Închise ochii şi aţipi. Dormi agitat şi visă că se afla în Franţa. Fusese perioada cea mai plăcută din viaţa sa şi adesea îşi amintea cu melancolie episodul care se desfăşurase pe malul însorit al Mediteranei, deşi el se petrecuse în urmă cu aproape cinci ani, iar amintirile începeau să se estompeze. Se trezi sub impresia puternică a visului şi se întristă cînd îşi dădu seama de realitate.
Casele albe dispăruseră, se găsea din nou înconjurat de zidurile dezolante, crăpate şi dărăpănate ale Las Vegas-ului.
Plecase pe Coasta de Azur după ce încheiase victorios meciul de la Londra. Învinsele destul de uşor, iar Schultzy îi aranjase o altă întîlnire, la Paris, peste o lună. Deoarece nu avea rost să se înapoieze la New York pentru un timp atît de scurt, hotărîseră să rămînă pe loc. Thomas însă îşi găsise o londoneză tînără şi fîşneaţă, care îl convinsese să petreacă weekend-ul la Cannes, asigurîndu-l că ştie un hotel micuţ dar cochet, unde puteau locui în linişte. Thomas se lăsase ademenit. Pe atunci înota în bani şi avea impresia că nu există alt boxeur mai grozav decît el, că
putea să învingă, chiar şi cu o mînă legată la spate, pe orice adversar. Weekend-ul se prelungise la zece zile, tulburate doar de telegramele deznădăjduite ale lui Schultzy, cărora de altfel nu le acordase nici o atenţie. Thomas se prăjise la soare, luase două mese substanţiale în fiecare zi, prinsese gust pentru vinul rose şi în cele din urmă pusese cam vreo opt kilograme pe el. La Paris, în dimineaţa întîlnirii, de-abia izbutise să se încadreze în limitele greutăţii reglementare. Francezul îl făcuse chiseliţă şi pentru prima oară în cariera sa Thomas fusese învins prin knok-out. Brusc, nu i se mai oferiseră alte întîlniri în Europa. Îşi prăpădise aproape toţi banii cu englezoaica aceea drăguţă şi atrăgătoare căreia, întîmplător, îi plăceau grozav bijuteriile scumpe. Schultzy nu îi vorbise tot timpul zborului pînă la New York.
Francezul îl deposedase de aureolă. Nici un ziar nu mai pomenea despre el ca eventual pretendent la titlu. Intervalele între un meci şi altul creşteau, iar premiile oferite se micşorau mereu.
De două ori Teresa îi închisese uşa în nas, pentru că nu aducea bani în casă şi, dacă nu ar fi fost vorba de copil, Thomas ar fi lăsat totul baltă şi şi-ar fi luat lumea în cap.
Stătea întins în patul cu aşternutul mototolit și în dezordine, iar prin minte i se învălmăşeau tot felul de gînduri. Îşi aminti ce îi spusese Rudolph în ziua aceea, la hotelul Warwick. Se întreba dacă fratele său reuşise în carieră şi îşi imagina cum îi spunea îngîmfatei de Gretchen: „Eu l-am prevenit că o să sfîrşească rău!” Îl bag în... pe un aşa frate!, înjură el în gînd cu năduf.
Spera că vineri seara va recupera ceva din vechea-i vigoare şi va evolua spectaculos. Lumea va începe să roiască în jurul său, iar el va reveni în atenţia specialiştilor. Existau destule precedente din rîndul boxeurilor – unii mai în vîrstă decît el – care se înapoiaseră cu succes pe ring. Jimmy Bradock, de pildă, care la început decăzuse, ajunsese muncitor zilier, apoi îl învinsese pe Max Baer, redobîndind titlul mondial la categoria grea. Trebuia doar ca Schultzy să-i aleagă cu discernămînt 319
adversarul, să aibă mai multă grijă de el ca să nu se încurce cu dansatoare şi cu femei în general, să-i pună în faţă începători în profesia pe ring. Îşi propuse să discute serios cu Schultzy şi nu numai despre lucrurile acestea. Trebuia să-i dea şi nişte bani ca să poată trăi pînă vineri în oraşul ăsta împuţit. Două-trei succese şi îşi va uita necazurile, două-trei victorii clare şi îl vor aclama din nou la Paris. Iar el va profita şi se va repezi în sud, pe Coasta de Azur, ca să soarbă în tihnă un pahar de rose aşezat la o măsuţă albă, pe trotuarul din faţa unui local cochet, privind pădurea catargelor din port. Cu puţin noroc ar izbuti chiar să închirieze un iaht şi să navigheze aiurea, încoace şi încolo, departe de lume. Apoi ar urca în ring de două-trei ori pe an pentru a-şi menţine la un nivel confortabil contul la bancă. Gîndurile acestea îl înviorară şi îi redară optimismul. Tocmai se pregătea să coboare în salonul hotelului ca să-şi încerce norocul punînd la bătaie ultimii zece dolari la zaruri, cînd sună telefonul. Era Cora, soţia lui Quayles. Părea că îşi ieşise din minţi.
— A aflat, a aflat! ţipa şi plîngea ea în acelaşi timp. Un băiat de la hotel, un ticălos ne-a turnat. Cred că mi-a spart nasul, m-a desfigurat pe viaţă! M-a omorît în bătaie!
— Stai, stai, ia-o uşurel, încercă să o calmeze Thomas. Ce spui că a aflat?
— Ştii bine ce a aflat! Chiar acum e în drum spre tine ca...
— O clipă. Ce i-ai spus?
— Ce dracu voiai să-i spun? Am negat totul. Atunci m-a lovit peste faţă şi m-a umplut de sînge. Nu m-a crezut. Măgarul ăla de băiat de serviciu a avut cu el un telescop sau dracu ştie ce!
Mai bine ai fugi, chiar în clipa asta! Ţi-am spus că vine la tine şi Dumnezeu ştie ce e în stare să-ţi facă. După aia şi mie. Numai că eu una nu o să-l aştept, alerg la aeroport chiar acuma, cu ce voi putea. Nici măcar o valiză nu o să iau cu mine şi te sfătuiesc să faci la fel. Şi să nu te mai apropii de mine. Tu nu-l cunoşti, e un ucigaş! Fugi din oraş! Cît poţi de repede.
Thomas întrerupse convorbirea, punînd capăt bolboroselilor îngrozite ale femeii. Se uită la unica sa valiză din colţul camerei, apoi se duse la fereastră şi privi prin storurile întredeschise.
Strada, pîrjolită de soarele torid, era pustie chiar şi la orele patru după-amiaza. Se duse la uşă şi se convinse că era descuiată. Apoi mută şi aşeză într-un colţ unicul scaun din cameră. Nu voia ca retrăgîndu-se, sub impactul primului asalt violent al adversarului, să se împiedice şi să cadă. Se aşeză pe pat, zîmbind uşor. Niciodată nu fugise cînd era vorba de a se bate şi nici acum nu se gîndea să facă aşa ceva. Iar încăierarea pe care o prevedea, avea convingerea că va fi una din cele mai plăcute din viaţa sa. Spaţiul strîmt al camerei nu era potrivit pentru un boxeur clasic, cu joc de picioare. Se ridică şi scoase din dulap o scurtă de piele pe care o îmbrăcă şi o încheie pînă sus cu fermoarul ca să-şi apere gîtul. Apoi se aşeză la loc, pe marginea patului şi aşteptă placid, puţin adus de spate, cu braţele între genunchi.
Auzi o maşină care se opri scrîşnind în faţa hotelului, dar nu se mişcă de la locul său. Un minut mai tîrziu se auziră paşi pe culoar şi după o clipă uşa fu trîntită de perete. Quayles năvăli şi se opri în prag.
— Salut, zise Thomas, sculîndu-se încet de pe pat. Quayles închise uşa şi o încuie.
— Ştiu totul, Jordache, scrîşni el.
— Ce ştii? întrebă moale Thomas, ţinîndu-şi ochii aţintiţi pe picioarele lui, ca să surprindă
clipa cînd acesta va ţîşni.
— Despre tine şi Cora.
320
— Aa, daa! Am regulat-o. Am uitat, oare, să-ţi spun? se prefăcu el mirat.
Era pregătit să înfrunte asaltul şi aproape că îl pufni rîsul cînd îl văzu pe Quayles, acest dandy al ringului, lansînd turbat cu dreapta, lovitura ageamiului, dacă există un asemenea termen.
Thomas contracară cu uşurinţă atacul şi îl imobiliză vîrîndu-se în el. Acum nu exista arbitru care să
intervină şi să-i despartă. Începu să care, cu sete şi ferocitate, o rafală de pumni în trupul rivalului surprins de impetuozitatea răspunsului primit. Apoi se deşteptă în Thomas vechiul instinct al bătăuşului de maidan şi îşi aminti toate trucurile folosite în alte ocazii asemănătoare. Se retrase puţin, doar cît avea nevoie ca să lanseze un uppercut vijelios, care strivi figura lui Quayles. Apoi se vîrî din nou în el, se luptă, îl lovi, îl ţinu, folosi coatele şi genunchii, îl buşi cu capul în frunte, ca un berbec, nu îl lăsă să cadă, susţinîndu-l cu stînga, în timp ce cu dreapta continua să-i stîlcească faţa cu sălbăticie. Cînd, în sfirşit, îl lăsă şi se retrase, Quayles se prăbuşi, cu faţa în jos, pe covorul pătat de sînge.
Cineva zgîlţia violent uşa. Thomas recunoscu glasul lui Schultzy, descuie uşa şi îl lăsă să
intre.
Dintr-o singură privire Schultzy cuprinse toată scena care i se înfăţişa.
— Ticălos tîmpit, izbucni el în cele din urmă. Femeia aia cu creier de pasăre mi-a telefonat şi mi-a spus totul. Am sperat să ajung la timp ca să împiedic o nenorocire. Grozav luptător eşti, nu-i aşa, Tommy, mai ales cînd te baţi pe gratis şi cu uşile închise? Însă cînd e vorba să te baţi pe bani nu eşti în stare să o înfrunţi nici pe mama mare. Se aplecă, îl întoarse pe Quayles şi îi examină faţa, pipăindu-i maxilarul. Cred că i-ai rupt falca. Idioţilor! N-o să urce pe ring nici vineri, nici o lună
după vineri. O să le placă băieţilor, o să le placă teribil! Au pariat o grămadă de bănet pe curul măgarului ăsta. Zgîlţîi cu înverşunare trupul inert din faţa sa. Ce să zic? O să se bucure grozav cînd or afla cum l-ai aranjat. În locul tău aş lua-o din loc chiar în clipa asta, înainte de a-l scoate pe nătărăul ăsta, pe soţul ăsta de aici ca să-l duc la spital, şi aş fugi cît m-or ţine picioarele pînă ajung la ocean şi nici acolo nu m-aş opri, l-aş traversa. Iar dacă ţii la viaţă, n-ai să revii pe-meleagurile astea nici peste zece ani. Şi să nu te ducă mintea să iei avionul, căci te-ar aştepta la aeroport cu buchete de trandafiri!
— Ce vrei să fac? Să mă duc pe jos? Am zece dolari în buzunar, spuse Thomas.
Schultzy privi cu îngrijorare la Quayles, care începuse să dea semne de viaţă. Se ridică în picioare.
— Haide afară, pe coridor. Scoase cheia din broască şi încuie uşa pe dinafară. Ai merita pe deplin să-ţi ciuruiască trupul, dar ai lucrat mult timp cu mine, zise Schultzy privind nervos în dreapta şi în stînga. Ţine! Scoase din portofel mai multe bancnote şi i le întinse. O sută cincizeci. E
tot ce am la mine. Ia maşina mea, e jos, la intrare, cu cheia la contact. Abandoneaz-o în parking-ul de la Reno şi continuă-ţi drumul cu autobuzul. O să le spun că mi-ai furat-o. Şi să nu te pună dracul să iei legătura cu nevastă-ta, orice s-ar întîmpla, că o vor urmări. O să-i explic eu de ce ai fugit şi că
nu trebuie să se aştepte că ai să o cauţi curînd. Să nu călătoreşti direct, ci cu ocoluri. Să ştii că nu glumesc cînd îţi spun că trebuie să dispari din ţară. În Statele Unite viaţa ta nu mai face două parale.
Îşi încreţi fruntea, cugetînd. Cel mai sănătos lucru e să te angajezi marinar. Cînd ajungi la New York, du-te la Hotel Aegean, pe Strada a 18-a. E plin de marinari greci. Întreabă de director, are un nume lung grecesc, dar toată lumea îi spune Pappy. Mijloceşte angajarea de marinari pe nave care 321
nu arborează pavilion american. Spune-i că te-am trimis eu şi că vreau să te ajute ca să părăseşti urgent ţara asta. Nu o să-ţi pună întrebări. Îmi este obligat de cînd eram în marina comercială, în timpul războiului. Şi să nu faci pe deşteptul, să nu crezi că ai să poţi scoate cîţiva dolari luptînd pe ring, undeva în Europa sau chiar în Japonia, sub un nume fals. Din clipa asta eşti un marinar oarecare şi nimic altceva, ai înţeles?
