De aceea era acceptat oricine plătea taxa minimă de înscriere şi se acorda titlul de membru temporar oricărui solicitant care îşi petrecea acolo vacanţa în timpul sezonului. Barul era împodobit cu fotografiile şterse de vreme ale unor bărbaţi în pantaloni de flanel, care cîştigaseră cine ştie ce concursuri organizate de club cu douăzeci şi cinci sau treizeci de ani în urmă, precum şi o fotografie

– pistruiată de muşte – a lui Bill Tilden şi Vincent Richards, care disputaseră cîndva un meci demonstrativ acolo.

Tot aşteptînd-o pe Jean, Rudolph apucă maşinal ediţia de sfîrşit de săptămînă a ziarului lui Harrison – Whitby Sentinel – însă regretă imediat gestul pe care îl făcuse. Pe prima pagină se lăfăia un articol despre angajarea de către universitate a profesorului Denton, cu insinuări şi citate, evident fără precizarea surselor, care exprimau îngrijorarea că tineretul studios, uşor influenţabil, va fi supus înrîuririlor nefaste ale unui personaj dubios. „Ticălosul de Harrison!” exclamă Rudolph indignat.

— Doriţi ceva, domnule Jordache? întrebă barmanul care citea o revistă la capătul celălalt al barului.

— Mai dă-mi o bere, te rog, Hank, ceru Rudolph şi aruncă ziarul cît colo, hotărînd în aceeaşi clipă să facă tot posibilul ca să cumpere jurnalul lui Harrison, ceea ce ar fi însemnat şi un serviciu adus obştii. În sinea sa îşi spunea că nu îi va fi greu să-şi atingă ţelul, căci în ultimii trei ani ziarul nu realizase nici un profit, ceea ce îl determina pe Rudolph să presupună că Harrison va ceda 415

dacă i se va oferi un preţ convenabil şi, mai ales, dacă nu va mirosi cine se află în spatele afacerii.

Hotărî ca luni să discute cu Johnny Heath şi să-i ceară sfatul cum ar trebui să procedeze pentru a-şi înfăptui dorinţa.

Tocmai îşi sorbea berea şi se străduia să nu se mai gîndească la Harrison pînă luni, cînd îşi făcu apariţia Brad Knight împreună cu trei persoane cu care jucase golf. Rudolph privi către pantalonii portocalii ai acestuia şi îi făcu cu ochiul.

— Te-ai înscris la cupa feminină „Handicap?” întrebă el uşor amuzat. Brad rîse cu poftă şi îl bătu pe spate.

— Natura, dragă Rudy, zise el, a făcut ca penajul masculului să fie mai sclipitor, mai atrăgător, decît al femelei. La sfîrşit de săptămînă, devin eu însumi. Încă un rînd, Hank, din partea mea. Eu sînt marele victorios.

Cîştigase împreună cu partenerul său aproape trei sute de dolari. Brad era unul din cei mai buni jucători de golf din club şi adesea îşi păcălea adversarii jucînd dinadins prost la început. În felul acesta îi ademenea şi îi determina să dubleze miza. Dar asta era treaba lui. Dacă existau indivizi care pierdeau o sută cincizeci de dolari la sfîrşit de săptămînă, însemna că îşi puteau permite lucrul acesta, gîndea Rudolph. Însă nu îşi putea înfrîna repulsia care îl cuprindea cînd îi auzea discutînd cu nepăsare totală despre pierderea suferită. Rudolph nu agrea deloc jocurile de noroc.

— Am văzut-o pe Jean cu tine pe terenul de tenis. Arăta grozav, remarcă Brad.

— Provine dintr-o familie de oameni voinici, sănătoşi, răspunse Rudolph. Apropo, îţi mulţumesc pentru darul pe care i l-ai făcut lui Enid.

După ce se înzdrăvenise suficient pentru a suporta o convorbire serioasă, Jean îi spusese că

ar dori să dea pruncului numele de fată al mamei ei – Enid Cunningham – şi îl întrebase pe Rudolph dacă avea obiecţii. „Noi, cei din neamul Jordache, răspunse Rudolph, sîntem lucizi, trăim cu picioarele pe pămînt şi nu putem avea nimic împotriva sistemului străbun cu trei nume.” Nu botezaseră copilul şi nu intenţionau să organizeze o ceremonie religioasă în acest scop. Jean împărtăşea ateismul soţului sau – cum îi plăcea lui Rudolph să-l numească - agnosticismul lui.

Rudolph scrisese numele fetei pe certificatul de naştere, gîndind în acelaşi timp că Enid Cunningham Jordache conţinea prea multe litere pentru un copilaş care de-abia păşise în viaţă cu trei kilograme şi jumătate greutate. Brad le trimisese o cană cu farfurioară, din argint masiv, făcînd să se ridice la opt numărul cănilor şi farfurioarelor primite în dar de bebeluş. Brad nu fusese prea original în această privinţă, însă, în plus, el deschisese un cont pe numele fetiţei, cu o depunere iniţială de cinci sute de dolari. „Ca mîine o vezi fată mare, răspunsese Brad cînd Rudolph protestase faţă de dimensiunea sumei, şi nu ştii niciodată cînd trebuie o fată să facă urgent un chiuretaj.”

Eric Sunderlin, preşedintele „verzilor”, unul din partenerii de golf ai lui Brad, începu să

expună şi să detalieze proiectul său favorit, acela de a prelungi şi îmbunătăţi terenul de golf. În vecinătate se afla o fermă abandonată care cuprindea un teren plan de dimensiuni apreciabile, precum şi o zonă împădurită iar Sunderlin făcea propagandă în rîndul membrilor clubului ca să

contribuie la constituirea unui fond pentru a le cumpăra.

— Ar creşte prestigiul clubului, argumenta el. Am putea da chiar lovitura la vreun concurs de golf amator şi să ne dublăm numărul membrilor.

416

Lumea asta din America, îşi spunea iritat Rudolph, nu se gîndeşte decît ce să facă, cum să

facă să-şi dubleze capitalul ca să trăiască în trîndăvie. Rudolph nu agrea golful şi nu-l juca, în clipa aceea însă le mulţumea în gînd celor de la bar că abordaseră acest subiect şi nu se apucaseră să

discute despre articolul din Sentinel.

— Ce spui, Rudolph, întrebă Sunderlin după ce îşi încheiase peroraţia. Vii cu noi?

— Încă nu m-am decis, răspunse Rudolph. Dă-mi răgaz vreo două săptămîni să mă gîndesc.

— Ce-i de gîndit? Tonul lui Sunderlin era agresiv.

— Bunul, înţeleptul Rudy, vorbi şi Brad, nu se pripeşte niciodată. Trebuie să cugete două

săptămîni ca să se hotărască dacă să se tundă sau nu.

— Sprijinul unui cetăţean de talia ta ne-ar fi de mare folos. M-aş descurca...

— Sînt convins că te-ai descurca foarte bine şi fără mine, Eric, îl întrerupse Rudolph, iar Sunderlin surîse satisfăcut în amorul său propriu de omagiul ce i se adusese.

Apoi Sunderlin şi ceilalţi doi parteneri plecară să facă duş iar podeaua de lemn, neacoperită, răsuna sub ghetele lor ţintuite, de golf. Exista o prevedere în regulamentul clubului care interzicea pătrunderea cu ghete la bar sau la restaurant ori în sala destinată jocului de cărţi, însă nimeni nu lua în seamă obligaţia impusă. Dacă ţineţi să progresaţi, le spunea în gînd Rudolph, atunci trebuie să vă

scoateţi ghetele.

Brad, care nu plecase, comandă încă un pahar. Avea faţa congestionată ca totdeauna, dar era imposibil de precizat dacă starea lui se datora soarelui şi căldurii sau băuturii.

— Un om de talia ta! Brad repetă cuvintele lui Sunderlin. Toată lumea se exprimă despre tine de parcă ai avea o statură de trei metri.

— Iată motivul pentru care nu vreau să părăsesc oraşul acesta, zise Rudolph.

— Ai să rămîi şi după ce o să-ţi abandonezi postul? În timp ce punea întrebarea, Brad se uita la Hank şi înclină capul mulţumindu-i cînd acesta puse paharul în faţa sa, pe tejgheaua barului.

— Cine a vorbit despre aşa ceva? Rudolph era intrigat, căci el nu îi destăinuise lui Brad planurile sale.

— Aşa se zvoneşte, răspunse vag Brad.

— Cine ţi-a spus?

— Ai să pleci, deci, nu-i aşa?

— Cine ţi-a spus? insistă Rudolph.

— Virginia Calderwood.

— Aha!

— L-a auzit pe taică-său cînd vorbea cu maică-sa despre asta.

O spioană, o informatoare, o vagaboandă nocturnă, care umbla tiptil şi trăgea cu urechea din umbră, asta era Virginia Calderwood!

— În ultimele luni m-am văzut des cu ea, preciză Brad. E o fată drăguţă.

Ia te uită ce psiholog a devenit Bradford Knight, băiatul originar din Oklahoma, statul vestic cu plaiuri întinse cit cuprinzi cu ochii!

— Aşa este, conveni Rudolph.

— Ai discutat cu bătrinul cine o să-ţi ia locul?