O uşă se deschise şi în prag apăru o femeie cu chip plăcut şi obraji bucălaţi, îmbrăcată în pantaloni. Se duse la cîine şi se răsti:
— Taci, Boncy! Apoi zîmbi către Rudolph. E inofensiv, zise ea. Rudolph nu se dumirea ce căuta acolo femeia.
— Sînteţi un tată? întrebă ea. Apucase cîinele de zgardă, sugrumîndu-l pe jumătate. Setterul îşi agita violent coada în semn de bucurie.
— Nu chiar, răspunse Rudolph. Sînt unchiul lui Billy Abbott. I-am telefonat de dimineaţă
că vin.
O expresie curioasă – de îngrijorare? de bănuială? de uşurare? – umbri faţa plăcută, dolofană
a femeii.
— A, da, zise ea. Vă aşteaptă. Eu sînt Mollie Fairweather, soţia directorului căminului.
Asta explica totul: prezenţa copilului, a cîinelui şi a femeii însăşi acolo. Dacă ceva era în neregulă cu Billy, lucrul acesta nu se datora acestei femei sănătoase şi plăcute, hotărî Rudolph în sinea sa.
— Băieţii vor reveni din clipă-n clipă de la capelă. Nu vreţi sa intraţi la noi, să serviţi, poate, un pahar, în timp ce aşteptaţi? îl întrebă ea.
— Nu vreau să vă deranjez, zise Rudolph, dar nu refuză, iar doamna Fairweather o luă
înainte.
Camera în care intrase era spaţioasă, confortabilă, plină de cărţi, cu mobilă destul de uzată.
— Şi soţul meu este la capelă, explică doamna Fairweather. Cred ca mai avem ceva sherry49
în casă. Un copil se auzi ţipînd dintr-o camera învecinată. Este cel mic, îl lămuri ea, îmi dă de veste că există. Turnă în grabă sherry în păhărelul lui Rudolph, se scuză şi plecă în grabă să vadă ce vrea copilaşul. Ţipetele încetară imediat. Se înapoie, netezindu-şi parul şi îşi turnă şi ei sherry. Vă rog să
luaţi loc, îl pofti ea pe Rudolph.
Se aşternu o tăcere apăsătoare. Rudolph avea senzaţia ca femeia aceasta, care îl întîlnise pe Billy pentru prima oară doar cu cîteva luni în urmă îl cunoştea totuşi mai bine decît el, care acceptase orbeşte, făra măcar să se informeze mai complet, misiunea delicată de a descoperi ce îl frămînta pe băiat şi, dacă era nevoie, de a-l salva. Nu îi trecuse prin cap să-i ceară lui Gretchen să-i citească la telefon scrisoarea care o tulburase atîta.
— E un băiat foarte drăguţ Billy, zise doamna Fairweather. Frumuşel, cu purtări alese. Unii băieţi aici la noi parcă-s sălbatici, domnule..., ezită ea.
— Jordache, se prezentă Rudolph.
— De aceea îi apreciem pe cei care dau dovadă de bună-creştere. Sorbi din păhărel.
Privind-o, Rudolph îşi spuse că doamna Fairweather era o femeie fericită.
— Mama lui e îngrijorată, zise Rudolph.
— Da? Răspunsul venit repede, fără ezitare, îl convinse pe Rudolph că Gretchen nu era singura care observase ceva în neregulă la băiat.
49 Vin de Xeres
332
— A primit o scrisoare de la el săptămîna trecută. Spunea... Spunea – ştiţi cum sînt mamele, înclinate să exagereze – că are impresia despre Billy că ceva îl apasă tare, îl deznădăjduieşte chiar, dar nu ştie ce. Nu avea rost să nu dea în vileag acestei femei, evident echilibrate şi binevoitoare, misiunea pe care o primise. Cuvîntul mi se pare cam prea categoric, totuşi am venit să văd despre ce este vorba şi ce pot face. Mama lui e în California. Şi... Se opri jenat. S-a recăsătorit.
— Asta nu e ceva neobişnuit pe aici, zise doamna Fairweather rîzînd. Nu mă refer la părinţii care locuiesc în California, ci la cei recăsătoriţi.
— Soţul ei a murit acum cîteva luni, zise Rudolph.
— O! îmi pare rău, îşi exprimă regretul ea. Poate că de aceea Billy... Nu îşi termină ideea.
— Aţi observat ceva în mod deosebit? întrebă repede Rudolph. Femeia îşi mîngîie părul tăiat scurt.
— Aş prefera să vorbiţi cu soţul meu, zise ea. Ştiţi, este chiar domeniul lui.
— Sînt sigur că nu îmi veţi spune nimic cu care soţul dumneavoastră nu ar fi de acord, o încurajă Rudolph. Era convins că dacă femeia apuca să vorbească înainte de înapoierea soţului, ar fi mai puţin reticentă şi mai deschisă în aprecierile ei cu privire la şcoală, dacă şcoala avusese cumva un rol negativ asupra lui Billy.
— Paharul dumneavoastră e gol, observă doamna Fairweather. Îl luă şi îl umplu din nou.
— E vorba de note? încercă Rudolph să sondeze. Îl necăjeşte vreun băiat, îl ameninţă vreun bătăuş şi îl intimidează?
— Nu. Doamna Fairweather îi înmînă paharul minuscul reumplut. Notele lui sînt bune şi nu pare să aibă probleme cu învăţătura. Cît priveşte relaţiile dintre copii, noi sîntem foarte atenţi şi nu permitem eventualilor bătăuşi să-şi facă mendrele. Ridică din umeri. E un băiat care te nedumereşte.
Am vorbit cu soţul meu şi ne-am străduit să aflăm ce îl roade, dar fără succes. E... e parcă departe, pe altă lume. Nu se apropie de nimeni, de nici un coleg. Şi nici de profesori. Colegul lui de cameră a cerut să fie transferat la alt cămin.
— Se ceartă între ei?
– Nu, clătină capul doamna Fairweather. Colegul lui spune că Billy pur şi simplu nu îi vorbeşte. Niciodată. Despre nimic. Îşi face partea de curăţenie şi întreţinere a camerei cu conştiinciozitate, studiază la orele cuvenite, nu se plînge de nimic, dar de-abia răspunde cu da sau nu dacă i se vorbeşte. Este robust fizic, dar nu participă la nici unul din jocurile băieţilor. Nici măcar mingea de fotbal nu îl atrage, chiar şi în timpul sezonului, cînd zeci de elevi se antrenează cu înfocare sau pur şi simplu pasează mingea de la unul la altul. Iar sîmbăta, cînd au loc meciuri cu echipe de la alte şcoli şi toată lumea e pe stadion, el stă în cameră şi citeşte. Glasul femeii suna acum la fel de îngrijorat ca al lui Gretchen cînd îi vorbise la telefon despre Billy. Dacă era om matur, domnule Jordache, continuă doamna Fairweather, aş fi fost înclinată să cred că suferă de melancolie.
Ştiu că nu vă ajută ceea ce vă spun... Zîmbi, scuzîndu-se parcă. E o părere ceea ce v-am spus, nu un diagnostic. Dar e concluzia la care am ajuns eu şi soţul meu. Dacă aflaţi ceva deosebit, ca şcoala să
poată ajuta, vom fi foarte recunoscători.
