatea membrilor se aflau afară, pe terenul de golf sau pe terenurile de tenis. Rudolph stătea singur la bar şi bea bere.

Jean se îmbrăca la vestiar. Ieşise numai de cinci săptămîni din spital, dar îşi învinsese soţul în două

seturi. Rudolph zîmbi cînd îşi aminti cum îi sclipea faţa de fericire cînd părăsise terenul victorioasă.

Structura joasă, de lemn, a clădirii clubului, cu numeroase coridoare întortocheate nu permitea categorisirea clară a stilului acestuia. Clubul oscila în permanenţă în pragul falimentului.