— Da, Schultzy, răspunse Thomas.
— Iau eu din clipa asta nu vreau să mai aud de tine, ai priceput şi asta?
— Da. Thomas făcu un pas spre uşă.
— Stai, îl opri Schultzy, ce vrei să faci?
— Vreau să-mi iau paşaportul. O să am nevoie de el.
— Unde l-ai pus?
— În sertarul de sus, de la măsuţa de toaletă.
— Aşteaptă aici, ţi-l aduc eu. Schultzy deschise uşa, intră în cameră şi se înapoie după
cîteva clipe. Ţine! zise şi îi plesni documentul în palmă. De-acum încolo să te gîndeşti cu capul, nu cu sula! Iar acum întinde-o! Trebuie să încep să-l adun pe dobitocul ăsta.
Thomas coborî în salonul hotelului, trecu pe lîngă masa de zaruri. Nu îi spuse nimic tipului de la recepţie care privea curios la scurta lui de piele, pătată de sînge. Ieşi din hotel. Maşina lui Schultzy era parcată în spatele Cadillac-ului lui Quayles. Urcă, porni motorul şi rulă lin spre şoseaua principală. Conducea moderat, nu avea chef să fie oprit tocmai în după-amiaza asta pentru exces de viteză sau pentru încălcarea regulilor de circulaţie. Îşi va spăla haina mai tîrziu.
322
Capitolul 3
Se înţeleseseră să se întîlnească la unsprezece, dar Jean îi telefonase să-l prevină că va întîrzia puţin. Rudolph o asigurase că e în regulă şi să nu se grăbească. Căci, oricum, avea de dat cîteva telefoane.
Rudolph se simţea vinovat pentru că, preocupat de rezolvarea treburilor curente, nu izbutise să-i telefoneze toată săptămîna măcar o singură dată lui Gretchen. După ce se înapoiase de la înmormîntare o chemase la telefon cu regularitate de două-trei ori pe săptămînă. Îi propusese surorii sale să vină pe coasta de răsărit şi să stea în apartamentul său, ceea ce practic înseamna că ar fi locuinţa ei proprie. Căci bătrinul Calderwood refuzase să transfere la New York administraţia centrală a întreprinderilor sale, de aceea Rudolph nu putea nădăjdui să rămînă mai mult de zece zile pe lună acolo. Gretchen însă hotărîse să locuiască în continuare în California, măcar o perioadă de timp. Burke neglijase să lase un testament, cel puţin unul care să fie găsit. Avocaţii se certau, se ciorovăiau, iar fosta soţie a lui Burke o dăduse în judecată. Ridicase pretenţii asupra celei mai mari părţi a proprietăţii imobiliare şi, neajungîndu-i numeroasele şicane pe care i le făcea, se străduia să o evacueze pe Gretchen şi din casă.
În California acum era opt dimineaţa. Rudolph ştia însă că nu o va trezi din somn pe sora sa, căci ea obişnuia să se scoale devreme. Ceru la centrala telefonică să-i facă legătura, apoi se aşeză la masa din minuscula cameră de zi, cufundîndu-se în rezolvarea unui colţ al careului de cuvinte încrucişate din Times pe care nu izbutise să-l termine la micul dejun.
Apartamentul pe care îl închiriase mobilat era decorat în culori ţipătoare şi avea scaune metalice. Rudolph îl considera doar ca o locuinţă temporară. Avea, în schimb, o bucătărie cu un frigider ce producea o cantitate apreciabilă de cuburi de gheaţă. Îi plăcea să gătească şi adesea lua masa de unul singur, citind în timp ce mînca. În dimineaţa aceasta se trezise devreme, îşi prăjise pîinea, apoi pregătise sucul de portocale şi cafeaua. Uneori venea Jean şi pregătea ea micul dejun pentru amîndoi, dar în dimineaţa aceasta, după cum se vedea, era ocupată. Jean refuza să rămînă la el peste noapte, fără a explica de ce.
Telefonul sună. Rudolph ridică receptorul, dar nu era Gretchen. La capătul firului recunoscu vocea lui Calderwood, monotonă, nazală, bătrînă. Pentru el nu exista sîmbătă sau duminică, cu excepţia celor doua ore de duminică dimineaţa cînd participa la sfînta liturghie.
— Rudy, zise Calderwood ca de obicei fără vreo introducere de politeţe, ai să vii aici diseară?
— Nu mi-am propus, domnule Calderwood. Mai am cîteva chestiuni de rezolvat aici, la sfîrşit de săptămînă. Apoi am fixat o adunare luni dimineaţa, undeva în centrul oraşului.
— Vreau să te văd cît mai curînd, Rudy. Vocea lui Calderwood suna ţîfnoasă. Pe măsură ce îmbătrînea devenea tot mai arţăgos şi morocănos. Aveai impresia că e jignit pentru că îi creştea neîncetat averea şi ca e supărat pe toţi aceia care contribuiau la realizarea acestui lucru ca şi pe faptul că tot mai des era silit să se deplaseze la New York pentru a trata cu autorităţile financiare şi judiciare cînd era vorba de adoptarea unor hotărîri importante.
— Voi fi la birou marţi dimineaţa. Nu putem amîna întrevederea noastră pînă atunci?
întrebă Rudolph.
323
— Nu, nu se poate, răspunse tăios bătrînul. Şi nu la birou vreau sa discut cu tine, vreau să
vii aici, acasă. Glasul lui suna acum aspru, încordat. Te aştept mîine seară după cină, Rudy, încheie el.
— Da, domnule Calderwood, răspunse supus Rudolph.
Auzi imediat zgomotul receptorului pus în furcă. Calderwood întrerupsese fără să spună la revedere. Rudolph se încruntă la telefon. Cumparase două bilete la stadion chiar pentru duminică
după amiaza, la un meci de fotbal în cadrul căruia urma să evolueze echipa Giants.
Or convocarea sa de către Calderwood însemna că va rata meciul. Jean avusese în Michigan un prieten chiar la echipa respectivă şi cunoştea surprinzător de multe detalii în legătură cu fotbalul.
De aceea Rudolph considera totdeauna plăcut şi amuzant să se ducă împreună cu ea la meci De ce, oare, nu se potolea bătrînul, de ce nu aştepta în linişte sa dea ortul popii? Telefonul sună din nou, iar centralista îi făcu legătura cu Gretchen. De cînd murise Burke glasul ei nu mai era acelaşi, ceva parcă se schimbase, îi lipsea acea precizie, acea ardoare, acel ton melodios care constituiau caracteristica aparte a vocii ei încă de cînd era fată tînără. Acum se ghicea după ton că se bucura sincer, ca un bolnav care primea vizita cuiva aşteptat la patul său de suferinţă de la spital. Îi spuse lui Rudolph ca se simţea bine, că se ocupa de cercetarea şi sortarea hîrtiilor lui Colin, ca raspundea scrisorilor de condoleanţe care continuau să sosească şuvoi şi că discuta cu avocaţii problemele legate de proprietatea lăsată de soţul ei. Îi mulţumi pentru cecul pe care Rudolph i-l trimisese cu o săptămînă în urma şi îi promise că, după ce va fi reglementat litigiul privind proprietatea, îi va înapoia toţi banii primiţi de la el.
— O, Gretchen, să nu-ţi faci probleme, te rog. Nu ai nimic de înapoiat, zise Rudolph.
Gretchen ignoră cuvintele fratelui ei.
— Îmi pare bine că m-ai sunat, zise ea, altminteri îmi propusesem să te chem eu. Vreau să-mi faci un serviciu.
— Despre ce este vorba? întrebă Rudolph. Apoi zise: Aşteaptă o clipă, sună cineva la interfon, de jos. Se duse repede şi apăsă pe buton.
— Domnişoara Prescott aşteaptă la intrare, domnule Jordache. Era portarul care în felul său îl proteja pe Rudolph.
— Spune-i să urce, te rog, zise Rudolph şi se înapoie la telefon. Îmi pare rău, se scuză el.
Ce spuneai?
— Am primit ieri o scrisoare de la Billy, trimisă de la şcoală, începu Gretchen să-i explice, şi nu îmi place tonul. Nu poţi trage o concluzie citind-o, aşa-i felul lui, nu spune niciodată clar ce are pe suflet. Am însă senzaţia că e disperat. Ai putea să-ţi faci timp şi să te duci la el, să vezi ce nu e în regulă?
Rudolph ezită. Se îndoia că băiatul ţinea destul de mult la el pentru a-şi deschide inima şi îi era teamă că, ducîndu-se la el la şcoală, mai mult va strica decît va drege.
— Sigur că mă duc, dacă vrei tu, răspunse el în cele din urmă. Nu crezi însă că ar fi mai bine dacă s-ar duce taică-său?
