— Cum îl simţi în dimineaţa asta?

— Bine. Mărşăluieşte în sus şi în jos cu bocanci de parașutist. Altminteri bine.

—

Dar dacă e fată?

— O voi învăţa să fie potolită, răspunse Jean şi amîndoi rîseră.

— Ce ai de gînd să faci astăzi? întrebă el.

— O doică urmează să se prezinte pentru angajare şi trebuie să discut cu ea, aştept să

sosească mobila pe care eu şi Martha o vom aranja în camera copilului, apoi îmi voi lua vitaminele şi îmi voi verifica greutatea, răspunse Jean. O dimineaţă încărcată. Dar tu?

— Eu o să mă duc la universitate, răspunse Rudolph. Se întruneşte consiliul de administraţie. Apoi trebuie să mă reped la birou...

— Nu cumva să-i permiţi monstrului ăla de Calderwood să te cicălească, să te intimideze, da?

407

De cînd Rudolph îl înştiinţase pe Calderwood că se va retrage, în iunie, din afaceri, bătrînul se certase cu el aproape de fiecare dată cînd dăduseră ochi.

— Pentru numele lui Dumnezeu, cine se retrage din afaceri la numai treizeci şi şase de ani?

exclama el de fiecare dată.

— Eu mă retrag, îi răspundea invariabil Rudolph, dar bătrînul refuza sa-l creadă. Veşnic suspicios, socotea că Rudolph manevra pentru a i se acorda puteri şi mai mari în cadrul consiliului director al întreprinderii şi de aceea îi dăduse de înţeles că dacă rămîne va avea ceea ce dorea. Ba chiar îşi dăduse acordul ca biroul central să se mute la New York, dar Rudolph îi răspunsese că nu vrea să se stabilească în marea metropolă.

Jean împărtăşea ataşamentul soţului faţă de casa cea veche de la Whitby, în stil de conac rural şi făcea planuri de extindere a acesteia.

— Nu îţi face griji în legătură cu Caldenvood, răspunse Rudolph ridicîndu-se în picioare.

La prînz sînt acasă.

— Aşa-mi place, zise Jean veselă, soţul să vină la masa. Iar dupa masa o să fac dragoste cu tine.

— Aşa ceva n-ai să faci! Rudolph se aplecă şi saruta faţa dragă, strălucitoare.

Era încă devreme şi conducea fără graba, bucunndu-şi ochii de priveliştea oraşului. Copilaşi în hanorace viu colorate alergau călare pe triciclete sau se zbenguiau pe pajiştile de-abia zvîntate unde încolţiseră primele fire de iarbă. O femeie tînără, îmbrăcată în pantaloni, împingea un cărucior de copil în plin soare. Un dulău bătrîn moţăia pe una din treptele încălzite ale scării din faţa unei căsuţe ca de turtă-dulce, văruită în alb. Hawkins, poştaşul, flutură mîna, iar Rudolph îi răspunse la fel. Slattery, poliţaiul, care discuta cu un grădinar, în picioare, lîngă maşina poliţiei îi zîmbi în semn de salut. Doi profesori de la departamentul de biologie al universităţii, care discutau cu aprindere, se întrerupseră ca să-i lanseze un scurt „salut”. O atmosferă potolită, patearnală, asemanatoare celei de la sfîrşitul secolului al nouăsprezecelea, neafectată de războaie, depresiuni sau prosperitate economică, domina partea aceasta a oraşului, cu străzi liniştite, cu case în stil rural străjuite de copaci maiestuoşi. Rudolph se mira cum de îi trecuse prin cap ideea de a paraşi oraşul acesta, unde la fiecare pas întîlnea o cunoştinţă şi unde toata lumea îl saluta, ca să se ducă şi să se piardă în nesiguranţa anonima şi ostilitatea de beton a unei metropole ca New York-ul.

În drum spre clădirea administraţiei trecu pe lîngă terenul de sport şi îl zări pe Quentin McGovern, în echipament cenuşiu adecvat, alergînd pe pistă. Quentin, care devenise un tînăr înalt, solemn, se apropie de Rudolph care oprise maşina şi coborîse. Transpiraţia sclipea pe chipul baiatului.

— Nu am ore pînă la unsprezece, explică el, în timp ce strîngea mîna întinsă de Rudolph.

Ziua este frumoasă şi potrivită pentru antrenament în aer liber, după lunile de iarnă şi de exerciţii în sală.

Nu mai alergau împreună, ca odinioară. De cînd se căsătorise, Rudolph optase pentru tenis, de dragul soţiei sale. Oricum, considera prea spartan să se scoale în fiecare dimineaţă la şapte, fie vreme bună, fie rea şi să părăsească patul şi pe tînăra sa soţie ca să alerge pe pista trei sferturi de oră, chinuindu-se să ţină pasul cu un atlet tînar, în plină formă, alaturi de care începea să se simtă bătrîn.

— Cum merge, Quentin? întrebă Rudolph.

408

— Destul de bine, răspunse băiatul. Fac douăzeci şi opt la doua sute iar antrenorul spune că

o să mă înscrie la patru sute şi la ştafeta.

— Ce zice mama acum?

Quentin îşi aminti dimineţile de iarnă cînd se antrenau împreună şi zîmbi.

— Spune să nu mi-o iau în cap. Mamele nu prea se schimbă.

— Cu şcoala cum merge?

— Se pare că la cancelarie au făcut o greşeală, m-au trecut pe lista decanului, răspunse băiatul.

— Şi despre asta ce spune mama?

— Zice că se poartă aşa cu mine pentru că sînt de culoare şi vor sa arate că nutresc idei liberale. Quentin surîse blînd.

— Dacă întîmpini probleme cu mama, spune-i să vorbească cu mine, îi ceru Rudolph.

— O să-i spun, domnule Jordache.

— Spune-i salutări din partea mea tatălui dumitale.

— Tatăl meu a murit, domnule Jordache, răspunse liniştit băiatul.

— Îmi pare rău.

Rudolph urcă în maşină. Cristoase! îşi zise el. Tatăl lui Quentin muncise cel puţin douăzeci şi cinci de ani la Calderwood şi nimeni nu suflase un cuvînt. Dimineaţa nu mai era atît de pură şi de plăcută cum i se păruse înainte de a-l întîlni pe Quentin.

Locurile de parcare din faţa clădirii administraţiei erau toate ocupate şi Rudolph fu silit să

lase maşina la vreo jumătate de kilometru depărtare. Toate terenurile neclădite sînt transformate în spaţii de parcare, gîndea Rudolph iritat, în timp ce încuia uşa maşinii. În urmă cu cîtva timp, la New York, îi furaseră radioul de la maşină şi de atunci se obişnuise să o încuie, chiar dacă o părăsea doar pentru cinci minute. Avusese chiar şi o discuţie cu Jean care nu încuia nici maşina şi nici uşa de la intrare chiar şi atunci cînd rămînea singură acasă. „Poţi să-ţi stimezi vecinii şi să ai încredere în ei, dar nu trebuie să uiţi tîlhăriile care se comit ziua în amiaza mare”, o dojenise Rudolph.

Tocmai încerca uşa să vadă dacă s-a încuiat cînd auzi pe cineva în spate chemîndu-l: „Hei, Jordache!”. Era Leon Harrison, membru ca şi el în consiliul de administraţie, care se ducea la aceeaşi şedinţă.

Harrison era un tip înalt, impunător, senatorial, de vreo şaizeci de ani, cu păr alb şi maniere aparent sincere, dar înşelătoare. Era editorul ziarului local, moştenit de la tatăl său împreună cu o sumedenie de proprietăţi imobiliare în şi împrejurul oraşului Whitby. Ziarul avea o situaţie precara, Rudolph ştia lucrul acesta şi nu regreta, pentru că era rău administrat de o şleahtă de beţivani prost plătiţi, jurnalişti daţi afară de pe la alte gazete din toată ţara. Rudolph îşi propusese să nu creadă

nimic din ceea ce publica ziarul lui Harrison, nici măcar prognoza meteo zilnică.

— Ce mai faci, flăcău? Harrison îl luă pe după umeri pe Rudolph în timp ce se îndreptau spre locul de întîlnire. Gata, te-ai pregătit să ne pui din nou pe jăratic în dimineaţa asta, pe noi, bătrînii demodaţi și conservatori? Rîse cu poftă ca să arate că nu îi poartă ranchiună. Rudolph tratase adesea cu Harrison probleme legate de publicitatea în ziar pentru Calderwood, iar discuţiile lor nu fuseseră totdeauna plăcute. Harrison începuse prin a i se adresa spunîndu-i „flăcău”, apoi

„Rudy”, apoi „Jordache” şi revenise, după cum observa acum, din nou la „flăcău”.

409