— Nu, respinse cu hotărîre Gretchen. E total nepriceput. Dacă e vorba ca cineva să facă o gafă, apoi el este acela.
324
— Aşteaptă puţin, Gretchen, sună cineva la uşă, se întrerupse din nou Rudolph. Se duse în grabă la uşă, o deschise, lăsînd-o pe Jean să intre. Vorbesc la telefon, îi explică el şi luă repede receptorul. Am venit, Gretchen. Rudolph pronunţă dinadins numele surorii sale ca nu cumva ea să
creadă că vorbea cu cine ştie cine. Uite ce o să fac, mîine dimineaţă mă duc cu maşina şi îl iau pe Billy cu mine să mîncăm în oraş. O să aflu despre ce e vorba.
— Îmi pare rău că te deranjez, dar scrisoarea mi s-a părut tare sumbră, se scuză Gretchen.
— Probabil că nu e nimic serios, se strădui Rudolph să o liniştească. O fi ieşit al doilea la vreun concurs sportiv sau o fi dat chix la algebră sau ceva asemănător, ştii cum sînt copiii.
— Nu, nu e genul lui Billy. Îţi spun eu, e deznădăjduit, parcă e gata să izbucnească în lacrimi.
— Te chem mîine seară, după ce mă întîlnesc cu el. Ai să fii acasă mîine seară? întreabă
Rudolph.
— O să aştept telefonul tău, răspunse Gretchen.
Rudolph puse încet receptorul la loc. Se gîndea la sora sa care rămăsese singură şi aştepta telefonul lui în casa aceea izolată de pe vîrful muntelui, cu vedere şi spre oraş şi spre mare, răscolind şi cercetînd hîrtiile soţului ei. Rudolph îşi propuse să amîne pe a doua zi grijile legate de Gretchen. Zîmbi spre Jean care şedea cuminte pe un scaun cu spătar drept, cu ciorapi roşii de lînă şi mocasini în picioare, cu părul lucios pieptănat lins şi strîns la ceafă cu o panglică neagră de catifea şi lăsat apoi să coboare pe spate. Chipul ei părea, ca totdeauna, al unei şcolăriţe. Trupul mlădios, atît de drag lui, se pierdea într-o haină largă din păr de cămilă. Avea douăzeci şi patru de arti însă
uneori, ca de pildă în clipa aceasta, nu îi dădeai mai mult de şaisprezece.
Pornise la treabă dis-de-dimineaţă şi de aceea fata venise cu aparatele şi tot echipamentul pe care îl lepădase neglijent, pe jos, la intrarea principală.
— Arăţi ca o fetiţă care aşteaptă să i se ofere un pahar cu lapte şi prăjiturele, zise Rudolph.
— Mai bine îmi oferi ceva de băut, replică ea. Bat străzile de la ora şapte dimineaţa. Nu pune multă apă, te rog.
În timp ce ea sorbea bourbon-ul, el cercetă lista galeriilor de artă din Sunday Times. De obicei, cînd Rudolph era liber sîmbăta, colindau galeriile de artă din New York. Ea lucra ca fotograf independent, neangajat la vreo publicaţie, iar majoritatea comenzilor le obţinea de la reviste de artă
şi editori de cataloage.
— Pune-ţi pantofi comozi, îl sfătui ea, ne aşteaptă o după-amiază lungă. Timbrul vocii ei era grav, cu tonuri înăbuşite, surprinzător pentru o fată aşa de micuţă.
— Oriunde te duci, eu te urmez, răspunse Rudolph.
Tocmai se îndreptau spre uşă cînd începu să sune telefonul.
— Lasă-l să sune, zise el. Să plecăm. Dar ea se opri în prag.
— Cum, se minună Jean, vrei să spui că poţi auzi sunînd telefonul şi să nu răspunzi?
— Ba bine că nu, răspunse Rudolph.
— Eu nu-s în stare de aşa ceva, recunoscu Jean. S-ar putea să fie ceva minunat.
— Mie nu mi s-a întîmplat niciodată ceva minunat de pe urma telefonului. Să plecăm de aici, insistă Rudolph.
— Nu. Vreau să răspunzi. Dacă nu, o să te cicălesc tot timpul.
325
— Nu, nu vreau!
— Mă superi. Răspund eu. Se înapoie în cameră.
— Bine, bine, cedă el. O dădu la o parte şi ridică receptorul.
Era mama, care îl chema de le Whitby. După tonul cu care ea pronunţă „Rudy”, înţelese că
nimic minunat nu va decurge din această convorbire.
— Rudy, începu mama, nu vreau să-ţi tulbur vacanţa. Era convinsă că fiul ei părăsise Whitby şi plecase la New York doar ca să se poată deda în taină plăcerilor indecente şi nepermise.
În casă nu e cald, îngheţ în hardughia asta veche unde trage curentul din toate părţile.
Rudolph cumpărase, cu trei ani în urmă, un soi de conac rural cochet, cu tavanul jos, construit prin secolul al optsprezecelea, la periferia oraşului. Mama însă era nemulţumită, de aceea cînd se referea la casă spunea totdeauna „şandramaua asta întunecoasă care stă să se prăbuşească”
sau „hardughia asta veche unde te trage curentul din toate părţile”.
— Martha nu poate face ceva? întrebă Rudolph. Martha era femeia care făcea curăţenie în casă, gătea şi îngrijea de mama, iar Rudolph recunoştea în sinea sa că era scandalos de prost plătită
pentru toată munca ei.
— Martha! pufni mama, îmi vine să-i dau papucii imediat.
— Mami...
