de gală, cu paharul în mînă şi cu viitorul deschis în faţă, căsătorit cu o fată frumoasă, o moştenitoare bogată. Iar dacă o pretinde vreodată că nu datorează situaţia aceasta prietenului său Rudy, atunci eu însumi, tatăl său, o să-i spun de la obraz că-i un mincinos neruşinat.

Brad şi soţia sa, împreună cu Johnny Heath, veniră să prezinte bătrînului respectul lor.

Acesta o luă la dans pe Virginia, iar Brad dansă cu Jean.

— Nu prea te bucuri astăzi, Rudy, nu-i aşa? zise Johnny. Nimic nu scăpa ochilor aceştia aparent adormiţi, înfundaţi în faţa sa rotundă, gîndi Rudolph.

— Mireasa-i drăguţă, şampania-i minunată, prietenul meu e convins că s-a aranjat pe viaţă, de ce nu m-aş bucura? răspunse Rudolph.

— Am spus şi eu aşa!

— Mi s-a golit paharul, haide să mai bem un pic. Rudolph porni spre capătul bufetului de sub tendă, unde se afla şi barul.

— Luni cred că primim răspunsul de la Harrison şi sper că o să muşte nada, iar tu o să-ţi capeţi jucărica, îi zise Johnny.

Rudolph dădu din cap. Îl agasa expresia folosită de Johnny care, nefîind în stare să priceapă

cum se vor obţine bani de pe urma unei publicaţii falimentare, considera totul un capriciu de al prietenului său. Indiferent de părerile lui însă, Johnny îl sprijinea pe Rudolph. Descoperise un om, Hamlin, care se ocupa de organizarea unei reţele de ziare provinciale şi care acceptase să joace rolul cumpărătorului. Conveniseră ca după trei luni să revîndă totul lui Rudolph, iar Hamlin se dovedise un om de afaceri dur: pretinsese trei la sută peste preţul plătit la cumpărare. Dar el se tocmise şi obţinuse o reducere atît de substanţială din preţul iniţial cerut de Harrison, încît merita să-i fie acceptate condiţiile.

420

La bar, Rudolph simţi că îl bate cineva prieteneşte pe umăr. Era Sid Grosset, fost primar al oraşului Whitby pînă la ultimele alegeri, care la fiecare patru ani participa ca delegat la Convenţia Republicană. Bărbat vesel, prietenos, de profesie avocat, izbutise să risipească în mod abil bănuielile alimentate de zvonuri conform cărora ar fi primit mită. Renunţase însă cu înţelepciune (considerau concetăţenii) să candideze la postul său tradiţional. Actualul primar al oraşului, membru al Partidului Democrat, se afla la celălalt capăt al mesei, bînd şi el şampania lui Calderwood. Toată

lumea bună venise la petrecere.

— Noroc, tinere! îl salută Grosset. Am auzit multe lucruri despre tine.

— De bine sau de rău? se interesă Rudolph.

— Nimeni nu a auzit spunîndu-se ceva rău despre Rudolph Jordache, răspunse Grosset. Nu degeaba era politician.

— Bravo, bravo! interveni Johnny.

— Bună, Johnny. Grosset îi strînse afabil mîna. Vor mai fi şi alte alegeri şi cine ştie? Ştiu din sursă sigură, direct din gura păcătosului: pleci, la finele lunii, de la D.C.

— Şi cine-i păcătosul? întrebă curios Rudolph.

— Domnul Duncan Calderwood în persoană.

— S-a zăpăcit la cap bietul bătrin, din cauza emoţiilor, zise Rudolph. Nu avea chef să

discute treburile sale cu Grosset sau să răspundă întrebărilor în legătură cu intenţiile de viitor. Avea timp destul mai tîrziu pentru lucrurile acestea.

— În ziua cînd judecata lui Duncan Calderwood va fi zdruncinată de emoţii, să-mi dai de veste şi o să vin alergînd, îi replică Grosset. Mi-a spus că nu-ţi cunoaşte planurile de viitor; de fapt nu ştie dacă ai vreun plan. Însă dacă ai vrea să-mi asculţi sfatul... Se răsuci şi se uită în jur să vadă

dacă nu trage cu urechea vreun democrat prin apropiere. Vorbim noi peste o zi sau două, continuă el precaut. Poate că te abaţi pe la biroul meu săptămîna viitoare..

— Săptămîpa viitoare plec la New York, răspunse Rudolph.

— Ei bine, n-are nici un sens să ne ascundem după deget. Te-ai gîndit vreodată să te apuci de politică? întrebă Grosset.

— Cînd aveam douăzeci de ani. Între timp am crescut, am îmbătrînit şi am devenit mai înţelept.

— Nu-mi vinde mie castraveţi, îi zise aspru Grosset. Toata lumea ar vrea să intre în arena politică. Mai ales o persoană ca tine, bogata, populară, cu mari succese dobîndite în viaţă, cu o soţie frumoasa, un tînăr întreprinzător în căutare permanentă de noi tărîmuri de cucerit.

— Să nu-mi spui că vrei ca eu să candidez la postul de preşedinte, acum după ce a murit Kennedy.

— Tu glumeşti, zise Grosset cu aprindere. Dar cine îmi garanteaza ca peste zece sau douăzeci de ani vei mai glumi? Nu! Trebuie să te avînţi în politică mai întîi pe plan local, Rudy, chiar aici, în oraşul acesta, al cărui băiat răsfăţat eşti. Nu am dreptate, Johnny? se întoarse el spre acesta, solicitînd opinia celei mai competente persoane în materie.

— Copilul răsfăţat de toţi, dădu din cap Johnny afirmativ.

— Cine a scăpat de sărăcie prin propriile puteri? Cine a studiat la colegiu chiar aici în oraş?

Cine este chipeş, manierat, apropiat de omul de rînd? întrebă retoric Grosset.

421

— Şi eu care credeam că sînt un individualist şi un egoist, zise Rudolph încercînd să pună

capăt laudelor.

— Bine, bine, fă tu pe deşteptul. Dar ia spune-mi, din cîte comitete şi comisii faci parte? Şi nu ai nici un duşman...

— Nu mă insulta, Sid!

Lui Rudolph îi făcea plăcere să-l aţîţe pe omuleţul acesta perseverent, dar îl urmărea cu mai multă atenţie, decît lăsa să i se vadă pe faţă.

— Eu ştiu ce spun, insistă Grosset.

— Tu nici măcar nu ştii dacă-s republican sau democrat, îi replică Rudolph. Întreabă-l pe Leon Harrison şi o să-ţi spună că sînt comunist.

— Leon Harrison e o băşină răsuflată! replică dispreţuitor Grosset. De-aş fi în stare, aş face o chetă şi aş cumpăra gazeta aia, a lui.

Rudolph nu se putu stăpîni să nu-i facă lui Johnny cu ochiul.

— Eu ştiu ce eşti tu, continuă să-i dea înainte Grosset. Tu eşti republican, de soiul învingătorului, gen Kennedy, exact ce îi trebuie bătrînului partid.

— Acum că m-ai poleit, rămîne să mă etalezi în vitrina, zise Rudolph.

În realitate însă nu îi displăcea să fie categorisit, indiferent cum.

— Eu vreau să te pun la Primăria Whitby, zise Grosset. Ca primar. Fac rămăşag că sînt în stare. Şi după aceea, sus pe scară, sus pe scara! Presupun că nu ţi-ar face plăcere să fii senator la New York, te-ai supara, nu-i aşa?

— Sid, vorbi blînd Rudolph, te-am necăjit. Sînt şi eu necăjit, zău. Trec pe la tine săptămîna viitoare, îţi făgăduiesc. Dar să nu uităm că sîntem la o petrecere, nu în vreun salon îmbîcsit de hotel.

Mă duc să iau mireasa la dans.

Puse paharul pe masă, îl bătu amical pe spate pe Grosset şi plecă să o caute pe Virginia. Nu dansase cu ea încă şi, dacă nu făcea măcar un tur pe ring, lumea ar fi bîrfit, fără îndoială. Whitby era un orăşel din care nu lipseau ochii iscoditori şi limbile ascuţite.