un pom la orele două după-amiaza? Ce riscuri îşi asumaseră aceste mame blînde şi aceşti taţi comozi în urmă cu cincisprezece ani, aducîndu-i pe lume cînd războiul de-abia se terminase, iar norul atomic încă nu se risipise de pe cerul planetei noastre? Poate îi voi spune lui Jean că voi mai cumpăni în privinţa noastră, îşi zise Rudolph.
— Cum e mîncarea la şcoală? întrebă Rudolph ca să întrerupă tăcerea prelungită.
— E-n regulă, răspunse Billy.
— Băieţii cum sînt?
— În regulă, ă... adică nu chiar în regulă, reveni Billy. Prea trăncănesc, prea se laudă cu taţii lor, că sînt cine ştie ce mahări, că au luat masa cu preşedintele căruia i-au dat sfaturi ce să facă, cum să conducă ţara, că îşi petrec vacanţa la Newport, că au grajduri cu cai la moşie, că pentru prezentarea în societate a surorilor lor au organizat petreceri care au costat douăzeci şi cinci de mii de dolari fiecare....
— Tu ce spui cînd îi auzi vorbind aşa?
— Tac. Billy îl privi pe unchiul său cu ostilitate. Ce ai vrea să le spun? Că tatăl meu locuieşte într-o singură cameră şi a fost dat afară din slujbă de trei ori în ultimii doi ani? Sau să le spun ce şofer grozav este după ce a luat masa de prînz? Billy vorbea potolit, fără inflexiuni în voce, cu o maturitate alarmantă.
— Dar despre tatăl tău vitreg?
— Ce-i cu tatăl meu vitreg? E mort! Iar înainte de a muri, dacă găseai cinci-şase băieţi în toată şcoala care să fi auzit de el. Ei socotesc că oamenii care urcă pe scenă sau fac filme sînt nişte aiuriţi.
— Dar profesorii? întrebă Rudolph căutînd cu disperare să descopere măcar un punct comun de înţelegere cu Billy.
— N-am treabă cu ei, răspunse acesta, punînd unt cu cuţitul pe cartofii fierbinţi din farfurie.
Îmi fac temele şi asta-i tot.
— Ce nu este în regulă, Billy? Sosise timpul să abordeze direct problema. Nu îl cunoştea suficient pe băiat pentru a-l lua pe ocolite.
— Mama ţi-a cerut să vii la mine, nu? Billy îl privea şmechereşte provocator.
— Dacă ţii să ştii, da.
— Îmi pare rău că am necăjit-o, se scuză Billy. N-ar fi trebuit să-i scriu.
— Ba ai făcut foarte bine că i-ai scris. Ce nu merge, Billy? îl întrebă din nou Rudolph.
— Nu ştiu. Băiatul încetase să mănînce şi în mod evident se lupta să-şi controleze glasul.
Totul. Cred că o să mor dacă mai rămîn acolo.
— Bineînţeles că n-ai să mori. Nu se moare din atîta, răspunse aspru Rudolph.
— Ai dreptate. Cred că n-am să mor. Doar că aşa simt. O clipă Billy se bosumflă ca un copil. E o deosebire, nu-i aşa? Dar şi simţirea e reală nu? întrebă Billy.
— Da, aşa este, admise Rudolph. Vorbeşte.
— Nu e pentru mine şcoala asta, zise Billy. Nu vreau să fiu crescut ca toţi băieţii de acolo, nu vreau să le semăn cînd voi fi mare. Mă uit la taţii lor. Majoritatea au frecventat aceeaşi şcoală cu douăzeci şi cinci de ani în urma. Sînt la fel ca şi copiii lor, doar că sînt mai în vîrstă. Îl povăţuiesc pe preşedintele ţării ce să facă şi să dreagă, dar habar n-au că a existat Colin Burke, un mare om şi 336
nici că a murit. Eu nu fac parte din lumea or, Rudy, nici tata şi nici Colin Burke nu s-ar fi împăcat cu mentalitatea lor. Daca voi continua să rămîn acolo, după patru ani o să ajung ca ei şi nu vreau!
Nu ştiu... Clătină capul neputincios şi deznădăjduit, iar părul blond i se răvăşi căzîndu-i pe fruntea lată, moştenire de la tatăl său. Ştiu ca mă socoteşti un zăpăcit, unul din băieţii aceia măcinaţi de dorul căminului părintesc, care pune la inimă faptul că nu l-au ales căpitan al echipei şcolii sau ceva asemănător...
— Eu nu gîndesc deloc cum crezi tu, Billy. Nu ştiu dacă ai sau nu dreptate, dar văd că ai cumpănit bine motivele. Dor de casă îşi zise Rudolph. Ideea izvorîse din fraza rostită de Billy. Care casă? se întrebă.
— Uite, participarea obligatorie la slujbele religioase şi la rugăciunile de la capelă, reluă
Billy. Să mă prefac că sînt credincios? Dar eu nu sînt credincios, mama nu e credincioasă, tata nu e credincios şi nici Colin n-a fost credincios. De ce să fiu eu oropsit pentru toată familia, să ascult predicile acelea insipide? Să fii cinstit, în purtare şi gînduri, să nu te preocupe relaţiile sexuale!
Domnul nostru Iisus Cristos s-a jertfit ca să ne izbăvească de păcate. Mă crezi în stare să îndur asemenea palavre de şapte ori pe săptămînă?
—
Nu prea, recunoscu Rudolph.
Logica băiatului i se părea corectă. Chiar şi ateii au răspunderi religioase faţă de copilul lor.
— Şi banii? continuă Billy coborînd glasul cînd o chelnenţa trecu pe lîngă ei. De unde bani pentru educaţia mea pretenţioasa, acum că a murit Colin?
—Nu-ți face griji din pricina asta, îl linişti Rudolph. I-am spus mamei tale că de problema aceasta mă ocup eu.
Billy îl privi cu ostilitate ca şi cînd Rudolph ar fi mărturisit ca punea la cale ceva împotriva lui.
— Nu cred, unchiule Rudy, că îmi placi atît de mult ca sa accept ceea ce vrei să faci pentru mine, zise el în cele din urmă.
Rudolph era şocat, dar reuşi să se stăpînească. Trebuia să ţină seama că Billy avea doar paisprezece ani.
— De ce nu mă placi, Billy? întrebă el calm.
— Pentru că aparţii acelei lumi, răspunse cu sinceritate Billy. Să-l trimiţi pe copilul tău la şcoala asta!
— Mă abţin să calific cee ce ai spus acum.
